ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2015/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecata pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 240.437,27 RON, reprezentând plăți făcute de reclamantă altor furnizori pentru achiziționarea produselor/materialelor necesare pentru finalizarea lucrării constituind obiectul contractului de furnizare și execuție nr. x/09.08.2017; a sumei de 26.408,70 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate pentru finalizarea lucrării, conform contractului de montare sisteme de ventilație nr. 2/09.01.2019 încheiat cu C. S.R.L., și a sumei de 51.500 euro, cu titlu de penalități de întârziere conform art. 2 din actul adițional nr. x/10.10.2018 la contractul de furnizare și execuție nr. x/09.08.2017, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1516, art. 1518, art. 1522 alin. (5), art. 1530-1531, art. 1538 alin. (1) și (4) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2451/07.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 25.01.2021, a fost admisă cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 240.437,27 RON și suma de 26.408,70 RON, reprezentând pretenții, suma de 51.500 euro, reprezentând penalități de întârziere și suma de 13.303 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile anterior menționate a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând anularea hotărârii apelate, rejudecarea cauzei și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 430 A din 21 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2451/07.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019. A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată. Au fost respinse capetele de cerere privind plata sumelor de 240.437,27 RON și 26.408,70 RON, reprezentând pretenții, ca neîntemeiate.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.991 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță.

A fost menținută dispoziția din sentință referitoare la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 51.500 euro, reprezentând penalități de întârziere. A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 29.655,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea, în parte, a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susține că, decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Totodată, precizează că înțelege să critice doar soluția instanței de apel cu privire la capătul trei din cererea de chemare în judecată și cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligată recurenta.

În continuare, autoarea prezentei căi de atac învederează că, recepția luată în calcul de instanța de apel reprezintă, de fapt, actul administrativ al finalizării celor două autorizații de construire obținute de beneficiar și care vizează întreaga construcție, nu numai lucrările executate de recurentă la instalațiile de ventilație și desfumare, hidranți exterior și interior, conform contractului părților.

Arată că, instanța de apel a reținut faptul că, potrivit art. 1538 C. civ., prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației contractuale a fost evaluat anticipat de către părți, prin clauza penală prevăzută la art. 2 din actul adițional nr. x/10.10.2018 la contractul de furnizare și execuție nr. x, încheiat la 09.08.2017. De asemenea, instanța de apel a reținut că recurenta nu a dovedit existența unei cauze exoneratoare de răspundere.

În legătură cu aceste aspecte, recurenta învederează că, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1530 și art. 1548 din C. civ. și a omis să observe și să aplice dispozițiile art. 1517 din același Cod. Interpretate coroborat, aceste dispoziții conduc, susține recurenta, la concluzia conform căreia, debitorul răspunde atunci când este vinovat de neexecutare și atunci când există o neexecutare care îi este imputabilă. Per a contrario, atunci când debitorul nu este vinovat, acesta nu răspunde, indiferent dacă există în contract o clauză penală sau nu.

În continuare, arată că, din probele administrate în cauză, așa cum a reținut și instanța de apel, rezultă cu evidență că părțile au încheiat actul adițional nr. x/10.10.2018, prin care au prevăzut, pe de o parte, prelungirea contractului de furnizare și execuție până la data de 01.11.2018, iar pe de altă parte, că nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor atrage obligația Prestatorului la plata unor penalități de întârziere de 500 euro/zi de întârziere. Recurenta subliniază că, în contractul nr. x/09.08.2017 nu se prevede o procedură de predare a lucrărilor care să stabilească finalizarea acestora.

Astfel, precizează că, "finalizarea lucrărilor" este o situație de fapt care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă și care, oricum, a intervenit anterior semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor de către beneficiar cu Primăria și Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC), la 11.02.2019.

