ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 521/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 iunie 2013, sub dosar nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. - Filiala Timiș S.P.R.L., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 806.000 euro (reprezentând 650.000 euro + TVA), respectiv suma de 3.526.088,8 RON, actualizată la data plății efective, datorată reclamantei în temeiul actului adițional nr. x din 20 septembrie 2011 la contractul cadru de execuție lucrări nr. x din 25 mai 2011 și la plata penalităților de întârziere pentru neplata sumei de 806.000 euro, care la data formulării cererii erau în sumă de 189.813 euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 6369 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea reclamantei A. S.R.L., a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 806.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloare lucrări suplimentare și suma de 189.813 euro reprezentând penalități, calculate până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 mai 2012.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea apelului, apelanta a susținut că instanța de fond a interpretat greșit probatoriul și a făcut o eronată aplicare a legii, prin aceea că a prezumat lucrările suplimentare a fi fost efectuate de către intimată în temeiul actului adițional nr. x din 29 septembrie 2011.

Prin decizia civilă nr. 1972 din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul pârâtei S.C. C. S.R.L. și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere că Tribunalul a interpretat greșit probatoriul și a făcut o aplicare eronată a legii, constatând, în esență, că actul adițional nu dovedește prin el însuși executarea lucrărilor suplimentare iar alte probe nu au fost administrate de reclamantă.

Împotriva acestei decizii și a încheierii de ședință din data de 2 noiembrie 2015, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. - Filiala Timiș, care a fost admis prin decizia nr. 469 din 21 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2016. Prin aceeași decizie s-au casat decizia nr. 1972 din 23 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și încheierea din 2 noiembrie 2015, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 9 iunie 2017, sub nr. x/2016.

Prin decizia nr. 1436 din 3 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a constatat perimat apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 6369 din 28 octombrie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, iar prin decizia civilă nr. 2 din 15 ianuarie 2019, pronunțată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1436 din 3 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată, apreciind că a fost aplicată greșit sancțiunea perimării.

Pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă cauza a fost reînregistrată la data de 24 aprilie 2019, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1233 din 9 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosar nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 6369 din 28 octombrie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

La 15 noiembrie 2019, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1233 din 9 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel, pentru o nouă judecată.

În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de casare, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, în rejudecare, a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin încălcarea dreptului la apărare ocrotit de art. 24 din Constituția României, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu înfrângerea principiului egalității armelor, principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 din C. proc. civ., toate aceste încălcări conducând la încălcarea art. 20 din C. proc. civ.

În susținere, recurenta învederează că deși intimata-reclamantă a renunțat la refacerea raportului sau la susținerea obiecțiunilor formulate împotriva singurului raport de expertiză administrat în prezenta cauză, raportul fiind astfel o probă câștigată cauzei, rămânând singurul raport de expertiză judiciară întocmit în regim de contradictorialitate între părți, instanța de apel a acordat o atenție deosebită documentelor din dosarul penal, în care recurenta-pârâtă nu a fost parte, în detrimentul probelor din dosarul civil pe care urma să îl judece, depășindu-și practic puterile judecătorești.

Mai susține recurenta că, prin ignorarea unui raport de expertiză favorabil recurentei-pârâte, întocmit cu toate garanțiile procesuale prevăzute de lege în dosarul de față, pentru a da prioritate unui raport de expertiză și unui referat întocmit de organul de urmărire penală prin intermediul polițistului de caz, efectuate într-un dosar penal în care recurenta nu a fost parte, nu a fost citată și nu a avut posibilitatea să se apere, instanța a încălcat toate principiile și garanțiile menționate mai sus, deși legea impune ca probele să fie administrate în procesul în care urmează să se pronunțe, cu respectarea principiului nemijlocirii.

Arată recurenta că, din punct de vedere al dreptului penal, actele din dosarul penal depuse la dosarul cauzei, sunt doar acte premergătoare, nu au nicio putere probatorie în procesul civil, așa cum momentan nu au nicio putere probatorie absolută nici măcar în dosarul penal, dosar în care nu a fost pronunțată o soluție de trimitere în judecată. Așa cum se poate observa și din procesul-verbal din 14.06.2017, întocmit de polițistul de caz în dosarul penal, depus la dosar chiar de intimată, niciun reprezentant al recurentei nu a fost chemat să formuleze vreun obiectiv sau să participe la expertiza extrajudiciară, fiind invitat doar administratorul special al intimatei (societate în faliment) și expertul desemnat de organul de urmărire penală.

