ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1699/2024

Ședința publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și urm., art. 663 C. proc. civ., art. 1568 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1599/2021 din data de 09.06.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta C. S.A. să plătească suma de 608.344 RON reprezentând contravaloare servicii conform facturii nr. x/08.12.2015 precum și penalități de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 05.04.2016 și până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

După expunerea situației de fapt, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că, prin respingerea probelor propuse, instanța de apel a încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 22 C. proc. civ.

În acest sens a precizat recurenta-pârâtă că, în vederea aflării adevărului, prin memoriul de apel, a propus administrarea probei cu martori, care ar fi putut să indice autorii prestațiilor și să arate că D. a emis o factură nejustificată, proba fiind însă respinsă de instanța de control judiciar devolutiv, care s-a rezumat doar la analiza înscrisurilor depuse la dosar, ignorând adevărul faptic.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că, utilă în soluționarea litigiului ar fi fost și emiterea unei adrese către D.N.A., care ar fi putut să edifice situația în urma cercetărilor efectuate în cauză, însă și această probă a fost respinsă de către instanța de apel, care a refuzat aflarea adevărului.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamanta trebuia să dovedească cererea de chemare în judecată prin toate mijloacele, respectiv să arate care erau activitățile pe care urma să le presteze D. și mai ales dacă le-a executat în condițiile contractual stabilite. A mai precizat recurenta că reclamanta doar a susținut că deține o factură emisă pe numele pârâtei, în conținutul căreia nu figurau însă prestațiile facturate.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel în mod greșit a reținut că pârâta ar fi formulat plângere penală, acest aspect fiind străin de natura cauzei.

Astfel, contrar celor reținute de instanță, pârâta nu a formulat plângere penală în legătură cu factura din litigiu, ci a aflat de existența dosarului penal nr. x/2015 aflat pe rolul Direcției Naționale Anticorupție ulterior emiterii facturii și a documentelor însoțitoare.

A mai arătat recurenta că, ulterior solicitării D.N.A. de informații vizând relațiile contractuale cu D., inclusiv cu privire la factura în discuție, societatea pârâtă a efectuat verificări proprii, în urma cărora a descoperit că serviciile facturate erau, în fapt, prestate de către angajații pârâtei. Astfel, în condițiile în care serviciile au fost executate de pârâta C. S.A. și acceptate de beneficiarul final, nu exista niciun temei pentru a solicita remedierea deficiențelor, așa cum greșit a reținut instanța de apel. Prin urmare, contrar instanței de apel, art. 17.7 din contract nu este incident în cauză.

Titulara memoriului de recurs a mai precizat că față de beneficiarul final și-a asumat în totalitate prestarea serviciilor, D. renunțând oficial să mai contribuie la această etapă contractuală prin semnarea Actului adițional nr. 3.

În raport cu situația descoperită, recurenta-pârâtă a precizat că a refuzat plata facturii, indicând că aceasta nu îndeplinea condițiile pentru a fi achitată.

În opinia recurentei, existența dosarului penal avea o altă semnificație dacă ar fi fost constituit ca urmare a plângerii formulate de pârâtă sau ca urmare a unor plângeri și investigații care excedează relației contractuale dintre D. și pârâtă.

În final a precizat titulara memoriului de recurs că se impune reanalizarea dosarului prin prisma aspectelor care țin de natura cauzei și nu străine de aceasta.

La 19 aprilie 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă A. S.A., în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar B.., prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca tardiv formulat, în subsidiar, anularea recursului potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond respingerea acestuia ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește tardivitatea promovării recursului s-a arătat că decizia atacată a fost comunicată pârâtei la data de 02.02.2024, iar cererea de recurs a fost înregistrată în data de 12.03.2024, calea extraordinară de atac fiind declarată cu depășirea termenului legal de 30 de zile.

În susținerea excepției nulității căii extraordinare de atac a arătat intimata că memoriul de recurs cuprinde critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, pârâta reluând apărările formulate prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe și motivele de apel, fără a formula veritabile critici cu privire la decizia atacată.

Prin rezoluția din 30 mai 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității căii extraordinare de atac invocată prin întâmpinare, urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate, sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Cu privire la recursul pârâtei C. S.R.L., instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să privească ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să vizeze obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de apel.

