ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1900/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1900/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 10 decembrie 2025

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28.09.2022 sub nr. dosar x/2022, S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B. - Filiala Bacău, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

Prin sentința civilă nr. 2404/13.10.2023, prima instanță a admis în parte cererea, în sensul că:

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume: 81.729,20 RON, reprezentând contravaloare factură fiscală nr. x/27.08.2020, precum și penalitățile de întârziere aferente în procent de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data scadentă și până la data plății efective a debitului, 499.413,25 RON, reprezentând contravaloare factură fiscală nr. x/28.09.2020, precum și penalitățile de întârziere aferente în procent de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data scadentă și până la data plății efective a debitului;

- a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții;

- a compensat în parte cheltuielile de judecată cuvenite fiecărei părți și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.355,27 RON.

Împotriva acestei sentințe civile, ambele părți au promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 1899/11.12.2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a respins ca nefondat apelul formulat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei penalități de întârziere în procent de 0,5% pe zi de întârziere, aferente facturilor fiscale nr. x/27.08.2020 și nr. x/28.09.2020, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la plata efectivă a debitului;

- a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârât;

- a menținut celelalte dispoziții și a obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 62.590,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în fond și în apel.

Împotriva deciziei civile menționate, B. - Filiala Bacău a promovat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea și, în principal, trimiterea cauzei spre competentă judecată Tribunalului Bacău, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale.

În motivare, circumscris motivului de nelegalitate statuat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea dispozițiilor art. 107 și art. 113 C. proc. civ., afirmând că instanțele devolutive au extins cazul de competență alternativă deși contractul încheiat între părți nu cuprinde o clauză de stabilire a locului executării obligației.

Subsumat cazului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1.309 C. civ. privind limitele mandatului, art. 1.556 C. civ. privind excepția de neexecutare a contractului, art. 1.270 C. civ. și art. 1.541 C. civ. privind reducerea obligațiilor excesive.

Astfel, recurentul-pârât a precizat că, din partea sa, contractul cadrul de producție materiale publicitare a fost semnat de Președintele Filialei Bacău, care însă a acționat cu depășirea mandatului. În acest sens, a făcut referire la prevederile art. 140 din Statutul partidului din anul 2020, respectiv la art. 139 alin. (2) din Statutul valabil în anul 2021, potrivit cărora "cheltuielile ce depășesc valoarea de zece mii RON se pot angaja de către filiale prin decizie a Președintelui, contrasemnată de Secretarul general și Trezorierul filialei și numai cu avizul Trezorierului partidului, cu excepția cheltuielilor ocazionate de închirierea și funcționarea sediilor filialelor teritoriale".

În consecință, intimata-reclamantă avea posibilitate să verifice întinderea mandatului și să observe lipsa acestuia pentru angajarea de cheltuieli peste limita prevăzută expres.

În acest context, a susținut că, potrivit art. 1.309 alin. (1) C. proc. civ., contractul cadru nu produce efecte în ceea ce privește comanda de materiale precampanie.

Din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1.556 și art. 1.270 C. civ., a precizat că a invocat excepția de neexecutare a contractului deoarece intimata nu și-a îndeplinit obligația de livrare a bunurilor în perioada în care acestea puteau fi folosite, ci în ultima zi de precampanie, bennerele, respectiv după data alegerilor locale, restul materialelor.

Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului, a susținut că nu putea achita un preț pentru materialele ce nu au putut fi utilizate în mod legal în campania electorală, instanțele devolutive motivând sumar și superficial că semnarea proceselor-verbale de predare-primire a materialelor de către Președintele filialei acoperă orice culpă în executare a intimatei-reclamante.

În continuare, cu referire la încălcarea art. 1.541 C. civ., a reproșat instanței de apel faptul că nu a motivat de ce valoarea penalităților pretinse nu are caracter excesiv, ci s-a rezumat să aprecieze că aceasta a fost stabilită de către părți.

În final, în privința netemeiniciei penalităților, a susținut că nu au început să curgă, având în vedere că neplata facturilor fiscale nu s-a datorat relei sale credințe, ci exclusiv culpei intimatei-reclamante, care a livrat cu întârziere bunurile, devenind, astfel, nefolositoare.

Pe calea întâmpinării, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că argumentele critice expuse în memoriul de recurs au fost formulate și în fața instanțelor devolutive, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Răspunzând criticii încadrate primului motiv de casare invocat, a precizat că instanța competentă teritorial este Tribunalul București, instanța de la locul executării contractului, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 116 C. proc. civ.