Susține că, acest moment al finalizării lucrărilor trebuia stabilit cu certitudine de către instanța de apel, înainte de a stabili întinderea eventualei răspunderi contractuale a recurentei, pentru a nu crea un avantaj fictiv și abuziv unui creditor neprejudiciat, care a contribuit și la întârzieri din cauza achiziționării cu întârziere a materialelor necesare execuției lucrărilor recurentei (așa cum reiese din facturile de achiziție existente la dosar - anexe la raportul de expertiză).

Recurenta precizează că, lucrările ce au făcut obiectul contractului de furnizare și execuție au fost lucrări complexe, executate și finalizate separat, iar ulterior au fost testate și verificate separat din punct de vedere al calității.

În acest context, învederează că, instanța a ignorat faptul că, la 01.11.2018 (data finalizării lucrărilor), s-a întrunit și Comisia de recepție convocată de beneficiarul A. S.R.L., conform mențiunii din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, semnat la 11.02.2019. În acest ultim proces-verbal, se menționează, la pct. 3, că recepția s-a desfășurat în intervalul 01.11.2018-11.02.2019, ceea ce înseamnă că, la aceeași dată, respectiv 01.11.2018, a început procedura de recepție a întregului imobil din Șos. x.

Așadar, recurenta consideră că, la 01.11.2018, lucrările acesteia erau finalizate, întrucât prin finalizare nu se înțelege și testarea și verificarea calitativă a acestora.

Ulterior datei de 01.11.2018 (data la care trebuiau finalizate lucrările recurentei), între părți s-au încheiat mai multe procese-verbale, care erau absolut obligatorii pentru cartea tehnică a construcției, așa cum indicase și Comisia de recepție. Potrivit recurentei, din aceste procese-verbale rezultă că lucrările erau finalizate la data de 23.11.2018.

Totodată, învederează că, ulterior datei de 01.11.2018, au fost semnate între părți și procese-verbale de control intern al calității, de verificare a calității lucrărilor și pentru probe de funcționare a instalațiilor, care menționează faptul că lucrările sunt executate și funcționează corespunzător.

Or, dacă la 01.11.2018 lucrările recurentei nu ar fi fost finalizate, Comisia care s-a întrunit la acea dată, așa cum se specifică în procesul-verbal de recepție din 11.02.2019, ar fi procedat conform art. 17 din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017, având obligația să suspende procesul de recepție la terminarea lucrărilor, având capacitatea să constate existența unor lucrări nefinalizate sau neexecutate conform art. 17 alin. (1) lit. b) din Regulament.

Per a contrario, se atestă faptul că lucrările recurentei erau executate, deci finalizate la 01.11.2018. Ulterior, au fost testate și probate, așa cum a solicitat Comisia de recepție, întrucât întreaga clădire se afla în cursul procedurii de recepție. Pentru control și verificări de calitate, au fost întocmite procesele-verbale din cursul lunii ianuarie 2019, care, în opinia instanței de apel, ar fi reprezentat o nefinalizare a lucrărilor recurentei din 31.01.2019.

Recurenta precizează că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, faptul că procesele-verbale au fost semnate cu observații cu privire la unele echipamente nu înseamnă că lucrările nu erau finalizate, ci testarea și verificarea calității era necesară pentru completarea cărții tehnice a imobilului, în perioada recepției.

În susținere, recurenta redă dispozițiile art. 15 alin. (3) lit. b), c) și d) din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017 și precizează că, faptul că procesele-verbale nu au fost încheiate pentru lucrările recurentei-pârâte, ci au fost încheiate după întrunirea Comisiei de recepție, adică după 01.11.2018, nu presupune o culpă a recurentei, o întârziere în finalizarea lucrărilor care să atragă răspunderea contractuală sub forma penalităților de întârziere.

Totodată, susține că finalizarea lucrărilor este o etapă, iar testarea și verificarea calității acestora este o altă etapă, însă nu se pot realiza testări și verificări de calitate, fără a avea lucrări finalizate. Prin urmare, apreciază că instanța de apel a instituit o culpă fictivă în sarcina pârâtei, extinsă temporal peste termenul la care aceasta din urmă și-a îndeplinit obligația.

