ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1160/2023

Ședința publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 14.07.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.011.239,56 RON, cu titlu de rest de preț și a sumei de 1.054.251,64 RON, cu titlu de penalități de întârziere, calculate până la 09.07.2021, precum și în continuare, până la data achitării debitului.

Prin sentința civilă nr. 3328 din 29.12.2021, pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.011.239,56 RON, cu titlu de rest de preț și penalități de întârziere de 0,1% pe zi aferente acestei sume, începând cu 01.01.2019 până la data achitării integrale a debitului, precum și suma de 42.486,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâta B. S.R.L., solicitând respingerea integrală a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1629/2022 din 24 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs.

În susținere, circumscris primului caz de casare, recurenta-pârâtă făcând trimitere la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., susține că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Potrivit acestei părți, lipsa unei veritabile motivări rezultă din faptul că instanța de prim-control judiciar s-a rezumat la a relua afirmațiile instanței de fond în ceea ce privește aplicabilitatea excepției de neexecutare și a condițiilor în care aceasta poate fi invocată.

Consideră că o reală motivare ar fi presupus o minimă justificare din partea instanței de control judiciar a soluției pronunțate prin raportare la criticile de apel invocate. În opinia recurentei, instanța de apel a reținut cu valoare de adevăr absolut o interpretare arbitrară a normelor de drept civil în sensul că textul prevăzut de art. 1722 C. civ. ar limita posibilitatea cumpărătorului de a invoca excepția de neexecutare doar la cazurile de evicțiune. Or, fiind în prezența unei interpretări judiciare, pentru respectarea dreptului la apărare, curtea de apel avea responsabilitatea dezvoltării unui raționament pentru care a confirmat soluția instanței de fond.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta susține că decizia instanței de apel cuprinde motive străine cauzei. Precizează că acest motiv de recurs vizează modalitatea în care s-a analizat critica acesteia din apel cu privire la motivele contradictorii regăsite în sentința tribunalului. Sub acest aspect, arată că propriu-zis contradictorialitatea motivelor regăsite în soluția instanței de fond s-a referit la reținerea temeiniciei pretențiilor intimatei justificate de contractul de vânzare încheiat cu societatea recurentă în condițiile confirmării implicite a valabilității unei cesiuni de creanță realizată în favoarea acesteia tocmai în locul acestor pretenții.

Contrar argumentelor clare expuse sub acest aspect prin cererea de apel, instanța de control judiciar a analizat considerente străine de această problemă, respectiv modalitatea în care instanța de fond a înțeles să aplice prevederile art. 1415 C. civ., referitoare la stabilirea judiciară a termenului, în condițiile în care acest demers nu a fost criticat.

Un alt set de critici se referă la încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor prevăzute de art. 1556, art. 1710-1714 și ale art. 1722 C. civ.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susține greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1722 C. civ. în ceea ce privește considerentele deciziei recurate prin care instanța de apel a arătat că în mod corect prima instanță a reținut existența unei situații excepționale de la regulile generale instituite de art. 1556 alin. (1) C. civ. și a subliniat că în materia contractului de vânzare-cumpărare suspendarea prețului poate fi realizată doar în caz de evicțiune. Potrivit recurentei, instanța de apel a refuzat orice analiză a stării de fapt de care aceasta s-a prevalat cu motivarea că orice neexecutare din partea A. S.A. ar fi irelevantă, neputând fi invocată de societatea recurentă, deoarece in materie de vânzare, excepția de neexecutare capătă valențe speciale, în considerarea securității circuitului civil. Or, susține recurenta, concluzia instanței de apel este fundamentată pe o înțelegere greșită a semnificației și a rolului prevederilor art. 1722 C. civ.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel în mod nepermis a apreciat că în materia contractului de vânzare, posibilitatea cumpărătorului de a invoca excepția de neexecutare este restrânsă la unica ipoteză a cazului de evicțiune.

Potrivit recurentei, prejudiciul cauzat prin neexecutare nu se confundă cu prestația neexecutată, tot astfel cum dreptul la executarea în natură nu se confundă cu dreptul la repararea eventualului prejudiciu cauzat prin neexecutare.

Concluzionând, recurenta apreciază că a admite raționamentul instanței de apel ar echivala cu susținerea că societatea recurentă nu putea pretinde executarea în natură, respectiv nu putea reproșa neexecutarea obligației contractuale, fiind limitată la eventuala pretenție de a obține daune-interese.