Pe lângă principiile amintite mai sus, prin luarea în considerare a concluziilor raportului de expertiză din dosarul penal, recurenta susține că a fost încălcat și principiul contradictorialității care presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, iar fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, cât și principiul nemijlocirii, dar și al dreptului la apărare.

În opinia recurentei, este abuzivă și reprezintă un exces de putere afirmația instanței din pagina 10 par. 5 a hotărârii recurate, prin care susține că "raportul de expertiză nu doar că este nerelevant, ci este întocmit de un expert cu privire la a cărui obiectivitate și imparțialitate există un semn de întrebare", în condițiile în care nu există o hotărâre definitivă de condamnare a expertului cu privire la raportul întocmit și nici măcar o trimitere în judecată dispusă de procuror.

Mai arată recurenta că excesul de putere al instanței de apel este dovedit și prin afirmația din pagina 11 par. 1 teza a II-a din hotărârea recurată, prin care instanța, în mod abuziv, susține că reprezentanții ambelor părți din cauză au fost prezenți la expertiza din dosarul penal și prin urmare aceasta a fost întocmită în condiții de contradictorialitate, în condițiile în care instanța cunoștea faptul că recurenta a participat la expertiză în calitate de proprietar al imobilului ce era inspectat de expert, fiind citată să pună la dispoziție documente expertului și să permită acestuia accesul în imobil, nefiind convocată la efectuarea expertizei, în conformitate cu dispozițiile art. 177 alin. (2) C. proc. pen.

În continuare, recurenta arată că abuzul de putere rezultă și din faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare și/sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, înlăturând în mod nelegal raportul de expertiză efectuat de expertul D..

Apreciază recurenta că argumentele învederate se circumscriu atât dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cât și pct. 5 al aceluiași articol, instanța încălcând normele de procedură prevăzute de art. 261 alin. (1), art. 330, 331 și 338 C. proc. civ., art. 177 C. proc. pen.

Cu privire la ce-a de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 269 din 23 mai 2015, cu privire la forța probantă a actului adițional nr. x în ceea ce privește executarea lucrărilor suplimentare, prin urmare certitudinea și exigibilitatea creanței solicitate de intimată.

Decizia civilă nr. 269 din 23 februarie 2015 a fost pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, având ca obiect cererea de deschidere a procedurii insolvenței recurentei, formulată de intimată, în baza aceleiași hotărâri atacate în prezența cauză, respectiv sentința nr. 6369 din 28 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Instanța a respins definitiv cererea de deschidere a procedurii insolvenței, constatând că suma solicitată de intimată nu este o creanță certă și exigibilă, deoarece actul adițional nr. x, singura probă scrisă a intimatei, nu face dovada prin sine însuși a îndeplinirii acestor cerințe impuse în mod expres de Legea nr. 85/2006 a insolvenței, pentru admiterea cererii și deschiderea procedurii de insolvență.

Subliniază recurenta că puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 269 din 23 februarie 2015 a fost reținută inițial de prima instanță de apel în hotărârea pronunțată cu nr. 1972/2015 (pag. 14 par. 4). Deși a invocat această excepție, a doua instanță de apel a ignorat-o.

Concluzionând, recurenta solicită instanței de recurs să rețină argumentele de mai sus și în cazul analizării motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei constă în aceea că a doua instanță de apel a respins excepția de neexecutare a contractului, deși în prima fază de apel a admis-o.

Astfel, recurenta învederează că a invocat în primă instanță excepția neexecutării contractului care avea să paralizeze acțiunea reclamantei în ceea ce privește solicitarea oricărei sume de bani în baza contractului nr. x din 25 mai 2011, având în vedere că aceasta nu își executase obligațiile din contract, o serie de lucrări rămânând neefectuate sau fiind executate necorespunzător, fapt consemnat expres atât în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 26 octombrie 2011, cât și în procesul-verbal de recepție finală din 10 aprilie 2013. În primul ciclu procesual în fața instanței de apel, s-a admis excepția neexecutării contractului și astfel a fost admis apelul recurentei-pârâte, reținându-se că există suficiente probe la dosar care atestă faptul că lucrările principale nu au fost executate.

