ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1032/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține că:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 17.09.2020, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 388.226,40 RON, reprezentând plată nedatorată și a sumei de 200.948,95 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de penalități de întârziere datorate în baza contractului nr. x/23.09.2019, calculate pentru perioada 01.01.2020-28.02.2020, precum și a cheltuielilor de judecată.

La 22.12.2020 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care s-a solicitat, în principal, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, reducerea pretențiilor reclamantei la suma de 93.715,37 RON, reprezentând avans nerestituit, precum și a penalităților, ca fiind excesive.

Prin sentința civilă nr. 960/06.05.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanta S.C. A. împotriva sentinței primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1280/22.09.2023 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei curții de apel, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, rejudecarea de către instanța de recurs, în consecința admiterii apelului și modificării în tot a sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii sale.

Subsecvent prezentării situației de fapt și a parcursului procesual al litigiului, în dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a imputat instanței de apel încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, indicând prevederile art. 206 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a dreptului său la apărare și la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea definite de art. 21 și art. 24 din Constituție și de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A arătat că, în apel, la termenul din 22.09.2023, intimata a depus întâmpinare și înscrisuri, iar instanța a soluționat cauza la același termen, pronunțând decizia recurată. În opinia recurentei, curtea de apel trebuia să-i comunice întâmpinarea și înscrisurile depuse de intimată și să acorde un alt termen de judecată, pentru a-i da posibilitatea, în calitate de apelantă, să formuleze apărări față de cuprinsul întâmpinării.

În susținerea acestui motiv de recurs a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Muncaciu împotriva României, în care instanța europeană a stabilit că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție în cazul reclamantului căruia instanța nu i-a comunicat, înainte de luarea deciziei, întâmpinarea depusă de partea adversă și a judecat recursul în lipsa acestuia. Evocând din considerentele acestei decizii, recurenta a subliniat că i-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, suferind o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei date în apel.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 1.341 alin. (1), art. 1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.535 alin. (1), art. 1.538, art. 1.539, art. 1.345 C. civ. și art. 209 C. proc. civ.

A arătat că instanța de apel a respins, în mod greșit, calea de atac pe care a promovat-o, reținând că nu ar fi întrunite cerințele plății nedatorate, deși din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat faptul că societatea recurentă a achitat în plus suma de 399.370,25 RON, calculând și penalitățile aferente, această concluzie fiind exprimată de către expert în urma analizei actelor contabile ale părților litigante.

A subliniat că sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, întrucât suma achitată în plus nu are acoperire în servicii executate de cocontractant, iar cu privire la condiția erorii, la care instanța de apel s-a raportat, apreciază că în reglementarea noului C. civ. această cerință nu se mai analizează, ea fiind specifică reglementării anterioare din C. civ. de la 1864. În opina sa, chiar dacă ar trebui analizată și această condiție, se va constata că este îndeplinită deoarece plățile au fost făcute din greșeală, întrucât abia în urma încheierii tuturor situațiilor de lucrări, a proceselor-verbale de recepție și verificărilor contabile finale, au rezultat aceste sume fără acoperire în servicii executate, așadar nedatorate.

Autoarea prezentei căi de atac a arătat că sumele achitate în plus au fost confirmate și de către pârâtă, care, prin întâmpinarea depusă la prima instanță, a indicat suma rezultată din propriul calcul, iar tribunalul, deși ar fi trebui să admită în parte cererea, a apreciat că această recunoaștere are valoarea unei simple apărări.

În ceea ce privește suma de 166.684,76 RON, reprezentând costuri de accelerare, ce i-a fost imputată, recurenta a susținut că nu o datorează, iar probatoriul administrat în cauză a relevat, în mod cert, faptul că nu și-a asumat o asemenea obligație, ci în discuție a fost achitarea unei prime de succes de către beneficiarul final, S.C. C. S.R.L., în ipoteza în care intimata ar fi terminat lucrarea la termenul agreat.

În continuare, a criticat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 209 C. proc. civ., întrucât a apreciat că pentru contravaloarea facturilor nr. x/03.06.2020, nr. y/03.06.2020 și nr. 38/03.06.2020 nu era necesară formularea unei cereri reconvenționale, întrucât nu reprezintă pretenții, ci apărări ale pârâtei, dar pe fond a dispus că sumele facturate sunt datorate de către societatea recurentă, facturile respective fiind emise pentru stornarea altor facturi de avans.