A doua critică a recurentei privește pronunțarea deciziei cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1538 și art. 1548 C. civ., deoarece, prin probele administrate, respectiv expertiza tehnică judiciară, a fost răsturnată prezumția de culpă.

Totodată, invocă faptul că instanța de apel a omis să observe și să aplice dispozițiile art. 1517 C. civ., potrivit cărora, o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune.

În acest sens, susține faptul că, aparține reclamantei culpa pentru nefinalizarea de către recurentă a obligațiilor contractuale până în data de 01.11.2018, întrucât i-a livrat cu întârziere materialele necesare finalizării lucrărilor.

Arată recurenta-pârâtă că, din Anexa 25 - Fișe parteneri, se poate observa că o mare parte din materiale au fost achiziționate de către intimata-reclamantă după data de 01.11.2018, unele chiar în luna decembrie 2018 (Anexa A25.6 și A25.2 pag. 11 pct. F7 din raportul de expertiză).

Totodată, arată că achiziția acestor materiale direct de către reclamantă ulterior datei de 11.10.2018 (data semnării actului adițional nr. x/10.10.2018) a fost convenită de părți, iar această modalitate de lucru nu este contestată, fiind prezentată și în raportul de expertiză. Or, aceste materiale, fie nu au fost achiziționate niciodată, nefiind plătite de reclamantă, așa cum se reține și în decizia recurată, fie au fost achiziționate cu întârziere, așa cum rezultă din devizele de expediție.

În acest condiții, recurenta-pârâtă susține că a fost culpa cocontractantului beneficiar, care, potrivit art. 1517 C. civ., nu poate invoca neexecutarea obligațiilor recurentei la termen, atâta vreme cât, prin acțiunea sa, a contribuit la executarea peste termen a obligației prestatorului.

Autoarea recursului învederează că, în mod greșit instanța de apel a apreciat culpa pârâtei în depășirea termenului de finalizare până la data de 11.02.2019 (data finalizării recepției imobilului realizată cu Primăria și ISC), deoarece societatea recurentă a dovedit că nu există o neexecutare la termen, în principal, iar în subsidiar, nu există nici intenție, nici culpă în ceea ce privește neexecutarea la termen a obligațiilor contractuale.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-pârâtă invocă faptul că, în mod nelegal, instanța de apel s-a raportat la data încheierii procesului-verbal la terminarea lucrărilor, semnat de reclamanta A. S.R.L. cu Primăria și I.S.C., conform Regulamentului privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, și anume 11.02.2019, ca fiind data finalizării lucrărilor executate de recurentă.

Susține că, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor este un act administrativ, încheiat potrivit legii, pentru finalizarea unei autorizații de construire și pentru ca o construcție să poată intra în circuitul civil, și produce efecte de drept administrativ. Conchide că, în niciun caz nu poate fi luat în considerare ca dată determinantă pentru finalizarea unor lucrări de instalații înglobate în construcție și calcularea unor penalități contractuale.

Se mai susține că, finalizarea lucrărilor din contract a avut loc anterior realizării recepției imobilului cu Primăria, astfel încât penalitățile nu se pot calcula până la recepția imobilului cu Primăria.

În plus, susține că, în lipsa unei definiții a finalizării lucrărilor, contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă, respectiv în favoarea recurentei. Astfel, finalizarea se poate interpreta ca fiind înaintea testării lucrărilor, astfel încât, dacă urmau să fie testate, înseamnă că acestea erau finalizate.

Mai arată că, actul adițional nr. x/10.10.2018 vorbește despre finalizarea lucrărilor, care trebuia realizată până la 01.11.2018, însă, la momentul semnării acestui act adițional, o parte din lucrări erau finalizate, iar cealaltă parte a fost finalizată până la 01.11.2018, dar înainte de data recepției imobilului realizată cu Primări sectorului 2. În acest sens, invocă practica ÎCCJ (decizia nr. 1467/2016 a secției a II-a Civile).