Însă, susține recurenta, a doua instanță de apel face o gravă eroare prin separarea actului adițional de contractul principal, deoarece orice act adițional semnat la contract face parte integrantă din acesta. Arată recurenta că a ridicat excepția de neexecutare a contractului atât prin raportare la actul adițional a cărui contravaloare este solicitată în speță, însă și raportat la faptul că A. nu a executat lucrările din contract (neexecutare integrală, parțială sau corespunzătoare).

Susține recurenta că instanța de apel ar fi reținut în mod eronat, la pag. 9 par. 5, faptul că lucrările erau efectuate la data semnării actului adițional, 29 septembrie 2011, în condițiile în care lucrările suplimentare nu se regăsesc în cuprinsul procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 26 octombrie 2011 și nici în cuprinsul procesului-verbal de recepție finală din 19 aprilie 2013.

Prin respingerea excepției de neexecutare, după ce inițial a fost admisă, recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă apreciază că aceste argumente ar trebui avute în vedere ca fiind relevante și în ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 ale aceluiași cod, deoarece instanța a aplicat greșit normele de drept material referitoare la excepția de neexecutare a contractului, respectiv art. 1556 din noul C. civ.

O altă critică a deciziei recurate constă în aceea că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția perimării, care trebuia respinsă conform hotărârii instanței de recurs, urmând a continua judecata cauzei, fiind încălcate dispozițiile art. 501 și 502 C. proc. civ.

Recurenta arată că a atacat hotărârea instanței de apel, exclusiv în ceea ce privește perimarea constatată de instanța de fond, prin urmare, nu a atacat și alte soluții ale instanței de apel. Mai arată că, în primul recurs, instanța s-a pronunțat exclusiv în ceea ce privește nesoluționarea excepției perimării, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5, fără a intra pe fondul discuției. Prin urmare, în virtutea hotărârii primei instanțe de apel, cea de-a doua instanță de apel, care în mod evident se identifică cu prima, nu avea niciun motiv să își reia propria soluție și să o contrazică, ci trebuia doar să respingă excepția perimării și să mențină actele înfăptuite.

O altă critică a deciziei recurate privește faptul că motivarea celei de-a doua instanțe de apel care a respins apelul, intră în contradicție cu hotărârea primei instanțe de apel care a admis apelul recurentei-pârâte, fiind incident inclusiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta fiind pronunțată sub semnul contradicției continue în raport cu prima hotărâre de apel.

În continuare, recurenta, prezentând reținerile instanței de apel de la pag. 10 par. 3 și 4, susține că acestea sunt contradictorii, instanța susținând pe de o parte că nu s-a examinat efectiv imobilul și că nu s-au făcut verificări directe la fața locului, și pe de altă parte că părțile au fost convocate la fața locului, ceea ce ar însemna că părțile au mers până la Botoșani fără să examineze imobilul. Susține recurenta că, în realitate, constatarea în teren nu s-a reușit deoarece lucrările efectiv nu existau.

Concluzionează recurenta că subzistă contradictorialitatea și între hotărârea primei instanțe de apel și hotărârea recurată, aceeași instanță punând în oglindă argumente exact diferite, total contrare, existând contradictorialitate pe parcursul întregii deliberări ale celor două complete.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și ignorarea normelor de drept material în ce privește recepția lucrărilor în construcții conform H.G. nr. 273/1994 și C. civ.

Susține recurenta că, potrivit prevederilor legale în domeniul construcțiilor, dovada executării lucrărilor este constituită de procesul-verbal de recepție, norme ce au fost ignorate de instanța care a pronunțat hotărârea recurată.

Recurenta învederează că instanța de apel a adăugat la contract și a susținut că nu are relevanță că nu există proces-verbal de recepție conform prevederilor normative din domeniul construcțiilor sau că factura nu este acceptată la plată, atâta timp cât recurenta și-a asumat obligația de plată a contravalorii lucrărilor "efectuate de partea adversă". Recurenta apreciază că, întrucât nu a declarat niciodată că lucrările au fost efectuate în actul adițional nr. x la contract și nici intimata nu a făcut vreo dovadă în acest sens, această reținere a instanței de apel este o adăugare la actul adițional.