De asemenea, autoarea căii de atac susține că instanța de apel a ignorat prevederile art. 1710 C. civ.. Consideră că, potrivit raționamentului qui potest plus, potest minus, dacă cumpărătorul poate pretinde rezoluțiunea atunci când bunul prezintă vicii, cu atât mai mult cumpărătorul se poate prevala de mijlocul de apărare cu consecințe mai puțin grave, respectiv de excepția de neexecutare.

În opinia recurentei, rațiunea prevederilor art. 1722 C. civ. nu este aceea de a limita aplicabilitatea excepției de neexecutare susceptibil de a fi invocate de cumpărător în materia contractului de vânzare, ci aceea de a permite cumpărătorului exercitarea anticipată a excepției de neexecutare, cât timp există doar riscul unei potențiale evicțiuni. Extinderea sferei de neexecutare în materia riscului de evicțiune nu echivalează cu lipsirea cumpărătorului de posibilitatea de a invoca excepția de neexecutare în cazul reperării unor vicii sau neconformități ale bunului dobândit.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac susține că urmare a greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1722 C. civ., instanța de prim-control judiciar a omis o minimă analiză a condițiilor de aplicabilitate ale excepției de neexecutare. Consideră că, în speță, sunt întrunite condițiile legale pentru invocarea acesteia, astfel cum rezultă din starea de fapt expusă în detaliu.

Cu privire la prima cerință referitoare la existența a două obligații generate de contractul litigios, arată că atât obligația a cărei executare o solicită intimata-reclamantă, respectiv obligația de plată a prețului, cât și obligația a cărei neexecutare o reproșează societatea recurentă, aceea de predare a unor stații de încărcare conforme și neafectate de vicii, derivă din același contract, respectiv contractul nr. x din 17.04.2018.

În ceea ce privește caracterul corelativ și interdependent al celor două obligații, apreciază că și această condiție este întrunită, obligația de plată a prețului fiind corelativă și interdependentă cu obligația vânzătorului de a preda un bun conform și lipsit de vicii.

Susține că, în calitate de cumpărător, a încheiat contractul de vânzare în vederea dobândirii în proprietate a celor 14 stații de încărcare, având caracteristicile agreate de părți și fiind perfect funcționale și că nu a urmărit exclusiv operarea transferului de proprietate, ci și dobândirea unui bun care să aibă utilitatea scontată la încheierea contractului.

În privința condiției ca ambele obligații să fie scadente și neexecutate, recurenta susține că la momentul invocării excepției de neexecutare, obligația de predare a bunurilor devenise deja scadentă și fusese de altfel executată, însă neconform. Obligația de plată a prețului a devenit de asemenea scadentă, în condițiile reținute de instanța de fond.

Referitor la condiția invocării în mod formal a excepției de neexecutare, autoarea căii de atac reia situația de fapt și arată că a invocat excepția de neexecutare încă din anul 2019. În acest sens, afirmă că prin notificarea nr. 05-1814 din 24.05.2019, expediată ca răspuns la notificarea nr. x/07.05.2019, formulată de intimata-reclamantă, recurenta i-a comunicat părții adverse faptul că produsele livrate prezintă vicii și nu au fost executate corespunzător, astfel că pretențiile solicitate, adică plata prețului și a penalităților nu sunt justificate. Totodată, arată că prin notificarea nr. x/13.07.2020, a reiterat în mod formal și explicit excepția de neexecutare, motiv pentru care apreciază că excepția a fost invocată și comunicată cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 1326 C. civ.

Autoarea căii de atac apreciază că, spre deosebire de rezoluțiune sau de răspunderea contractuală, eficacitatea excepției de executare nu este condiționată de probarea unei neexecutări culpabile din partea cocontractantului. Prin urmare, arată că excepția de neexecutare a fost în mod legitim invocată, chiar dacă existența viciilor nu i-ar fi imputabilă intimatei-reclamante.

Mai afirmă că aceasta nu era ținută să probeze faptul că prin neexecutare acesteia i-ar fost cauzat un prejudiciu.

În final, în ceea ce privește condiția ca neexecutarea invocată să nu fie una de mică însemnătate, recurenta precizează că obligația neîndeplinită este semnificativă, deoarece a fost afectată valoarea bunurilor vândute, utilitatea acestora, aspect ce a generat costuri suplimentare pentru remedierea defectelor și repararea prejudiciilor cauzate beneficiarului final.

O ultimă critică vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1538 alin. (2) C. civ.. Sub acest aspect, recurenta precizează că instanța de prim-control judiciar, urmare a neverificării condițiilor privind excepția de neexecutare, a menținut sentința tribunalului, apreciind în mod neîntemeiat că în speță ar fi aplicabile prevederile art. 1538 C. civ., coroborat cu art. 10 din contract, referitoare la clauza penală.

