ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 771/2020

Ședința publică din data de 29 aprilie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20 noiembrie 2014 sub nr. x/2014 și precizată la 25 martie 2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 225.969,25 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de renovare-modernizare executate conform contractului nr. x din 11 februarie 2013, obligarea pârâtei la plata penalităților în cuantum de 0,15% pe zi calendaristică de întârziere, în valoare de 7.795,85 RON, calculate la suma de 225.969,25 RON, pentru perioada cuprinsă între data scadenței (28 octombrie 2014) și data introducerii acțiunii (20 noiembrie 2014) și obligarea pârâtei la plata penalităților în cuantum de 0,15% pe zi calendaristică de întârziere până la achitarea efectivă a sumei restante.

Prin sentința nr. 2698 din 29 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 32.918,70 RON reprezentând contravaloare lucrări și suma de 1.803,17 RON reprezentând cheltuieli de judecată. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 8.947,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 2275 din 9 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a schimbat în parte soluția de fond în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 225.969,25 RON cu tva inclus, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.824,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a menținut în rest dispozițiile sentinței. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.483,01 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Respinge apelul formulat de pârâtă S.C. B. S.R.L. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. și pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în ceea ce privește capătul doi de cerere vizând neacordarea penalităților de întârziere și acordarea cheltuielilor de judecată relative la fondul cauzei, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă apreciază că recursul formulat este admisibil sub aspectul pragului valoric și că este formulat în fața instanței competente general material și teritorial să judece cauza.

Se mai arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1516, art. 1522, art. 1531 și urm. C. civ. și prevederile contractului nr. x din 11 februarie 2018 deoarece, deși a admis apelul formulat de recurenta-reclamantă și a obligat recurenta-pârâtă la plata sumei de 225.969,25 RON, nu a admis și solicitarea de plată a penalităților prevăzute de art. 11.1 din contract. Recurenta-reclamantă critică prevederile contractului, susținând că părțile nu ar fi putut întocmi un grafic de plăți, ci cel mult un grafic de execuție a lucrărilor în raport de care să aplice penalitățile de întârziere și arată că instanța de apel ar fi trebuit să aplice prevederile art. 12.3 din contract și pe cele ale art. 1531 C. civ., în conformitate cu care daunele sunt în sarcina părții vinovate. Mai arată recurenta-reclamantă că recurenta-pârâtă fusese deja de acord cu plata acestor penalități în cadrul unui alt litigiu referitor la executarea aceluiași contract.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a motivat hotărârea de o maniera contradictorie, pe baza unor aspecte care nu au fost puse în discuție la fond, și a dat eficiență unor apărări pe care recurenta-pârâtă nu le-a susținut. Se apreciază că penalitățile erau datorate de la data punerii în întârziere până la data achitării integrale a debitului.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat casarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamantei, admiterii apelului pârâtei și schimbării în parte a sentinței apelate în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 27.348 RON ocazionate de judecata cauzei în fond. S-a solicitat și suspendarea executării deciziei civile nr. 2275 din 9 noiembrie 2018.

Motivele invocate recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Se arată că deși instanța de apel a recunoscut legalitatea și temeinicia probatoriului administrat, totuși a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă și a obligat recurenta-pârâtă la plata contravalorii unor lucrări a căror executare nu a fost dovedită. Se mai arată că motivarea instanței de apel este contradictorie deoarece a admis apelul recurentei-reclamante cu toate că aceasta nu și-a dovedit pretențiile și concluziile expertizei nu au fost în favoarea sa, instanța analizând numai cererile formulate de recurenta-reclamantă, nu și susținerile recurentei-pârâte.

În susținerea unui alt motiv de recurs, recurenta-pârâtă afirmă că hotărârea pronunțată de prima instanță încalcă parțial autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2033 din 24 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului. Prin această hotărâre a fost respinsă în mod definitiv cererea formulată de recurenta-reclamantă privind obligarea recurentei-pârâte la plata contravalorii schelei aferente contractului de lucrări nr. x din 11 februarie 2013, sumă care a fost solicitată și prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar. Deși în apel a fost invocată această hotărâre, susține recurenta-pârâtă, instanța a ignorat-o și a dispus obligarea recurentei-pârâte și la plata sumei respective.