Susține recurenta că au fost ignorate dispozițiile art. 1864 din noul C. civ. și ale art. 1, 3 și 6 din H.G. nr. 273/1994, precum și că au fost ignorate sau interpretate greșit atât normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (convențiile au putere de lege între părțile contractante) și art. 970 (convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa) nesocotind prevederile contractului încheiat între părți, care la art. 2.4 prevede că:

"lucrările suplimentare executate de executant fără o dispoziție scrisă, aprobare sau în lipsa unui act adițional semnat de ambele părți, sunt pe cheltuiala executantului".

Așadar, recurenta susține că lucrările trebuiau efectuate după încheierea actului adițional, și nu cum greșit susține instanța de apel, în sensul că lucrările erau efectuate la momentul semnării actului adițional.

Recurenta-pârâtă a precizat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 22 ianuarie 2020 .

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin B. S.P.R.L. - Filiala Timiș a depus întâmpinare la 24 februarie 2020, cu depășirea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă nu a menționat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 3 martie 2020 .

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2020, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., constată că acestea vizează, în esență, acordarea de către instanța de apel de valoare probatorie unui raport de expertiză întocmit în cadrul unui proces penal, al cărui obiect era reprezentat de plângerea formulată de reprezentanții intimatei împotriva expertului tehnic D., referitoare la săvârșirea infracțiunilor de uz de fals și mărturie mincinoasă, presupus comise cu ocazia efectuării unei lucrări în prezenta cauză.

În opinia recurentei-pârâte, ignorarea de către instanța de apel a raportului de expertiză întocmit în cauza de față și acordarea de prevalență unei probe dintr-un dosar penal aflat în fază incipientă, probă administrată cu încălcarea principiilor dreptului la apărare, a egalității armelor, principiului nemijlocirii, reprezintă un exces de putere și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Instanța reține însă că depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces față de limitele fixate prin norme constituționale sau prin legi organice.

În speță, însă, ceea ce impută recurenta-pârâtă instanței de apel este modalitatea de apreciere a probelor, operațiune inerentă pentru realizarea scopului final al judecății, anume stabilirea elementelor de fapt și, în final, determinarea adevărului în cauză.

Așadar, încălcarea regulilor de procedură privind administrarea probelor, a principiilor procesului civil sau a normelor legale care restrâng sau limitează sfera de acțiune a liberei aprecieri a probelor de către judecător nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. În consecință, aceste critici vor fi analizate, în continuare, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 16 C. proc. civ., nemijlocirea constă în obligația instanței de a cerceta în mod direct întreg materialul probatoriu. De aceea, în principiu, instanța nu ar putea să acorde prevalență unei expertize extra judiciare, întocmite în cadrul unui proces penal, în detrimentul unui raport de expertiză administrat în cauza pendinte. În egală măsură, principiul contradictorialității nu se limitează doar la prerogativele procesuale acordate sau impuse părților litigante, ci și la o obligație corespunzătoare a instanței, aceea de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părților (art. 14 alin. (6) C. proc. civ.).

În cauză, însă, instanța de apel nu a încălcat principiile sus menționate, și nici normele procedurale care transpun, în concret, aceste principii, așa cum susține recurenta. Este necontestat faptul că administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizată (art. 261 alin. (1) C. proc. civ.) sau că expertiza se încuviințează în condițiile art. 330 C. proc. civ., iar expertul se numește potrivit regulilor instituite de art. 331 C. proc. civ.

De asemenea, este o împrejurare necontestată de părți că reclamanta (intimată în etapa procesuală a apelului), nemulțumită fiind de raportul de expertiză efectuat în apel, nu a uzat de dreptul de a solicita efectuarea unei noi expertize de către alt expert, în condițiile art. 338 C. proc. civ.