Evocând prevederile art. 1538 alin. (2) C. civ., precizează că această clauză penală poate fi invocată doar atunci când s-ar putea pretinde și executarea obligației contractuale pe care aceasta o garantează. Or, odată ce prin invocarea excepției de neexecutare nu s-ar putea pretinde executarea obligației garantate, în mod evident acordarea penalităților de întârziere în temeiul clauzei penale contravine dispozițiilor art. 1538 alin. (2) C. civ.

În final, consideră recurenta că în lipsa faptei ilicite culpabile, corecta aplicare a art. 1538 C. civ. ar fi condus la concluzia că, în speță, clauza penală instituită de art. 10 din contract nu devine eficace, iar penalitățile impuse acesteia de către instanțele de fond sunt lipsite de temei juridic.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Un prim set de critici subsumat motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deduce verificării în recurs respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din perspectiva faptului că în justificarea soluției pronunțate instanța de apel nu a prezentat propriului raționament, ci s-a rezumat a relua motivele instanței de fond în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de neexecutare în materia vânzării.

Criticile sunt nefondate.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este încorporată în dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - și se impune ca o garanție de legalitate a raționamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Aceasta trebuie să reflecte că instanța a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost deduse judecății, în condițiile și termenii legii, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franței, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Transpunând aceste exigențe în examenul de legalitate, Înalta Curte constată că aceste rigori sunt respectate. Astfel, sintetizând elementele esențiale ale cauzei, reține că, în apel, în confirmarea legalității hotărârii primei instanțe cu privire la excepția de neexecutare, instanța de prim-control judiciar, răspunzând criticilor recurentei de față, a reținut că prevederile art. 1.722 C. civ. vizează suspendarea prețului doar în caz de evicțiune, astfel că pentru situațiile livrării unor bunuri cu vicii ascunse sau aparente, în temeiul răspunderii contractuale și a obligației de garanție a vânzătorului, cumpărătorul are posibilitatea formulării unei cereri de remediere și recuperare a pagubei. De asemenea, a reținut că excepția de neexecutare a fost invocată pe alte aspecte decât cele avute în vedere de textul de la art. 1.722 C. civ. și că plata prețului este prioritară față de rezolvarea diferendelor contractuale privind conformitatea produselor vândute. În acest context, reținând că în materia vânzării singura ipoteză de suspendare a plății prețului o reprezintă evicțiunea, situație neincidentă în cauză, a stabilit că excepția nu putea fi invocată.

Raționamentul instanței de apel este suficient pentru a justifica soluția pronunțată, în măsura în care acesta răspunde criticilor din apel privind excepția de neexecutare. Împrejurarea că acesta nu coincide cu așteptările recurentei nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea este nemotivată.

Astfel, nu se poate imputa deciziei recurate un viciu de legalitate prin prisma criticilor de recurs subsumate motivului de casare invocat, de vreme ce instanța de apel și-a expus argumentat propriul raționament logico-juridic care are legătură directă și susține soluția pronunțată de către instanță, de menținere a hotărârii apelate.

Înalta Curte reamintește că circumscris motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

De asemenea, obligația de motivare nu se confundă cu temeinicia argumentației reținute în sprijinul soluției, ci se rezumă la existența raționamentului pentru care a fost adoptată aceasta. Prin urmare, raportat la limitele examenului de legalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., verificarea hotărârii nu poate viza corectitudinea acesteia, ci doar împrejurarea dacă în cuprinsul acesteia se regăsește raționamentul instanței pentru care a fost adoptată hotărârea; împrejurarea că recurenta este în mod cert nemulțumită de soluția instanței de prim-control judiciar, argumentând de ce, în opinia sa, este o soluție greșită, nu o îndreptățește să susțină faptul că decizia este nemotivată.

Referitor la criticile privind existența unor motive străine de natura pricinii, Înalta Curte reține că susținerile recurentei nu se încadrează în ipoteza reglementată de ultima teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că ele deduc judecății în recurs doar anumite aspecte ale motivării; or, așa cum rezultă din cuprinsul acestui text de lege, situația casării în acest caz privește situația în care hotărârea este întemeiată numai pe motive străine de natura cauzei.

Prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac reclamă interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor prevăzute de art. 1.710-1.714 și art. 1.722 C. civ. din perspectiva faptului că excepția de neexecutarea putea fi invocată în cauză, dat fiind că, pe de o parte, în materia vânzării, aceasta nu putea fi limitată doar la ipoteza evicțiunii, iar, pe de altă parte, aceasta întrunea toate condițiile pentru a putea fi opusă în proces.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte notează că avându-și izvorul în interdependența și reciprocitatea obligațiilor rezultând din contractele sinalagmatice, execepția de neexecutare a contractului reprezintă un mijloc de apărare aflat la dispoziția părților contractului în situația în care uneia dintre ele i se pretinde executarea obligației ce îi incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații corelative.