Invocând încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept material, recurenta-pârâtă susține că nu au fost respectate prevederile contractului nr. x din 11 februarie 2013, ale art. 249 C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1857, art. 1864 și art. 1867 C. civ.. În memoriul de recurs se arată că între părți a fost încheiat contractul nr. x din 11 februarie 2013 având ca obiect executarea lucrărilor de renovare și modernizare a Sanatoriului Balnear și de Recuperare Techirghiol. Conform art. 4.1 din contract, valoarea lucrărilor era calculată în funcție de prețurile unitare din anexa contractului și de cantitatea de lucrări efectiv executate de prestator care va fi stabilită pe baza situațiilor de lucrări prezentate de recurenta-reclamantă, în calitate de prestator și acceptate de recurenta-pârâtă, în calitate de beneficiar. Conform art. 4.2 din contract, lucrările necorespunzătoare din punct de vedere calitativ și neremediate în termenul stabilit de beneficiar erau refuzate și nu erau acceptate la plată. Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 225.969,25 RON reprezentând lucrări efectuate și neachitate, sumă care include și contravalorea schelei care nu este prevăzută în contractul nr. x din 11 februarie 2013 și asupra căreia instanțele s-au pronunțat deja prin sentința civilă nr. 2033 din 24 mai 2017, a cărei autoritate de lucru judecat a fost invocată mai sus. În urma rezilierii contractului de către recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă a încheiat un raport de constatare a calității și conformității lucrărilor de execuție prin care au fost evidențiate o serie de neconformități pe care recurenta-reclamantă a refuzat să și le însușească. Recurenta-pârâtă afirmă cele de mai sus pentru a argumenta greșita aplicare a prevederilor contractului de către instanța de apel în sensul că recurenta-pârâtă și-ar fi însușit situația de lucrări nr. x emisă unilateral de recurenta-reclamantă sau atașamentele depuse pentru decontarea lucrărilor. Se critică și cele reținute în decizia recurată referitor la refuzul nejustificat al recurentei-pârâte de a verifica și deconta lucrările și la respingerea susținerilor recurentei-pârâte legat de acțiunile recurentei-reclamante și referitor la reținerea de către instanța de apel a culpei recurentei-pârâte în rezilierea contractului, afirmându-se că nu a fost analizat probatoriul și că nu a fost luat în considerare procesul-verbal prin care s-a constatat realitatea lucrărilor efectuate, act pe care recurenta-reclamantă a refuzat să îl semneze.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, se arată că plecând de la principiul statuat de art. 249 C. proc. civ., care prevede că reclamantul trebuie sa probeze temeinicia pretenției deduse judecății, iar pârâtul poate face proba contrară, în cauza de față reclamanta este cea care ar fi trebuit să își dovedească pretențiile, și anume efectuarea lucrărilor în conformitate cu prevederile contractului și respectiv pretențiile solicitate, obligație pe care aceasta nu a îndeplinit-o. În aceste condiții, apreciază recurenta-pârâtă, cererea nu ar fi putut fi admisă.

Recurenta-pârâtă mai susține că sunt aplicabile și dipozițiile art. 1270 C. civ. și ale art. 1350 C. civ.. Recurenta-reclamantă s-a obligat să execute niște lucrări pentru care prețul unitar era stabilit de cei doi contractanți, preț care nu este unul forfetar, ci unul determinat automat pe baza prevederilor contractului, agreate în prealabil de părți. Se arată că tocmai aceste prevederi contractuale ce stabilesc criteriile de calcul al prețului stau la baza divergențelor dintre cele două recurente, mai exact recurenta-reclamantă susține că a executat corespunzător lucrările în vreme ce recurenta-pârâtă contestă această situație de fapt.