De altfel, recurenta, deși invocă încălcarea sau greșita aplicare a normelor de procedură sus arătate, nu arată, în concret, în ce au constat neregularitățile procedurale invocate. Dimpotrivă, ceea ce susține este doar faptul că expertiza efectuată în cauză, într-o fază procesuală anterioară, a fost realizată cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale, cu participarea tuturor părților, a consilierilor părților, că părțile au avut posibilitatea de a formula obiecțiuni, drept de care reclamanta nu a uzat. Așa fiind, raportul de expertiză efectuat în dosarul penal nr. x/2016, nu putea constitui probă în cauza de față, câtă vreme recurenta, nefiind parte în procesul penal, nu putea uza de drepturile conferite de art. 177 alin. (2) C. proc. pen. și astfel, conferirea de valoare probatorie acestui raport a fost de natură să îi încalce dreptul la apărare.

Contrar celor susținute de către recurentă, constată că instanța de apel, examinând probele administrate în cauză, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, nu a acordat raportului de expertiză tehnică extrajudiciară valoarea probantă pretinsă prin prezenta cale de atac.

Dimpotrivă, soluția instanței de apel s-a întemeiat, în mod exclusiv, pe conținutul unui înscris sub semnătură privată, anume actul adițional la contractul de antrepriză nr. 11 din 25 mai 2011, perfectat de părți la data de 29 septembrie 2011. Faptul că, în cursul procesului, s-a administrat o expertiză tehnică, nu obligă instanța să își întemeieze soluția pe acea probă, întrucât art. 264 alin. (2) C. proc. civ. instituie libera apreciere a judecătorului, ce se raportează la convingerile pe care acesta și le formează cu privire la valoarea probantă a dovezilor administrate. În ce privește libera apreciere a probelor, trebuie consemnat că nu există nicio prevedere legală care să restrângă acest drept cu privire la expertiza tehnică.

Trimiterile pe care considerentele deciziei recurate le face la conținutul raportului de expertiză extrajudiciară, întocmit în cursul unei proceduri penale, nu au semnificația acordării vreunei relevanțe probatorii acestei lucrări. Dimpotrivă, instanța de apel explică motivul pentru care nu poate să acorde valoare probantă constatărilor tehnico-științifice ale expertului desemnat în prezenta cauză, câtă vreme buna-credință a specialistului nu era încă pe deplin stabilită.

Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea vreunei norme de procedură civilă, câtă vreme expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a judecătorului, iar activitatea expertului încetează acolo unde începe opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 263 din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București și pe excepția perimării.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanța de apel s-a pronunțat asupra efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 269 din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București, așa cum rezultă din pagina 11 a deciziei atacate (paragrafele 3 și 4). Totodată, soluția dată acestei critici formulate prin cererea de apel este corectă.

Este adevărat că, prin decizia sus arătată, s-a admis apelul formulat de debitoarea C. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 4269 din 17 aprilie 2011 a Tribunalului București și a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditoarea A. S.R.L., prin lichidator judiciar. Considerentele decisive pe care s-a întemeiat această hotărâre au fost însă altele, nu cele arătate de recurentă, respectiv că suma pretinsă de reclamantă atât în prezenta cauză, cât și pe calea cererii de deschidere a procedurii nu reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, întrucât actul adițional nr. x nu face dovada, prin el însuși, a îndeplinirii acestor cerințe.

În realitate, s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței întrucât patrimoniul debitoarei nu se află în stare de insolvență (fondurile bănești disponibile sunt suficiente pentru plata datoriilor exigibile). S-a mai reținut că, potrivit art. 662 alin. (2) C. proc. civ., creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu, iar creditoarea nu deține un astfel de titlu, întrucât sentința civilă nr. 6369 din 28 octombrie 2013 a Tribunalului București este apelată, deci creanța pretinsă este supusă "analizei procedurii de drept comun". Or, puterea de lucru judecat este restrânsă doar la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului și care au fost rezolvate prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea pronunțată. Altfel spus, considerentele unei hotărâri nu participă la autoritatea de lucru judecat, decât în măsura în care ele conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și lămuresc și explicitează dispozitivul. Așadar, orice alte aprecieri ar fi făcut instanța de apel asupra raportului juridic dintre părți, altele decât cele care justificau respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, sus-arătate, sunt considerente supraabundente, irelevante în raport cu raționamentul logico-juridic ce fundamentează soluția și care, prin urmare, nu pot fi opuse în litigiul de față, în condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la nepronunțarea instanței de apel asupra excepției perimării și încălcarea, de către aceasta, a prevederilor art. 501 și art. 502 C. proc. civ., constată că sunt critici vădit nefondate.