Printr-o altă critică, recurenta invocă faptul că, instanța de apel nu a aplicat art. 1539 C. civ., aspect care ar fi condus la respingerea pretențiilor intimatei-reclamante în ce privește clauza penală, reclamanta fiind decăzută din dreptul de a mai solicita penalități de întârziere, întrucât a acceptat fără rezerve executarea obligației principale.

Astfel, arată că, cel care se pretinde creditor al lucrărilor executate cu întârziere, adică intimata-reclamantă, poate cere penalitatea stipulată pentru întârzierea executării obligației principale doar în cazul în care nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației.

Prin urmare, consideră că era important de observat de către instanța de apel dacă reclamanta a acceptat fără rezerve executarea obligației. Precizează recurenta că, din toate înscrisurile administrate în cauză, cât și din expertiza efectuată în apel, rezultă că A. S.R.L. a acceptat fără rezerve executarea obligației principale, semnând fără obiecțiuni toate procesele-verbale încheiate cu recurenta, precum și faptul că nu a ridicat niciodată pretenții asupra clauzei penale, până la introducerea cererii de chemare în judecată.

Învederează recurenta că, reclamanta a procedat în acest mod deoarece nu a avut niciun prejudiciu.

Mai invocă recurenta și faptul că, corelativ cu neaplicarea art. 1539 C. civ., instanța de apel nu a observat și aplicat dispozițiile art. 21 din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. NR. 343/2017.

Astfel, arată că, prin semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, beneficiarul/investitorul își asumă în integralitate cele consemnate în acesta și nu mai poate reveni cu alte pretenții în afara celor indicate în procesul-verbal de recepție, chiar dacă la semnarea acestuia nu a participat executantul. În realitate, art. 21 din Regulament instituie fără doar și poate sancțiunea decăderii, indiferent de calitatea beneficiarului sau de valoarea clauzei penale ori a prejudiciului.

Totodată, susține, pe de o parte, că art. 21 din Regulament reprezintă un caz special de aplicare a regulii generale reglementate în art. 1539 C. civ., iar pe de altă parte, că art. 21 din Regulament trebuie interpretat și în contextul actului normativ care îl cuprinde, respectiv coroborat cu dispozițiile art. 22 alin. (1) și art. 23 din Regulament, care atestă preluarea construcției ex lege de către beneficiar, prin semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, chiar și în lipsa executantului.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă faptul că, instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 20 alin. (1) din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017, conform cărora, "data finalizării recepției la terminarea lucrărilor este data semnării de către investitor a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor".

Arată, astfel, că, nesocotind dispozițiile legale incidente în materie, prima instanță de control judiciar a considerat că data finalizării lucrărilor recurentei (de instalații ventilație, desfumare, hidranți și pompe) este data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, adică 11.02.2019. Cu alte cuvinte, susține recurenta, în mod nelegal, în concepția instanței de apel, cele două date se suprapun, deși în realitate nu există nicio legătură între acestea.

Precizează, în acest sens, că, potrivit legii, data semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor - 11.02.2019, este data finalizării recepției, iar nu data finalizării lucrărilor. Aceasta înseamnă că finalizarea lucrărilor recurentei a fost făcută înainte de data de 11.02.2019.

În concluzie, susține că, neaplicând legea, instanța de apel a stabilit o greșită întindere a răspunderii recurentei, calculând greșit penalitățile până la data finalizării recepției - 11.02.2019, în loc să le calculeze până la data finalizării lucrărilor.

Mai arată că, instanța de prim control judiciar era obligată să stabilească data finalizării lucrărilor cu certitudine, iar nu să o suprapună nelegal cu data finalizării recepției, înainte să pronunțe o hotărâre care poate conduce automat la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, întrucât acesteia i s-a creat artificial dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru o perioadă în care nu avea nici măcar contractual dreptul.