În privința criticilor subsumate celui de-al doilea caz de casare invocat, a subliniat că nu avea nicio obligație legală de a cunoaște modalitatea efectivă de organizare a structurii recurentului-pârât, respectiv că, în temeiul art. 1.309 alin. (2) C. civ. și dacă reprezentantul legal al recurentului-pârât nu ar fi avut mandat să încheie acte juridice și să se angajeze în obligații financiare pe seama pârâtului, aceste aspecte nu îi sunt opozabile.

A evidențiat că recurentul-pârât, astfel cum reiese din procesele-verbale de predare-primire calitativă și cantitativă aflate la dosarul cauzei, a recepționat fără nicio obiecție produsele comandate și a semnat de primire facturile, că, la semnarea contractului, părțile au stabilit în mod expres faptul că penalitățile pot depăși valoarea totală a contractului, că și-au asumat consecințele clauzei penale, respectiv că prejudiciul era previzibil.

Recurentul-pârât nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 07.07.2025 s-a fixat termen în ședință publică la 10.12.2025, cu citarea părților.

La termenul de judecată, Înalta Curte a luat act de precizarea intimatei în sensul că nu mai susține excepția nulității, a acordat cuvântul în dezbaterea recursului și a reținut cauza în pronunțare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente de drept:

Luând în analiză prima critică de recurs, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura pentru considerentele ce succed.

Prin întâmpinarea formulată procedural în fața primei instanțe și reiterată prin memoriul de apel, pârâtul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, susținând că, în cauză, competența aparține Tribunalului Bacău, instanța de la sediul acestuia, determinată potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. civ. și nu potrivit celor invocate de către reclamantă, art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât nu există nicio dovadă în sensul predării bunurilor la sediul acesteia.

Înalta Curte notează că necompetența, fiind generată de încălcarea normelor de competență prescrise de lege, este, în funcție de caracterul normelor încălcate, de ordine publică sau de ordine privată.

Dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. reflectă expres și limitativ cazurile de necompetență de ordine publică, respectiv: când litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești și se încalcă competența generală; când acțiunea este de competența unei instanțe de alt grad decât cea sesizată și se încalcă competența materială; când cauza este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura și se încalcă competența teritorială exclusivă. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, necompetența este de ordine privată în celelalte situații decât cele trei strict și limitativ menționate.

Potrivit motivului de recurs invocat de către recurentul-pârât, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Aplicând textele de lege evocate la cauza dedusă judecății, Înalta Curte observă că recurentul-pârât a invocat soluționarea greșită a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București, necompetență care este însă, potrivit dispozițiilor menționate, de ordine privată.

Or, față de formularea fără echivoc a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., de lege lata, este exclus ca necompetența de ordine privată - necompetența teritorială relativă - a instanței să poată face obiect de critică și de analiză în fața instanței de recurs.

În alte cuvinte, dacă necompetența de ordine privată a fost invocată în condiții procedurale și instanța de fond a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei, soluția instanței sau modul în care aceasta a procedat și, deci, implicit, lipsa de competență a primei instanțe, poate constitui numai un motiv de apel; prin urmare, statuarea instanței devolutive de control judiciar asupra acestei probleme este definitivă, nemaiputând fi invocată ca motiv de recurs.

Corelativ, trebuie menționat că susținerile privind greșita respingere a excepției necompetenței teritoriale a instanței nu pot fi circumscrise nici altui motiv de casare - cum ar fi cel statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. -, deoarece în acest caz ar fi eludată opțiunea legiuitorului de a supune cenzurii în recurs exclusiv nesocotirea regulilor ce privesc competența de ordine publică, o atare interpretare neputând fi primită.

Analizând în continuare criticile încadrate cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - invocat de către recurentul-pârât cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

Acest motiv de recurs presupune că instanța a cărei hotărâre se atacă a valorificat texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

În opinia recurentului-pârât, sub un prim aspect, hotărârea instanței de apel încalcă art. 1.309 C. civ. privind limitele mandatului, întrucât reprezentantul acestuia nu era în măsură să încheie contracte a căror valoare depășea valoarea de 10.000 RON.