Astfel, deși a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă reevaluarea situației de fapt, reinterpretarea probatoriului și nemulțumirile legate de modul de soluționare a cauzei.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea principiului aflării adevărului consacrat de art. 22 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respins administrarea probei testimoniale și emiterea unei adrese, rezumându-se doar la analiza înscrisurilor depuse la dosar, ignorând situația de fapt și realitatea prestațiilor efectiv executate. Din această perspectivă, se constată că, la termenul de judecată din 28 martie 2023, instanța de control judiciar devolutiv a încuviințat, pentru ambele părți, proba cu înscrisuri, respingând ca nefiind utile soluționării apelului proba testimonială precum și solicitarea pârâtei privind emiterea unei adrese către D.N.A., apreciind suficiente înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Înalta Curte reține că, deși aparent se invocă încălcarea principiului aflării adevărului, prin criticile formulate recurenta-pârâtă face trimitere la administrarea probatoriului privind serviciile efectiv prestate în baza relațiilor contractuale dintre părți, criticându-se nedovedirea realității prestațiilor, vizând deci netemeinicia deciziei recurate.

Întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului și recunoașterea dreptului afirmat prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, normele C. proc. civ. instituie principii adecvate pentru garantarea finalității procesului, între care, în art. 22 din C. proc. civ. se regăsește regula rolului activ al instanței de judecată în aflarea adevărului.

În scopul aflării adevărului, judecătorul are, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

În egală măsură, legiuitorul obligă judecătorul ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

Astfel, art. 264 din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în aprecierea forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.

Totodată, instanța supremă formulează observația că respectarea principiului rolului activ al judecătorului și implicit a dreptului la apărare în cadrul procesului civil, implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acest motiv de casare nu este incident în cauză, întrucât recurenta nu critică încălcarea, de către instanța de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci măsura respingerii ca neutilă soluționării apelului a solicitării privind încuviințarea probei testimoniale și emiterea unei adrese.

Or, aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului de legalitate în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește, în realitate, recurenta-pârâtă.

În acest context, se reține că recurenta a invocat format motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile din memoriul de recurs nevizând chestiuni de nelegalitate ale deciziei recurate, legate de încălcarea regulilor de procedură, de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea memoriului de recurs a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a reținut că pârâta ar fi formulat plângerea penală ce face obiectul dosarului penal nr. x/2015, acest aspect fiind străin de natura cauzei.

Înalta Curte reține că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a făcut trimiteri la elemente atașate fondului cauzei sub aspectul situației de fapt, care au fost analizate de instanțele de fond și care în recurs depășesc sfera controlului limitat de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult, ipoteza motivelor străine de natura cauzei presupune dezvoltarea unor critici prin care să se evidențieze lipsa legăturii între motivele reținute de instanța care a pronunțat hotărârea recurată și natura pricinii deduse judecății, iar motivele străine să prezinte relevanță prin raportare la dispozitivul hotărârii atacate.

Ca atare, susținerea în sensul că instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe motive străine de natura pricinii, care însă nu ar fi schimbat soluția pronunțată pe fondul cauzei, în realitate fiind vorba despre o simplă eroare materială a instanței de apel, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest motiv de recurs.

Prin urmare, criticile nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce nu se susține existența unor motive decizorii străine de natura cauzei în raport cu soluția pronunțată, toate argumentele vizând aspecte referitoare la evaluarea situației de fapt și a probatoriilor privind natura și contextul dosarului penal precum și lipsa prestării serviciilor de către reclamantă.

Mai mult, referirile recurentei privind interpretarea probatoriului țin de netemeinicia hotărârii atacate, aspecte care nu pot avea aptitudinea de a declanșa un control de legalitate în raport de motivul invocat.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autoarea acestuia nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, sunt întemeiate și apărările formulate prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.A., prin lichidator judiciar B.. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 452 și 453 C. proc. civ., constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariul avocațial, respectiv factură fiscală nr. TZA-01240-2024 din 03.04.2024 și dovada plății conform extrasului de tranzacții din 11.04.2024, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-reclamante, în sensul obligării recurentei-pârâte C. S.R.L. la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 489 din 28 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.