ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1095/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată la 03.06.2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanția de bună execuție, actualizată la data plății efective și a penalităților de întârziere datorate până la data plății efective, care au fost cuantificate la data introducerii cererii la 134.175 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6368/28.10.2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1010/12.06.2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator B.., împotriva deciziei civile nr. 1010/12.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivarea acestei decizii, instanța a reținut, în esență, că recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Prin urmare, constatând că cele reținute prin decizia sus-menționată au legătură cu prezentul litigiu, a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei și prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1989 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantareclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva sentinței civile nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Instanța de apel a evocat raporturile contractuale dintre părți și a constatat că, în mod judicios, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada predării poliței de asigurare, menită a garanta recuperarea de către pârâtă a eventualului prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligației de executare în mod corespunzător.

Referitor la efectele juridice pe care dispozițiile deciziei nr. 495 din 25.09.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, instanța de apel a statuat că, în raport de obiectul diferit al celor 2 cauze-contestație la tabelul de creanțe (dosar nr. x/2012 Curtea de Apel Timișoara), respectiv pretenții, restituire garanție de bună execuție (dosar nr. x/2013 de Apel București) și de izvorul juridic obligațional nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, așa cum eronat susține apelanta - reclamantă.

De asemenea, faptul că printr-o decizie irevocabilă (decizia nr. 495/25.09.2014 Curtea de Apel Timișoara), s-a înlăturat din tabelul creditoarei creanța pârâtei în cuantum de 39.773,12 RON, instanța de apel a apreciat că nu este în măsură să conducă la admiterea pretențiilor reclamantei din prezentul dosar, care nu au legătură juridică cu menționata creanță, acestea reprezentând garanția de bună execuție reținută de pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 13.3. din contractul cadru încheiat de părți, pretenții care nu au făcut obiectual cercetării judecătorești în dosarul nr. x/2012.

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de dispozițiile art. 431 C. proc. civ., curtea de apel nu a reținut existența autorității de lucru judecat în raport de decizia nr. 495 din 25.09.20124, motiv pentru care a respins ca nefondate, toate susținerile apelantei, referitoare la acest aspect.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Prin decizia Civilă nr. . 5140 din 23 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, în raport de decizia de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, față de dispozițiile art. 430-431 și art. 501 C. proc. civ., se impunea analiza fondului cauzei și prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Astfel, instanța de apel a analizat efectele juridice ale deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin prisma existenței autorității de lucru judecat, constatând că nu este îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de dispozițiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere obiectul diferit al celor două cauze și izvorul juridic obligațional.

Or, prin decizia de casare, Înalta Curte a arătat că, în considerentele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a evocat art. 13.2 și 13.3 din contractulcadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate la 29.09.2011 și 24.11.2011 și a reținut că "în lipsa notificărilor contractuale relative la deficiențele de execuție pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, în prezența constatării că creditoarea a reținut direct procentul de garanție pentru bună execuție, a constatării că creditoarea nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare și că, în plus, creditoarea este îndatorată să plătească debitoarei suma de 806,000 euro, Curtea statuează că creditoarea nu are îndreptățirea de a reține vreo sumă de bani cu titlu de garanție de bună execuție."

Prin urmare, instanța supremă a constatat că cele reținute prin decizia menționată au legătură cu prezentul litigiu având ca obiect obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanția de bună execuție constituită în conformitate cu prevederile contractului-cadru de execuție lucrări nr. x/25.05.2011, actualizată la data plății efective și a penalităților de întârziere datorate până la data plății efective, motiv pentru care a apreciat că se impune analiza fondului cauzei atât din perspectiva dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, cât și ale art. 431 C. proc. civ. care prevăd efectele lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

Astfel, doar efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, nu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Cum sfera de aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este mai extinsă decât cea a art. 431 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că neîndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, specifică efectului negativ, nu exclude de plano incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Deși partea s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a reținut și instanța de casare, instanța de apel în rejudecare nu a făcut o verificare și o tranșare jurisdicțională în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și prin dezlegările date problemei de drept.

Cu prilejul rejudecării, prin decizia nr. 2182/2019 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., reținând, în esență, următoarele considerente:

Urmare deciziei anterioare de casare, Curtea de Apel a considerat că se impune analiza a fondului cauzei exclusiv din perspectiva efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleași părți sunt dezbătute consecințele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranșată irevocabil printr-o hotărâre anterioară. Sub aspect subiectiv, efectul pozitiv al lucrului judecat presupune în toate cazurile, fără excepție, condiția identității de părți în cele două pricini, condiție întrunită în cauză.

În ceea ce privește efectele statuărilor deciziei nr. 495/25.09.2014, instanța de apel a apreciază că acestea nu obligă la a reține cu autoritate de lucru judecat dezlegările date, chiar dacă în soluționarea recursurilor exercitate în contra hotărârii judecătorului sindic, Curtea de Apel Timișoara a analizat clauzele contractuale reglementat de art. 13.2, respectiv 13.3.