Prin ultima decizie de casare, nr. 2 din 15 ianuarie 2015, instanța de recurs a statuat că în mod greșit judecătorii din apel au admis o excepție peremptorie și au aplicat sancțiunea perimării. Ca atare, s-a dispus trimiterea cauzei în apel pentru cercetarea fondului, astfel că nu mai puteau fi repuse în discuție aceleași aspecte, relative la incidența perimării. În mod evident, era vorba de o casare totală, nefiind statuate limitele în care urma să se facă rejudecarea. De altfel, recurenta nu explicitează în ce constă înrăutățirea situației sale în propria cale de atac, deși invocă încălcarea art. 502 C. proc. civ.

În realitate, invocând interdicția instanței care rejudecă fondul de a repune în discuție acea parte din hotărâre care nu a fost casată și care, prin urmare, beneficiază de autoritate de lucru judecat, recurenta invocă decizia pronunțată în apel într-o etapă procesuală anterioară, respectiv decizia nr. 1972 din 23 noiembrie 2015 a Curții de Apel București. Ceea ce ignoră însă titulara prezentei căi de atac este faptul că și acea decizie a fost casată în totalitate, ca urmare a admiterii recursului declarat de partea adversă, prin decizia nr. 469 din 21 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, ceea ce înseamnă că, atunci când s-a dispus casarea totală a hotărârii, părțile sunt repuse în situația anterioară hotărârea nedobândind autoritate de lucru judecat, în privința problemelor dezlegate prin hotărârea atacată. Așa cum s-a mai arătat, nu a fost vorba nici de o casare parțială, astfel ca hotărârea atacată să își mențină toate efectele sale în privința chestiunilor litigioase ce au fost soluționate de instanța de fond, dar care n-au format obiectul recursului și nici de anumite chestiuni litigioase care să fi format obiectul recursului declarat de A. S.R.L. și cu privire la care motivele de recurs să fi fost respinse.

Nici criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Astfel, recurenta invocă contradicțiile dintre considerentele deciziei ce face obiectul prezentei căi de atac, pe de o parte, și considerentele deciziei nr. 1972 din 23 noiembrie 2015 a Curții de Apel București.

Fără a mai relua precedentele considerente, din care rezultă că decizia pronunțată într-o fază procesuală anterioară a fost casată în totalitate, instanța reține că acest motiv de nelegalitate sancționează doar contrarietatea între considerentele aceleiași hotărâri. O eventuală contrarietate între considerentele hotărârii atacate și cele dintr-o altă hotărâre ar putea fi analizate doar prin prisma efectelor autorității de lucru judecat, însă, în speță, o atare analiză a fost deja realizată.

Constată, de asemenea, că nu există nicio contradicție între aspectele reținute de instanța de apel, potrivit cărora, pe de o parte, expertul tehnic nu a examinat efectiv obiectivul E. și nu a efectuat verificări directe ale situației de la fața locului, iar, pe de altă parte, părțile au fost convocate la fața locului. Aceste constatări nu se exclud reciproc, din moment ce instanța a explicitat că scopul exclusiv al convocării părților a fost acela de a fi predate înscrisuri relative la executarea contractului de antrepriză.

În sfârșit, nici criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Astfel, recurenta susține că instanța de apel, respingând excepția de neexecutare a contractului, ar fi făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1556 C. civ.. În primul rând, constată că atât contractul de execuție lucrări, cât și actul adițional nr. x, au fost perfectate anterior intrării în vigoare a noului C. civ., la 25 mai 2011 și, respectiv 29 septembrie 2011. Or, Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.), a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, așa cum rezultă din prevederile art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Așadar, constată că potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractele în discuție sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când au fost încheiate, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea lor, respectiv prevederilor C. civ. din 1864.