În continuare, se redau dispozițiile art. 5 din Regulament, potrivit cărora, prin admiterea recepției se certifică faptul că executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului de lucrări/de execuție, ale documentației privind proiectarea, ale autorizației de construire/desființare, precum și ale documentației privind execuția.

O altă critică a recurentei privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1522 C. civ., instanța de apel considerând în mod greșit că recurenta a fost pusă în întârziere prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, învederează că nu putea fi pusă în întârziere la un termen ulterior executării obligației principale. Cum imobilul fusese recepționat la 11.02.2019, ulterior acestui moment nu mai poate exista o punere în întârziere a executantului, decât cel mult pentru lucrări de remediere pentru vicii prevăzute în procesul-verbal de recepție sau apărute în perioada de garanție a lucrării.

O altă critică dezvoltată în memoriul de recurs privește faptul că, instanța de apel a omis să facă aplicarea art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., deși se impunea aplicarea acestei prevederi legale, având în vedere contextul de fapt, respectiv îndeplinirea obligațiilor contractuale integral și cu bună-credință, realizarea unor lucrări de calitate, testarea și verificarea lucrărilor în perioada de recepție a clădirii din 01.11.2018 până la 11.02.2019, ceea ce prezumă finalizarea acestora înainte de 01.11.2018.

Prin urmare, consideră recurenta că, instanța de apel avea aptitudinea legală să diminueze cuantumul penalității, chiar și din oficiu, făcând un just calcul al acesteia, cu atât mai mult cu cât data finalizării lucrărilor nu este data recepției realizată cu Primăria și ISC.

Pentru situația în care se reține ca fiind corecte statuările instanței privind data finalizării lucrărilor, recurenta solicită să se constate că instanța de apel avea posibilitatea legală de a diminua penalitatea contractuală, întrucât singurele operațiuni realizate după 01.11.2018 au fost cele de verificare și testare a lucrărilor, așa cum prevedea și Comisia de recepție. Lucrările fuseseră executate, însă mai trebuiau testate pentru a fi întocmite documentele de calitate pentru cartea tehnică a construcției.

Pe de altă parte, susține că penalitatea de 500 euro pe zi este excesivă, abuziva chiar, și nu corespunde unui prejudiciu real al creditorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, care, la 14 iulie 2023, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care, la 31 iulie 2023, a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul de față, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține, potrivit stării de fapt necontestate de părți, că, reclamanta A. S.R.L., în calitate de beneficiar, și pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor sau executant, au încheiat contractul de furnizare și execuție nr. x/09.08.2017, având ca obiect execuția și montajul lucrărilor de ventilație - desfumare, hidranți interiori și exteriori - la imobilul situat în București, șos. x, sector 2 . Lucrările care trebuiau executate de către pârâtă au fost detaliate în anexele financiare nr. 1-8 (ofertă) la contract .

Prin actul adițional nr. x din 10.10.2018, părțile au convenit prelungirea termenului de execuție a lucrărilor până la data de 01.11.2018 . Prin art. 2 din actul adițional menționat, părțile au stabilit că "nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor atrage obligația Prestatorului la plata unor penalități de întârziere de 500 eur/zi de întârziere".

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 240.437,27 RON, reprezentând plăți făcute de reclamantă altor furnizori pentru achiziționarea produselor/materialelor necesare pentru finalizarea lucrării constituind obiectul contractului de furnizare și execuție nr. x/09.08.2017; a sumei de 26.408,70 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate pentru finalizarea lucrării, conform contractului de montare sisteme de ventilație nr. 2/09.01.2019 încheiat cu C. S.R.L., și a sumei de 51.500 euro, cu titlu de penalități de întârziere conform art. 2 din actul adițional nr. x/10.10.2018 la contractul de furnizare și execuție nr. x/09.08.2017, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, reține că, potrivit memoriului de recurs, criticile recurentei privesc doar soluția instanței de apel asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 500 euro/zi, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-reclamantă în primă instanță.