Se afirmă că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1864 alin. (1) C. civ. care stabilesc momentul plății de către beneficiar a prețului lucrării prin raportare la data și locul recepției întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel. În speță, părțile au hotărât altfel, acceptând și recepții parțiale pe baza documentelor justificative aprobate de beneficiar. Invocând și concluziile expertului, recurenta-pârâtă susține că situațiile de lucrări nu sunt justificate de recurenta-reclamantă prin atașamente, iar aceasta a depus la dosar documente referitoare la același aspect, dar având conținut diferit, pe baza cărora nu s-a putut stabili algoritmul prin care au fost calculate sumele pretinse. Cu toate acestea, instanța de apel nu a luat în calcul teza propusă de expert care, în opinia recurente-pârâte, ar fi fost cea mai corectă pentru argumentele pe care aceasta le înfățișează în memoriul de recurs. Deși în urma denunțării unilaterale a contractului, recurenta-reclamantă ar fi trebuit să predea recurentei-pârâte materialele și utilajele ce îi fuseseră predate la momentul începerii lucrărilor, cu respectarea dispozițiilor art. 1857 alin. (3) C. civ., nu s-a putut face dovada îndeplinirii acestei obligații, arată recurenta-pârâtă, deoarece lucrarea a fost preluată de alte societăți, iar recurenta-reclamantă nu a putut produce documentele necesare. Se susține că aceste aspecte au fost ignorate de instanța de apel care nu a manifestat un rol activ pentru că nu a avut în vedere dovezile administrate și circumstanțele cauzei.

Decizia recurată este criticată și din punct de vedere al aplicării prevederilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă considerând că, în mod greșit, instanța de apel i-a acordat cheltuieli de judecată în sumă de numai 5.000 de RON în condițiile în care hotărârea de fond a fost schimbată numai în parte, prin admiterea numai a primului capăt de cerere deși cheltuielile solicitate de recurenta-pârâtă au fost justificate de efortul pe care l-a depus avocatul său pentru a îi asigura apărarea.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsului la întâmpinare depus de S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus punct de vedere cu privire la raport.

Analizând recursurile, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, constată următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține inexistența motivelor de nelegalitate și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Conform prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum și dezvoltarea lor.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Se constată că recurenta-reclamantă a invocat în mod formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susținând că decizia recurată conține motive contradictorii sau străine cauzei deoarece criticile formulate reflectă nemulțumirea acestei recurente față de soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește penalitățile solicitate și nu indică în mod clar care anume parte din decizia atacată este motivată contradictoriu sau cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deși se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept material, în memoriul de recurs se susține că au fost încălcate prevederi legale care guvernează executarea silită a obligațiilor, respectiv drepturile creditorului, punerea în întârziere, repararea prejudiciului și clauza penală. Aceste articole din C. civ. sunt norme cu caracter general, care guvernează regimul executării obligațiilor în cazul oricărui contract, iar în lipsa indicării normei aplicabile în cauza de față și a modului specific în care instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material, invocarea acestor dispoziții legale nu constituie veritabile critici de nelegalitate. Mai mult decât atât, din modul în care recurenta-reclamantă a înțeles să motiveze calea de atac, se observă că aceasta critică soluția instanței de apel pe aspecte de netemeinicie, și nu de nelegalitate, ignorând astfel caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte va analiza cu prioritate aspectele legate de timbraj și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate prin care a fost obligată la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 225.969,25 RON și a contestat și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în faza procesuală a apelului, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.. În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 7 C. proc. civ., iar în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON.

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxele fiind datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, iar conform art. 32 și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege, fiind datorate atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile prevăzute de lege.

Prin adresa emisă la 23 ianuarie 2019, aflată la dosar, i s-a pus în vedere recurentei-pârâte să achite taxa judiciară de timbru în sumă de 2.812,19 RON, sub sancțiunea anulării cererii. Recurenta-pârâtă a depus înscrisurile aflate la dosar, reprezentând copii ale unui extras de cont și ale ordinului de plată în sistem on-line. Înalta Curte constată că aceste înscrisuri nu fac dovada îndeplinirii obligațiilor de achitare a taxei judiciare de timbru, cererea de recurs neîndeplinind cerințele extrinseci impuse de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., aspect ce a fost reținut și în raportul întocmit în cauză și care a fost comunicat recurentei-pârâte la 21 ianuarie 2020, conform dovezii de înmânare aflată la dosar.

Pentru aceste considerente și văzând dispozițiile art. 197 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de S.C. B. S.R.L. ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2275 din 9 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2275 din 9 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată astăzi, 29 aprilie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.