Deși în vechiul C. civ. nu exista un text general privitor la excepția de neexecutare a contractului, existența acestui mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce îi incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații, era unanim recunoscută de jurisprudență și doctrină. Însă, ceea ce solicită recurenta, pe calea prezentei căi extraordinare de atac, limitată doar la aspecte de nelegalitate, este reeavaluarea elementelor de fapt ale cauzei, prin care să se stabilească că reclamanta, ce pretinde plata prețului unor lucrări executate, nu a executat acele lucrări. Or, o atare reevaluare este incompatibilă cu scopul recursului, ce constă în stabilirea conformității hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Constată, de asemenea, că nu au fost încălcate sau greșit aplicate nici prevederile art. 1864 din Noul C. civ. sau dispozițiile art. 1, 3 și 6 din H.G. nr. 273/1994, potrivit cărora, în opinia recurentei, executarea unor lucrări de construcții nu poate fi dovedită decât prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Fără a reveni asupra considerentelor anterioare, prin care s-a arătat că raportului juridic în litigiu nu îi sunt aplicabile prevederile noului C. civ., ci ale C. civ. din 1864, instanța notează că textul de lege invocat nu instituie regula pretinsă de recurentă, anume aceea că efectuarea unor lucrări de construcții este o împrejurare de fapt ce poate fi dovedită, în mod exclusiv, prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor. Dimpotrivă, art. 1864 alin. (1) din Noul C. civ. instituie o normă supletivă, referitoare la data exigibilității prețului datorat de beneficiarul unei lucrări antreprenorului, anume "la data și locul recepției întregii lucrări", dar doar în situația în care părțile nu au derogat, prin convenție, de la această regulă ("dacă prin contract nu se prevede altfel").

Nici normele instituite prin H.G. nr. 273/1994 nu instituie vreo regulă derogatorie de la dreptul comun în materie de probațiune, anume aceea că o împrejurare de fapt (edificarea unor lucrări) poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Recepția lucrărilor constituie o componentă a sistemului calității în construcții și este actul prin care se certifică finalizarea lucrărilor executate în conformitate cu prevederile proiectului tehnic și cu detaliile de execuție, iar neîntocmirea acestuia atrage consecințe în planul dreptului administrativ, considerarea lucrării ca nefinalizată ș.a.m.d. În nici un caz, neîntocmirea acestui act nu are consecința imposibilității stabilirii executării unor lucrări de antrepriză prin alte mijloace de probă sau, ca în speța de față, a exonerării beneficiarului acestor lucrări de la plata prețului acestora, în condițiile în care a recunoscut, prin act adițional la contractul de antrepriză, atât executarea (anterior întocmirii înscrisului) cât și prețul acestor lucrări suplimentare.

În esență, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1864 C. civ. din 1864, constatând că, deși contractul de antrepriză de lucrări de construcții a stipulat, inițial, un preț forfetar, părțile au statuat, prin actul adițional în litigiu, că au fost efectuate lucrări suplimentare, iar prețul acestor lucrări a fost "defipt cu comitentul". Practic, instanțele de fond au fost învestite să stabilească dacă, prin actul adițional nr. x din 29 septembrie 2011, părțile au recunoscut necesitatea efectuării unor lucrări suplimentare și au convenit asupra prețului acestora, iar executarea lor urma a se realiza în viitor sau, dimpotrivă lucrările erau deja executate la data perfectării actului. Or, din această perspectivă, o operațiune de interpretare a contractului nu s-a dovedit necesară, întrucât acesta nu cuprinde o folosire greșită, improprie a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual. Dimpotrivă, părțile contractante au stipulat, în mod explicit care este valoarea lucrărilor suplimentare și natura acestora, însă nu s-au stabilit alte obligații în sarcina antreprenorului (de a executa, într-un anumit termen și în anumite condiții, aceste lucrări). Beneficiarul este singura parte în sarcina căreia au fost stabilite obligații, anume aceea de a plăti prețul convenit, care reprezenta "o creanță certă, lichidă și exigibilă", pentru plata căreia executantul a acordat doar "un termen de garanție". Așadar, doar interpretarea acestei convenții a format obiectul disputei litigioase, iar instanțele de fond au statuat, în mod corect, că nu există nicio contradicție între manifestarea expresă de voință și voința internă, reală a părților.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1233 din 9 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 9 martie 2021.