Analizând memoriul de recurs, se constată că, deși recurenta a susținut faptul că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 1517, art. 1530, art. 1548 și art. 1548 C. civ. privind repararea prejudiciului de către persoana vinovată, clauza penală și cauzele de exonerare de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, în realitate, normele de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de apel au fost invocate pur formal, criticile formulate în susținere vizând exclusiv chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului, de temeinicie (așa cum învederează chiar și recurenta), care nu mai pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, știut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă, concretizate, în esență, în susținerea, pe de o parte, a faptului că finalizarea lucrărilor este o situație de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă și care a intervenit anterior semnării procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor de către beneficiar cu Primăria și I.S.C. la 11.02.2019, și pe de altă parte, a faptului că instanța de apel a instituit o culpă fictivă în sarcina recurentei, urmăresc reaprecierea probei cu expertiza în construcții, precum și a probei cu înscrisuri (contractul de furnizare și execuție, actul adițional, procesele-verbale de control a calității lucrărilor la care recurenta a făcut referire în memoriul de recurs, procese-verbale de testare), în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, contrare celei reținute de instanța de apel, cu privire la data finalizării lucrărilor și la partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligației de finalizare a lucrărilor, precum și cu privire la existența și întinderea prejudiciului pretins de intimata-reclamantă.

Înalta Curte reține că interpretarea probelor și stabilirea datei finalizării lucrărilor și a culpei - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a reușit să dezvolte critici de nelegalitate, susținerile sale vizând netemeinicia alegată a deciziei recurate.

A mai invocat recurenta și faptul că, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1538 C. civ. raportat la dispozițiile art. 1548 din același Cod, întrucât, prin probele administrate, în speță expertiza tehnică judiciară, a fost răsturnată prezumția de culpă. În acest sens, recurenta susține că, aparține reclamantei culpa pentru nefinalizarea de către recurenta-pârâtă a obligațiilor contractuale până la data de 01.11.2018, întrucât reclamanta a livrat cu întârziere materialele necesare finalizării lucrărilor.

Nici din această perspectivă, recurenta nu a reușit să contureze o critică de nelegalitate în privința aplicării textelor legale invocate, prin susținerile sale urmărind, în realitate, reevaluarea și reinterpretarea de către instanța de recurs a probatoriului administrat, în vederea reținerii unei alte situații de fapt cu privire la partea culpabilă de neexecutarea obligației de finalizare a lucrărilor la termenul stabilit în actul adițional nr. x/11.10.2018.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv prezumții, expertiza tehnică, fișe partener și restul înscrisurilor depuse în probațiune și la care recurenta-pârâtă a făcut referire.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt.

Este de precizat, în acest context, că instanța de apel a stabilit, în urma evaluării probatoriului, că, potrivit mențiunilor din raportul de expertiză întocmit în cauză, proiectul a fost modificat, iar ultima modificare a avut loc în luna iunie 2018. Astfel, a reținut că, având în vedere data actului adițional nr. x, anume 10.10.2018, rezultă că, la momentul la care și-a asumat finalizarea lucrărilor până la 01.11.2018 și achiziționarea materialelor de către reclamantă, pârâta avea cunoștință de conținutul și amploarea lucrărilor suplimentare. Prin urmare, a reținut că aceste aspecte nu constituie circumstanțe care să o exonereze pe pârâtă de răspundere.

Or, criticile recurentei se referă, în esență, la această stare de fapt reținută de instanța de apel. Recurenta urmărește, astfel, să demonstreze culpa reclamantei, care rezultă din probele de la dosar, așa cum recunoaște în cuprinsul cererii de recurs.

Prin urmare, critica referitoare la greșita aplicare/interpretare a prevederilor art. 1538 C. civ. raportat la art. 1548 din același Cod a fost formal invocată de recurentă, întrucât se fundamentează pe o situație de fapt diferită de cea stabilită de instanțele devolutive. Cu alte cuvinte, pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel este consecința netemeiniciei situației de fapt la care a ajuns instanța.