A subliniat că sumele aferente acestora nu au fost reținute în raportul de expertiză, iar facturile nici nu erau înregistrate în evidențele contabile ale intimatei, astfel că hotărârea instanței de apel, în sensul că pentru a pretinde contravaloarea acestora nu era necesar a se formula o cerere reconvențională, este nelegală.

Recurenta a mai criticat decizia atacată sub aspectul încălcării dispozițiilor 1.270, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530, art. 1.535 alin. (1), art. 1.538 și ale art. 1.539 C. civ., privind obligațiile asumate de părți și răspunderea contractuală.

A arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, modificarea termenelor de finalizare a lucrărilor, căci părțile nu au modificat termenul de finalizare stabilit contractual la 30.12.2019 și nu au convenit noi termene de predare a lucrărilor, iar din probele administrate - și a exemplificat cu mesaje din corespondența electronică a părților din februarie 2020 - a rezultat că în luna februarie 2020 existau unele lucrări nefinalizate, iar altele necesitau remedieri. Potrivit recurentei, instanța de prim control judiciar a făcut confuzie între termenul contractul de finalizare și predare a lucrărilor, nemodificat de părți, și termenele acordate pentru remedierea lucrărilor executate cu deficiențe calitative.

A menționat că, în acest context, este nelegală soluția de respingere a accesoriilor pretinse conform contractului, cu motivarea că nu s-a făcut dovada unor întârzieri în predarea lucrărilor, deși expertul contabil a constatat și calculat valoarea penalităților de întârziere datorate de pârâtă, iar contractul asumat de părți prevedea clar modul de calcul al acestora raportat la valoarea totală a contractului, iar nu a lucrărilor neexecutate sau executate cu întârziere, astfel că după 30.12.2019, termenul de predare convenit, acestea erau datorate.

Sub aspectul încălcării prevederilor art. 1.345 C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză, a arătat că, în fața primei instanțe, a formulat o cerere subsidiară pe acest temei față de pretențiile intimatei privind suma de 166.684 RON, reprezentând pretinse costuri de accelerare. Potrivit recurentei, nu există nicio clauză contractuală prin care să-și fi asumat asemenea costuri, iar din probele administrate, a rezultat că beneficiarul final urma să achite o sumă suplimentară, cu titlu de primă de succes, iar nu costuri de accelerare, sub condiția finalizării lucrării la termenul agreat, dar acesta nu a fost respectat.

Recurenta a subliniat că sunt îndeplinite toate condițiile plății nedatorate, întrucât intimata și-a mărit patrimoniul cu suma necuvenită de 166.684 RON, astfel că trebuie obligată la restituire în limitele îmbogățirii.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), art. 489 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) și art. 485 alin. (1) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, această excepție, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât, din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât în cauză nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) din același cod.

În continuare, examinând recursul în limitele controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care statuează casarea unei hotărâri pronunțate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta a invocat nesocotirea de către instanța devolutivă a normelor privind obligația instanței de a asigura respectarea și de a respecta ea însăși principiile fundamentale ale procesului civil și drepturile părților, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Criticile acesteia vizează modul în care a procedat curtea de apel, care, constatând că întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă era depusă în termen, nu a dispus comunicarea acesteia către apelantă, deși dispozițiile art. 206 alin. (1) C. proc. civ. prevedeau această obligație a instanței.

Din examinarea hotărârii recurate se constată că, în apel, cauza a avut un singur termen de judecată, 22.09.2023, termen la care s-a prezentat apărătorul intimatei-pârâte, ce a solicitat repunerea în termenul de depunere a întâmpinării, invocând faptul că părții pe care o reprezintă nu i s-a comunicat nici cererea de apel, nici citația pentru termenul respectiv, astfel că, aflând despre termen din alte surse, a luat cunoștință de motivele de apel din dosarul electronic și a formulat întâmpinarea pe care a depus-o în ședință publică.

Față de aceste susțineri, instanța de apel, verificând procedura de comunicare a cererii de apel și pe cea de citare, a constatat că acestea nu era legal îndeplinite, fiind acoperite prin prezența apărătorului intimatei-pârâte care a depus întâmpinare și, în consecință, a respins ca lipsită de interes cererea acestuia de repunere în termenul de depunere a întâmpinării, apreciind că aceasta este legal formulată și depusă.

Totodată, instanța de apel a dispus asupra probelor solicitate de părți în scris sau oral și a acordat cuvântul asupra cererii de apel, pronunțând, la aceeași dată, soluția asupra fondului cauzei.

