ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1947/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 30 mai 2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. – FILIALA ILFOV la plata sumei de 750.142,68 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/27.08.2020, scadentă la data de 15.12.2020, în cuantum de 207.758,53 RON, a facturii fiscale nr. x/27.08.2020, scadentă la data de 15.12.2020, în cuantum de 241.403,40 RON și a facturii fiscale nr. x/11.02.2021, scadentă la data 21.03.2021, în cuantum de 300.980,75 RON, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 2.140.131,32 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 27.05.2022, în conformitate cu prevederile art. 3.2 din cele două contracte încheiate, respectiv și în continuare până la data plății efective a debitului restant, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3279 din 22 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2022, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 449.161,93 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale nr. x/27.08.2020 și nr. x/27.08.2020, precum și penalități de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, începând cu data a fiecărei facturi în parte și până la achitarea efectivă a debitului restant; au fost respinse în rest pretențiile formulate ca neîntemeiate și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 30.521,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1882A din 7 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtul B. – FILIALA ILFOV împotriva sentinței civile nr. 3279 din 22 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

A fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă și a sumei de 300.980,75 RON, reprezentând contravaloarea facturii seria x nr. x/11.02.2021, la care se adaugă penalitățile de întârziere contractuale de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data scadentei până la achitarea integrală.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.591,24 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost obligat intimatul-pârât la plata către apelantă a sumei de 22.585 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat redus - 11.900 RON și taxa de timbru - 10.685 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Sub un prim aspect, recurentul-pârât critică hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării, respectiv a aplicării greșite a dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

Recurentul-pârât redă conținutul dispoziției legale indicate mai sus, susținând că aceasta folosește expresia "raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ", rezultând că nu este nevoie ca ambele părți să exploateze o întreprindere, ci este suficient ca pentru partea la care se referă obligația bănească (pentru debitor - în speță pârâtul) să fie îndeplinită condiția exploatării unei întreprinderi, cerință ce în cazul de față nu este îndeplinită, activitatea sa nefiind circumscrisă noțiunii de "exploatare a unei întreprinderi" în sensul art. 3 alin. (3) C. civ.

Recurentul-pârât susține că nulitatea care afectează clauza penală prin care se stabilesc dobânzi penalizatorii cu depășirea pragului prevăzut de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 este o nulitate expresă, absolută, aspect care rezultă atât din termenul folosit de legiuitor pentru a o caracteriza, respectiv clauza este "nulă de drept", cât și din caracterul general al normei care protejează un interes public, O.G. nr. 13/2011 conținând norme imperative, de ordine publică, având ca scop declarat transpunerea Directivelor Parlamentului European și a Consiliului, indicate la finalul actului normativ. Or, conform art. 11 C. civ., "nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale, de la normele care interesează ordinea publică(...)".

Conform dispozițiilor art. 1.250 C. civ.: "Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă în mod neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general", iar legea, respectiv dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, reglementează expres nulitatea clauzei penale stabilite cu încălcarea acestor dispoziții.

De asemenea, cu privire la chestiunea aplicării art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, recurentul-pârât solicită a se observa faptul că instanța de apel nu a motivat în mod eficient de ce anume nu se aplică această clauză, inclusiv dar fără a se limita și la argumentele expuse prin propriile motive de apel.

Potrivit recurentului-pârât, calitatea sa de partid politic, care încheie contracte pentru derularea campaniilor electorale, nu are nicio relevanță în analiza și interpretarea art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

Prin urmare, cu privire la acest prim aspect, consideră că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât invocă și încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.541 C. civ. cu privire la reducerea cuantumului penalităților.

În raport de norma de drept material invocată, recurentul-pârât arată că instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului și, respectiv, atunci când penalitatea este vădit excesivă fașă de prejudiciul ce putea fi prevăzut la încheierea contractului.

Recurentul-pârât susține că, în cuprinsul motivelor de apel, a solicitat aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., înțelegând să redea paragrafe din decizia nr. 12/2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât precizează că, prin raportare la cuantumul debitului principal de 449.161,93 RON, aferent facturii fiscale nr. x din 27.08.2020 și a facturii fiscale nr. x din aceeași dată, ambele scadente în data de 15.12.2020, rezultă o penalitate de aproximativ 2.616.590 RON, de 5 ori mai mare decât debitul principal.

De asemenea, cu privire la factura fiscală din x/2021 și scadentă în data de 21.03.2021 în cuantum de 300.980,75 RON, rezultă o penalitate de 1.608.742 RON, adică o penalitate de aproximativ 5 ori mai mare față de debitul principal.

Așadar, în raport de aceste sume, recurentul-pârât opinează că intimata nu justifică în niciun fel cuantumul penalităților solicitate, motiv pentru care, în cauză putea opera o reducere a cuantumului penalităților, pentru a se respecta principiul proporționalității și echității în cadrul raporturilor juridice derulate cu intimata-reclamantă.