În plus, instanța supremă reține că argumentele recurentei sunt și contradictorii, întrucât, pe de o parte, susține că a finalizat lucrările contractate înainte de 01.11.2018, iar pe de altă parte, susține că este vina intimatei-reclamante pentru nefinalizarea lucrărilor la data de 01.11.2018, ceea ce reprezintă, practic, o negare a primei ipoteze.

Criticile, subscrise de recurentă motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind valoarea probatorie a procesului-verbal la terminarea lucrărilor semnat de reclamantă cu Primăria și Inspectoratul de Stat în Construcții la 11.02.2019, inaplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1539 C. civ., relative la acceptarea fără rezerve a lucrării și privind neaplicarea dispozițiilor art. 5, art. 15, art. 17, art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017 sunt invocate omisso medio direct în calea de atac a recursului, neputând fi primite spre analiză în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente, vor fi înlăturate și argumentele privind o posibilă îmbogățire fără justă cauză a intimatei-reclamante, prin activarea clauzei penale, întrucât aceste susțineri nu au făcut obiectul cercetării în apel, fiind invocate pentru prima dată prin memoriul de recurs.

În consecință, în contextul în care, pe de o parte, instanța de apel, în urma administrării și interpretării probatoriului, a stabilit că pârâta-recurentă este vinovată de neexecutarea, în termenul stabilit, a obligațiilor asumate și că sunt îndeplinite și restul condițiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei, iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu a adus nicio critică de nelegalitate acestui raționament, Înalta Curte reține că, în mod judicios, prin decizia atacată, s-a dat eficacitate clauzei penale prevăzute la art. 2 din actul adițional din 03.10.2018.

Critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1522 C. civ., subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Potrivit dispozițiilor invocate de recurent, "(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată".

Instanța de apel a reținut faptul că, în lipsa depunerii dovezii de comunicare a notificărilor nr. x/29.01.2019 și a celei datate 01.10.2018, se poate considera că pârâta-recurentă a fost pusă în întârziere prin cererea de chemare în judecată.

Instanța de recurs reține că, în realitate, în speță nu era necesară punerea în întârziere de către creditor, în condițiile art. 1522 C. civ.. Debitoarea pârâtă era de drept în întârziere, în condițiile art. 1523 alin. (1) C. civ., din moment ce prin actul adițional nr. x la contractual încheiat de părți s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. De altfel, acesta este textul de lege aplicat de instanța de apel, din moment ce a acordat penalități pentru executarea cu întârziere a obligației, de la data scadenței stipulate de părți.

Nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1539 C. civ. nu poate fi primită. Potrivit tezei ultime a acestui text de lege, renunțarea la penalități sau acceptarea fără rezerve a executării obligației sunt elemente ale situației de fapt. Avem în vedere că renunțarea la un drept nu se prezumă, așa cum pretinde recurenta. Cum, potrivit art. 13 C. civ., renunțarea la un drept nu se prezumă, era în sarcina pârâtei-recurente să dovedească incidența articolului pretins încălcat (art. 1539 teza ultimă C. civ.).

Critica privind omisiunea instanței de apel de a proceda la o reducere a penalității, în condițiile art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., subscrisă de recurentă aceluiași motiv de casare, nu poate fi primită.

În primul rând, instanța supemă reține că art. 1541 C. civ. prevede posibilitatea judecătorului de a reduce penalitățile contractuale în situația în care obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului și în cazul în care penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Din redactarea textului de lege care prevede că "instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când (…)", rezultă că judecătorul nu are obligația, ci posibilitatea de a aplica acest text de lege. Or, doctrina a stabilit că normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acțiune sau le obligă la o abstențiune și care, sub sancțiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice, ceea ce nu poate fi reținut în ce privește dispozițiile supuse discuției.

În al doilea rând, reține că, prin apelul formulat, pârâta-recurentă nu a avut o asemenea solicitare, astfel că formularea acestei cereri direct în recurs este făcută omisso medio, neputând fi analizată în această etapă procesuală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 430 A din 21 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.