În acest context, Înalta Curte reține prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.", precum și pe cele ale art. 13 din același cod, care garantează dreptul la apărare al părților, cărora trebuie să li se asigure posibilitatea de a participa la toate fazele procesului, de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe și de a-și face apărări, prezentându-și susținerile în scris și oral.

De asemenea, dispozițiile art. 14 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc faptul că "Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea", iar potrivit alin. (5) și (6) ale aceluiași articol, instanța "este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate" și "își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

În ceea ce privește regulile de procedură ce reglementează comunicarea întâmpinării, instanța supremă notează că, potrivit art. 206 alin. (1) C. proc. civ., "întâmpinarea se comunică reclamantului, dacă legea nu prevede altfel", iar în conformitate cu dispozițiile art. 471 alin. (4) din același cod, "Întâmpinarea depusă se comunică apelantului de îndată, punându-i-se în vedere posibilitatea de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării".

Transpunând aceste dispoziții legale în speță și, față de caracterul obligatoriu al întâmpinării în etapa apelului, conform dispozițiilor art. 471 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța devolutivă de control judiciar, odată ce a constatat, la termenul din 22.09.2023, când apelanta nu a fost prezentă, nici reprezentată, că întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă în ședință publică este formulată în termenul legal, avea obligația de a dispune comunicarea acesteia către apelantă, pentru a-i da posibilitatea să formuleze răspuns și să își pregătească apărarea.

Or, procedând la judecarea apelului la același termen de judecată la care a primit întâmpinarea, curtea de apel a încălcat normele de procedură anterior evocate, dreptul la apărare și la un proces echitabil al recurentei, precum și principiul contradictorialității în procesul civil.

Aceasta concluzie se impune și în considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Muncaciu contra României, a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție întrucât reclamantul nu a beneficiat de o procedură judiciară contradictorie, întrucât nu i s-a comunicat întâmpinarea depusă în calea de atac a recursului, care a fost judecat la singurul termen acordat în acea etapă procesuală. Curtea a apreciat că, respingând recursul pe fond, nu se poate spune că poziția părții adverse cuprinsă în întâmpinare nu a avut niciun impact asupra soluționării procesului, chiar dacă tribunalul nu a făcut nicio referire la argumentele cuprinse în respectiva întâmpinare, că dreptul părților într-un proces de a lua cunoștință de probele sau observațiile prezentate instanței și de a le dezbate se aplică deopotrivă în faza recursului, cât și în primă instanță, chiar dacă nu sunt invocate noi argumente; a mai reținut că nu trebuie să hotărască dacă omisiunea de a comunica documentul în litigiu a produs vreun prejudiciu reclamantului, deoarece existența unei încălcări este de conceput chiar și în absența unui prejudiciu, reamintind că părțile în litigiu sunt cele care apreciază că un document necesită comentarii din partea lor. Pe temeiul acestor considerente, Curtea a stabilit că tribunalul avea obligația de a oferi reclamantului posibilitatea de a-și prezenta comentariile asupra argumentelor cuprinse în întâmpinarea părții adverse.

Înalta Curte notează că hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Muncaciu contra României a fost pronunțată cu privire la o procedură internă desfășurată sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, ale cărui dispoziții nu prevedeau expres obligația comunicării întâmpinării, aspect față de care instanța europeană a remarcat că practica instanțelor naționale se îndrepta către impunerea unei astfel de obligații, pe care noua lege de procedură civilă a și instituit-o.

În acest context, sub imperiul dispozițiilor exprese ale art. 206 alin. (1) și ale art. 471 alin. (4) C. proc. civ., se impune, în mod neechivoc, obligația instanței de a comunica întâmpinarea depusă în termenul legal, în etapa procesuală a apelului, pentru a da posibilitatea părții adverse să își exprime poziția procesuală și să își organizeze apărarea, astfel încât să-i fie garantat dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere considerentele reținute, care atrag reformarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și fac de prisos examinarea, în acest stadiu procesual, a celorlalte critici formulate în recurs, în temeiul art. 496 și al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, care urmează a proceda conform celor statuate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 501 C. proc. civ. Totodată, în rejudecare, instanța devolutivă va aprecia și asupra cererii cu caracter accesoriu formulate de recurentă privind cheltuielile de judecată avansate de către aceasta în prezenta fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. împotriva deciziei civile nr. 1280/22.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2024.