Recurentul-pârât concluzionează că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.541 C. civ., iar față de motivarea lacunară, consideră că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-pârât critică hotărârea instanței de apel și din perspectiva aplicării Legii nr. 72/2013 cu referire la excepția nulității absolute a clauzelor ce se regăsesc la art. 3.2. din cele două contracte.

Recurentul-pârât arată că Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante prevede, în cuprinsul dispozițiilor art. 1 alin. (1) că "Prezența lege se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea și execuția lucrărilor publice, a clădirilor și a lucrărilor de construcții civile".

Contrar considerentelor instanței de apel, care a conchis în sensul că dispozițiile art. 12-15 din Legea antereferită nu sunt aplicabile în prezenta cauză, aceste norme fiind doar la dispoziția creditorilor unor sume de bani ce își au izvor în contractele încheiate între profesioniști, recurentul-pârât susține că dispozițiile legale sunt incidente în cauză.

În acest sens, recurentul-pârât arată că a încheiat cu intimata-reclamantă două contracte-cadru, în temeiul cărora a comandat materiale tipărite cu personalizare, necesare în campania electorală.

Prin urmare, recurentul-pârât susține că cele două contracte încheiate între părți se încadrează în tipologia contractelor de furnizarea de bunuri, în speță de produse necesare pentru campania electorală.

Mai arată recurentul-pârât că cele două contracte au fost încheiate între un profesionist - A. S.R.L. și B. - FILIALA ILFOV, în calitate de autoritate contractantă.

Recurentul-pârât afirmă că se încadrează în noțiunea de autoritate contractantă, astfel cum aceasta este definită de Legea nr. 72/2013, prin prisma faptului că, potrivit art. 1 din Legea nr. 14/2003, partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de constituție, acestea fiind persoane juridice de drept public.

Mai arată recurentul-pârât că, partidele politice, în virtutea calității lor de asociații cu caracter politic și de persoane juridice de drept public, se află sub organizarea, controlul și supravegherea unui organism de drept public, în speță fiind vorba despre Autoritatea Electorală Permanentă.

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituție administrativă autonomă cu personalitate juridică și cu competență generală în materie electorală, care are misiunea de a asigura organizarea și desfășurarea alegerilor și a referendumurilor, precum și finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale, cu respectarea Constituției, a legii și a standardelor internaționale și europene în materie. Autoritatea Electorală Permanentă își desfășoară activitatea cu respectarea principiilor independenței, imparțialității, legalității, transparenței, eficienței, profesionalismului, responsabilității, sustenabilității, predictibilității și legitimității.

Recurentul-pârât face trimitere și la dispozițiile art. 42 alin. (1) din Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice, arătând că Autoritatea Electorală Permanentă este abilitată să controleze respectarea prevederilor legale privind veniturile și cheltuielile partidelor politice, ale alianțelor politice sau electorale, ale candidaților independenți, precum și legalitatea finanțării campaniilor electorale

Prin urmare, recurentul-pârât susține că partidul politic se încadrează în noțiunea de "autoritate contractantă" cel puțin prin prisma lit. i) și lit. ii), în sensul în care este finanțat în majoritate de la bugetul de stat și se află sub controlul sau supravegherea unei autorități publice sau a unui organism de drept public, respectiv a Autorității Electorale Permanente.

Într-o atare situație, având în vedere aplicabilitatea Legii nr. 72/2013, recurentul-pârât arată că înțelege să invoce excepția nulității absolute a clauzelor de la art. 3.2. din contracte, în temeiul dispozițiilor art. 12 din Legea antereferită.

Contrar argumentelor expuse de către instanța de apel, recurentul-pârât susține că dispozițiile legale anterior menționate nu se aplică doar contractelor încheiate între profesioniști, ci și între un profesionist și autoritățile contractante, în acord cu maniera de structurare a reglementărilor în cuprinsul Legii nr. 72/2013.

De asemenea, recurentul-pârât opinează în sensul că art. 12 nu se interpretează exclusiv în favoarea creditorului. Scopul legiuitorului la edictarea acestei legi a fost acela de a asigura un mecanism eficient pentru executarea obligației de plată a unor sume de bani rezultând din contractele încheiate între profesioniști și autoritățile contractante, mecanism care să asigure un just echilibru între părțile contractante.

Or, în raport de situația expusă, acest just echilibru nu este asigurat, având în vedere cuantumul penalităților, astfel cum a fost expus și analizat în cuprinsul recursului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 26 aprilie 2024, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes, în susținerea căreia a arătat, în raport de dispozițiile art. 2.538 C. civ., că începând cu data de 03.01.2024, recurentul-pârât a făcut 5 plăți parțiale, fapt ce reprezintă o recunoaștere tacită a dreptului pretins. A invocat și excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând că argumentele expuse de recurent reprezintă o reluare a apărărilor făcute în fața primei instanțe și a instanței de apel. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 13 mai 2024. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul recurentului-pârât, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt fondate motivele de casare invocate, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă încălcarea, respectiv aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 13/2011.