Așadar, pentru a putea fi în prezența unei astfel de excepții se impun fi întrunite următoarele condiții - obligațiile reciproce ale părților să își aibă temeiul în același contract sinalagmatic, să existe o neexecutare a obligațiilor, chiar și parțială, dar suficient de importantă din partea celuilalt cocontractant, obligațiile reciproce să fie exigibile, iar neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția de neexecutare.

În speță, pe calea excepției de neexecutare, recurenta de față nu impută intimatei neîndeplinirea de către aceasta a obligației de a preda bunurile ce au făcut obiect al vânzării, ci faptul că acestea prezintă o serie de vicii ascunse și neconformități. În motivare, aceasta arată că obligația de predare a bunurilor devenise deja scadentă și fusese executată, recurenta pretinzând doar o neconformitate a bunurilor.

Față de motivele care au fundamentat excepția invocată, Înalta Curte reține că ceea ce se opune prin intermediul acesteia nu reprezintă o veritabilă neexecutare a contractului de către intimată, ci o executare pe care recurenta o consideră ca fiind neconformă, dat fiind că, așa cum au reținut instanțele de fond și cum de altfel recunoaște și titulara demersului judiciar de față, în cauză, bunurile au fost livrate beneficiarului final.

Este știut că excepția de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) reprezintă dreptul oricăreia din părțile unui contract bilateral, sinalagmatic, de a refuza îndeplinirea obligațiilor pe care și le-a asumat, atâta vreme cât cealaltă parte nu-și îndeplinește propriile sale obligații.

Or, nu se poate pune semnul egalității între excepția de neexecutare a contractului și invocarea unor vicii ascunse sau a altor neconformități, în sensul că marfa livrată nu a corespuns din punct de vedere calitativ. Obligației vânzătorului de livrare a bunurilor îi corespunde obligația cumpărătorului de plată a prețului acestora, astfel încât, cum în speță vânzătorul și-a îndeplinit obligația de predare, cumpărătorul poate fi obligat în mod corespunzător la plata prețului.

Aspectele privind calitatea bunurilor livrate, din perspectiva existenței unor vicii ascunse sau a altor neconformități, constituie în mod evident o situație de fapt distinctă de cea a predării efective a bunurilor, legea reglementând în mod diferit consecințele juridice în fiecare dintre cele două situații. Astfel, așa cum în mod corect au reținut și instanțele de fond, pentru situația constatării unor vicii ascunse sau altor neconformități, partea are la îndemână alte mijloace legale pentru a obține remedierea acestora sau eventual chiar despăgubiri, în condițiile art. 1.710-1.714 din C. civ., în timp ce plata prețului ar fi putut să o refuze doar dacă bunurile nu i-ar fi fost predate.

Prin urmare, excepția invocată nu poate avea funcția urmărită de recurentă, de vreme ce aceasta nu este întemeiată pe neexecutarea obligației de predare de către creditor, ci pe o ipoteză pentru care există alte remedii legale.

Din acest punct de vedere, verificarea criticilor integrate acestui motiv de nelegalitate devine de prisos, având în vedere că acestea vizează posibilitatea invocării excepției de neexecutare în materia vânzării, chestiune ce nu poate fi analizată decât în contextul învestirii instanței cu o veritabilă excepție care să aducă în discuție neîndeplinirea obligației de predare și nu conformitatea executării ei, pentru care legiuitorul, la art. 1.710-1.714 C. civ., a pus la dispoziția cumpărătorului mijloace de remediere, valorificate, de altfel, de recurentă prin procesele intentate în acest sens.

Așa fiind, motivul de recurs urmează a fi respins, cu consecința menținerii soluției de instanța de apel în dispozitivul hotărârii pentru motivele menționate mai sus.

Totodată, în considerarea acelorași considerente, vor fi înlăturate și criticile autoarei căii de atac privind nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.538 C. civ. prin raportare la clauza 10 din contract.

Aceasta, în condițiile în care, pe de o parte, invocarea textului de lege pretins încălcat s-a realizat direct în recurs, cu nerespectarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, teza recurentei cu privire la accesoriile debitului principal a fost fundamentată tocmai pe excepția de neexecutare, soluție a cărei lealitate fiind confirmată de instanța de recurs, face de prisos analizarea lor.

În concluzie, constatând că măsura casării deciziei recurate nu se justifică din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru toate rațiunile expuse anterior, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1629/2022 din 24 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2023.