Examinarea considerentelor deciziei recurate reflectă că instanța devolutivă de control judiciar a analizat susținerile apelantului-pârât și a reținut, în raport cu dispozițiile art. 1.309 alin. (2) C. civ. ce face aplicarea teoriei mandatului aparent, că apelanta-reclamantă a fost îndreptățită, având în vedere relațiile contractuale anterioare dintre părți, să creadă că persoana cu care a contractat a acționat în calitate de reprezentant, cu respectarea mandatului conferit de către apelantul-pârât. De asemenea, a apreciat că aceasta nu avea obligația de a verifica, prealabil încheierii contractului, Statutul apelantului-pârât prin care era reglementat mandatul președinților filialelor și întinderea acestora, deoarece nu există în sarcina sa obligația legală de a efectua verificări cu privire la întinderea mandatului reprezentantului cocontractantului. Totodată, a validat statuările primei instanțe potrivit cărora apelanta-reclamantă nu putea anticipa că încheierea contractului în discuție a fost realizată cu depășirea limitelor de reprezentare, motivat de faptul că anterior, în ipoteze asemănătoare, nu au mai existat probleme de tipul celor invocate în litigiu.

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât nu combate aceste argumente, ci reiterează de o manieră identică susținerile din memoriul de apel, or partea care face uz de exercitarea recursului, atunci când calea de atac este prevăzută de lege, este ținută să își conformeze conduita procesuală normelor imperative, de ordine publică, circumscrise art. 488 C. proc. civ., în sensul de a arăta modalitatea în care norma legală invocată a fost încălcată, precum și opinia acesteia cu privire la modalitatea în care trebuia interpretată norma de către instantă.

Înalta Curte notează că, în lipsa unor argumente concrete de natură să combată statuările instanței devolutive de control judiciar, aceasta nu se poate substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația, cât timp art. 486 alin. (1) C. proc. civ. impune în sarcina titularului căii de atac a recursului obligația formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de către instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de aceasta din urmă în legătură cu dispozițiile legale menționate.

Totodată, constată că situația de fapt, statuată de către instanțele devolutive în baza probelor administrate, este aceea că intimata-reclamantă a încheiat contractul cadru de producție materiale nr. x/06.08.2020 cu credința legitimă în existența puterii de reprezentare a recurentului-pârât în persoana președintelui filialei, manifestată prin bunele relațiile contractuale anterioare.

Raportul juridic astfel stabilit se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1.309 alin. (2) C. civ., aceea a mandatului aparent, întrucât norma legală evocată validează credința intimatei-reclamante care a tras concluzia legitimă, prin observarea unei situații de fapt aparente și căreia nu i se poate opune Statutul pârâtului ce vizează organizarea internă, funcționarea și structura acestuia, astfel încât, din perspectiva acestei părți, contractul în baza căruia și-a întemeiat pretențiile deduse judecății produce efecte juridice.

Întrucât mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, iar cei care s-au întemeiat cu bună-credință pe o aparență, în particular, pe un mandat aparent, ar urma să sufere un prejudiciu dacă drepturile pe care credeau că le dobândesc dispar la momentul descoperirii situației reale, cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menținerea, în favoarea terțului, în speță a intimatei-reclamante, a drepturilor pe care s-a întemeiat, prin recunoașterea consecințelor respectivei stări de fapt.

Din ansamblul argumentelor prin care se susține conduita nediligentă a intimatei-reclamante privind neverificarea Statutului recurentului-pârât se tinde, în realitate, la reanalizarea cauzei pe fond și reaprecierea probatoriului administrat de instanțele devolutive de către instanța de recurs, demers inadmisibil în calea de atac a recursului, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât controlul judiciar se exercită doar cu privire la interpretarea și aplicarea corectă a legii la o situație de fapt deplin stabilită, care nu poate fi repusă în discuție.

Nu poate fi primită nici critica prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 1.556 C. civ. privind excepția de neexecutare a contractului sau a celor înscrise în art. 1.270 C. civ. ce reglementează forța obligatorie a contractului.

Înalta Curte remarcă faptul că textele de lege au fost indicate în mod generic, fără a se preciza, în concret, care este nelegalitatea săvârșită de către instanța de apel în aplicarea sau interpretarea acestora.

Astfel, se observă că afirmațiile prin care se susține faptul că predarea unor bunuri nefolositoare la data livrării duce la admiterea excepției de neexecutare a contractului, respectiv o motivare lacunară din perspectiva în care instanța de apel a motivat exonerarea de răspundere a intimatei-reclamante nu sunt însoțite de o argumentație juridică propriu-zisă și nu deduc judecății veritabile critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată.

În condițiile în care concluzia instanței de apel a rezultat în urma analizării prevederilor contractuale și a materialului probator, în decizie fiind indicate în mod expres mijloacele de probă care au constituit fundamentul raționamentului judiciar al instanței, excedează cadrul procesual al recursului susținerile ce tind la o invalidare a modalității de interpretare a acestuia, chestiunea fiind una ce se repercutează pe planul temeiniciei hotărârii.