În argumentarea acestei critici, recurentul-pârât susține că, în raport de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, care se referă la "raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ", reiese că nu este nevoie ca ambele părți să exploateze o întreprindere, ci este suficient ca pentru debitor să fie îndeplinită această cerință. Or, astfel cum susține recurentul-pârât, în speța dedusă judecății, această cerință nu este îndeplinită, activitatea sa neputând fi circumscrisă noțiunii de "exploatare a unei întreprinderi" în sensul impus de art. 3 alin. (3) C. civ.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul nulității clauzei contractuale în raport de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, coroborat cu art. 1.250 C. civ.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 5 din O.G. nr. 13/2011, " (1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. (2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. (3) Valabilitatea nivelului dobânzii convenționale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării".

Totodată, potrivit art. 3 alin. (3) din noul C. civ., " Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ".

Contrar opiniei recurentului-pârât, Înalta Curte arată că în categoria obligațiilor care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi în scop lucrativ în sensul normelor de drept enunțate mai sus sunt incluse raporturile juridice în care niciuna dintre părți nu este o întreprindere cu scop lucrativ.

Or, raporturile juridice deduse judecății decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., având în vedere că, între intimata-reclamantă A. S.R.L., în calitate de furnizor, și recurentul-pârât B. – FILIALA ILFOV, în calitate de client, s-au încheiat contractul cadru producție materiale de propagandă electorală nr. x/03.08.2020, precum și contractul cadru producție materiale de propagandă electorală nr. x/11.02.2021.

Înalta Curte precizează, de asemenea, că motivarea succintă a instanței de apel nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici critica ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.541 C. civ. nu poate fi reținută.

Se impune a se sublinia că art. 1.541 C. civ. instituie regula potrivit căreia instanța nu poate reduce cuantumul clauzei penale stabilit de părți. De la această regulă există două excepții: penalitatea se reduce atunci când obligația principală a fost executată de părți și această executare a profitat creditorului; reducerea penalității poate interveni când este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

În ipoteza prevăzută de art. 1.541 alin. (1) teza a II-a C. civ., instanța poate reduce penalitatea prevăzută în contract, dacă aceasta are un caracter vădit excesiv, iar criteriul legal față de care se raportează acesta îl reprezintă prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Alineatul 2 al art. 1.541 C. civ. marchează componenta sancționatoare a clauzei penale, prin prevederea potrivit căreia penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligației principale.

În reevaluarea clauzei penale, judecătorul trebuie să analizeze condițiile și gravitatea neexecutării ilicite a obligațiilor contractuale, precum și voința părților de a sancționa comportamentul debitorului. Aceste elemente determină marja de apreciere dintre clauza penală reevaluată și prejudiciul previzionat a se produce la momentul încheierii contractului.

Reiese, astfel, că evaluarea judecătorului nu poate fi realizată decât în raport de materialul probator al cauzei. Întrucât temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că motivele de nelegalitate astfel formulate nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentul-pârât.

De altfel, singurele argumente ale recurentului-pârât vizează tocmai proporționalitatea și echitatea în cadrul raporturilor juridice derulate cu intimata-reclamantă, respectiv faptul că penalitățile de întârziere ar fi de aproximativ 5 ori mai mari decât debitul principal, practica judiciară invocată de acesta neputând constitui o critică de nelegalitate.

O ultimă critică vizează incidența dispozițiilor Legii nr. 72.2013, din această perspectivă recurentul-pârât invocând nulitatea absolută a clauzelor care se regăsesc la art. 3.2 din cele două contracte încheiate cu intimata-reclamantă.

Înalta Curte notează că Legea nr. 72/2013, invocată în susținerea caracterului abuziv al clauzelor contractuale de către pârât, se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile, constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesioniști sau între aceștia și o autoritate contractantă.

Legea nr. 72/2013 constituie o reglementare specială, cu un obiect concret, limitat la clauzele în mod expres arătate în cuprinsul său, motiv pentru care nu poate fi supus analizei caracterul abuziv al oricărui tip de clauză contractuală, ci doar acele clauze prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare, astfel cum se reglementează în mod expres în art. 12 din lege, iar referitor la prevederile art. 13 din lege, se reține că acestea cuprind criteriile pe baza cărora este posibilă calificarea ca abuzivă a clauzelor sau practicilor la care se referă art. 12 din actul normativ evocat.

Legea transpune Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii plății în tranzacțiile comerciale, ce urmărește combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, această întârziere constituind, potrivit considerentului (12) al acestei directive, o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, în special datorită dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăților.

În mod legal instanța de apel a apreciat că dispozițiile contractuale nu puteau fi analizate și interpretate din perspectiva Legii nr. 72/2013, întrucât, în contractele invocate de către recurentul-pârât, acesta are calitatea de debitor al prestației ce formează obiectul judecății de față și nu pe cea de creditor, astfel cum impune legea invocată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte arată că nu se mai impune a fi analizate argumentele recurentului-pârât în sensul că se încadrează în noțiunea de autoritate contractantă.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât. Observând că intimata-reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., va respinge cererea pe care a formulat-o în sensul obligării recurentului-pârât la plata acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. – FILIALA ILFOV împotriva deciziei civile nr. 1882A din 7 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.