Totodată, considerentele deciziei recurate relevă că instanța devolutivă de control judiciar a statuat în mod expres că apelantul-pârât nu a refuzat primirea obiectelor predate de către apelanta-reclamantă și nici nu a formulat mențiuni sau obiecțiuni cu privire la procesele-verbale de predare calitativă și cantitativă, validând statuarea primei instanțe în legătură cu netemeinicia excepției de neexecutare a contractului.

În acest context, reține că simpla nemulțumire a titulatului căii de atac în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupuneau tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicțional atacat.

Înalta Curte va înlătura și ultima critică ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.541 C. civ.

Preliminar, se cuvine menționat faptul că deși recurentul-pârât a încadrat critica în motivul de nelegalitate statuat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin argumentele expuse în susținere se reproșează instanței devolutive de control faptul că nu a motivat de ce nu are caracter excesiv valoarea penalităților de întârziere și s-a rezumat doar la a aprecia că aceasta a fost stabilită de către părți. Astfel dezvoltată, critica se circumscrie cazului de casare prevăzut de pct. 6 al textului de lege evocat, deoarece se afirmă un viciu al nemotivării deciziei atacate și nu o încălcare a normei de drept material invocate.

Examinate din perspectiva acestui caz de casare, critica nu poate fi reținută.

Prin cererea de apel, cu privire la penalitățile de întârziere prevăzute în contract la art. 3.2, apelantul-pârât a susținut caracterul nefondat al acestora și a afirmat că nu au început să curgă întrucât neplata facturilor nu s-a datorat relei sale credințe, ci exclusiv culpei reclamantei, prin întârzierea livrării materialelor.

Procedând la analiza contractului încheiat între părți, în special clauzele inserate la art. 3.1 și 3.2, instanța de apel a constatat că părțile au agreat existența unei clauze penale, de stabilire anticipată a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării obligației de plată a prețului de către cumpărător, care se impune pârâtului prin prisma dispozițiilor art. 1.270 C. civ. și, întrucât acesta nu a achitat prețul bunurilor la termenul prevăzut în facturi iar excepția de neexecutare nu a putut fi reținută, a concluzionat că în mod judicios a fost obligat la plata penalităților de întârziere.

De asemenea, în cuprinsul considerentelor prin care instanța devolutivă de control a admis motivul de apel formulat de către apelanta-reclamantă cu privire la greșita apreciere ca fiind vădit excesiv cuantumul penalităților de întârziere, s-a reținut, prin raportare la valoarea totală a contractului, la faptul că debitorul nu și-a îndeplinit obligațiile de mai bine de doi ani de la data deschiderii procesului, respectiv la împrejurarea că penalitatea a fost asumată în mod expres prin semnarea contractului, că apelantul-pârât a putut să prevadă consecințele produse prin întârzierea în mod culpabil la plata debitelor și prejudiciul produs apelantei-reclamante prin lipsirea acesteia de sumele de bani datorate.

Prin urmare, stabilind că nu există o cauză exoneratoare de răspundere a apelantului-pârât pentru neîndeplinirea obligației asumate și că părțile au evaluat anticipat prejudiciul creditorului acestei obligații neîndeplinite, în mod corect, dând eficiență dispozițiilor art. 1.270 C. civ., s-a reținut că acesta datorează penalizarea prevăzută de art. 3.2 din contractul cadru de producție materiale.

În raport cu aceste statuări, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus în mod expres motivele pentru care a apreciat că penalitățile de întârziere prevăzute în contract nu au caracter vădit excesiv și a decis anularea în parte a sentinței primei instanțe, în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului la plata către reclamantă a penalităților, astfel încât exigențele art. 425 C. proc. civ. au fost respectate.

Totodată, se cuvine menționat că judecătorul, în reevaluarea clauzei penale, cercetează condițiile și gravitatea neexecutării ilicite a obligațiilor contractuale, precum și voința părților de a sancționa comportamentul debitorului. Aceste elemente determină marja de apreciere dintre clauza penală reevaluată și prejudiciul previzionat a se produce la momentul încheierii contractului.

Cum evaluarea judecătorului nu poate fi realizată decât în raport cu materialul probator al cauzei, iar temeinicia stării de fapt reținute de instanțele devolutive nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că afirmațiile recurentului-pârât privind netemeinicia penalităților nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de acesta.

În raport cu rațiunile înfățișate, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. - Filiala Bacău împotriva deciziei civile nr. 1899/11.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. - Filiala Bacău împotriva deciziei civile nr. 1899/11.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.