S-a avut în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 85/2006 (incidentă în proocedura insolvenței declanșată împotriva reclamantei), administratorul judiciar verifică cererile de creanță pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă și prioritatea și, în consecință, respingerea unei cereri de înscriere la masa credală pentru neîndeplinirea condițiilor legale, nu se impune cu autoritate de lucru judecat într-un alt litigiu care pune în discuție temeinicia pretențiilor. Astfle, chiar dacă în cuprinsul decizie civile nr. 495/25.09.2014, Curtea de Apel Timișoara a analizat dispozițiile art. 13.2 și 13.3, acestea nu pot fi văzute altfel decât în raport de condițiile pe care trebuie să le întrunească creanța, de a fi certă, lichidă și exigibilă, conform art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, creanța fiind analizată din perspectiva caracterului său neîndoielnic, și nu al temeiniciei.

Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 431 C. proc. civ. coroborate cu art. 430 alin. (4) C. proc. civ., în raport de data pronunțării hotărârilor în cele două cauze, Curtea de Apel a reținut că autoritatea de lucru judecat ar fi trebuit să oblige Curtea de Apel Timișoara. Acțiunea în executarea contractului nu reprezintă o acțiune pentru realizarea unei creanțe asupra debitorului în accepțiunea art. 36 din Legea 85/2006, așa încât, neimpunându-se suspendarea, ar fi trebuit ca la soluționarea litigiilor dintre părți, inclusiv a cererii de înscriere la masa credală a reclamantului, debitor în dosarul civil nr. x/30/*2012/a2, să se aibă în vedere data pronunțării primei sentințe care a soluționat litigiul dintre părți cu privire la soarta garanției de bună-execuție.

Fiind o obligație contractuală de a face ea se poate realiza în cadrul altui litigiu decât cel legat de insolvența debitoarei, acțiunea în realizarea dreptului contractual având ca fundament disp. art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ.. Întrucât, prin sentința civilă nr. 6368/28.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2013, se statuase deja asupra interpretării și efectelor clauzelor prevăzute de art. 13.2, respectiv 13.3 din contractul cadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, Curtea de Apel Timișoara ar fi putut fi ținută de dezlegările date asupra raporturilor contractuale dintre părți.

Așadar, la data de 20.09.2014, data pronunțării deciziei Curții de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2013, litigiu având ca obiect restituire către antreprenorul A. S.R.L. a garanției de bună execuție, litigiu ce a purtat între aceleași părți, se pronunțase deja o sentință judecătorească care dăduse, este adevărat că provizoriu, o dezlegare de temeinicie pretențiilor afirmate în legătură cu efectele produse de cele două clauze contractuale, respectiv art. 13.2 și 13.3.

Mai mult decât atât, nu se poate impune cu putere de lucru judecat statuarea Curții de Apel Timișoara, de vreme ce analiza acestei instanțe nu a purtat și asupra efectelor neprezentării de către apelantul reclamant A. S.R.L. a poliței de asigurare prevăzută în art. 13.3 din contract și care înlocuia garanția de bună execuție.

În cauză, în mod judicios s-a reținut de către instanța de fond că reclamantul S.C. A. S.R.L. nu a depus și nici nu a predat pârâtei S.C. C. S.R.L. polița de asigurare tip D. în cuantum de 5% din valoarea contractului, deși aceasta era impusă de convenție urmând a avea o valabilitate de 12 luni, începând cu data semnării procesului-verbal de recepție.

Cum în cauză, prin procesul-verbal de recepție finală la punctul C, pârâta urma să contracteze o firmă specializată pentru remedierea viciilor ascunse și deficiențelor datorate execuției necorespunzătoare a lucrărilor în perioada de garanție ca urmare a nerespectării de către executant a termenelor de remediere, dreptul apelantei reclamante la remiterea garanției de bună-execuție nu s-a născut de vreme ce această sumă nu a fost înlocuită cu o poliță de asigurare.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., susținând că, în baza deciziei de casare anterioare, instanța de apel era ținută să rejudece cauza ținând cont de toate motivele de apel și nu exclusiv din perspectiva efectului pozitiv al deciziei civile nr. 495/25.09.2014. Totodată, a apreciat că instanța de apel a nesocotit statuările instanței de casare privitoare la autoritatea de lucru judecat a acestei decizii în cauza pendinte.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora singura cale prin care pârâta putea urmări realizarea unei creanțe împotriva sa era cea a formulării unei declarații de creanță în procedura insolvenței. Or, Curtea de Apel Timișoara a statuat că pârâta nu are o creanță împotriva sa derivând din contractul părților, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate de constructor, iar o nouă declarație de creanță privind daune interese rezultate din nepredarea poliței de asigurare nu a fost formulată în dosarul de insolvență.

Mai mult, recurenta subliniază că mecanismul contractual agreat de părți a condus la constituirea unei garanții de bună execuție prin reținerea unui procent din valoarea facturilor emise pentru lucrările executate, aceste sume urmând a servi la îndestularea beneficiarului în cazul în care constructorul nu remedia deficiențele lucrărilor produse din pricina sa în perioada de garanție, cu notificarea prealabilă a obligației considerate neexecutate. Garanția financiară a fost stabilită pentru o durată de 1 an de la semnarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, urmând a fi restituită la expirarea acesteia dacă nu erau întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii contractuale a constructorului. Sumele reținute puteau fi restituite și la finalizarea lucrărilor dacă erau înlocuite cu o poliță de asigurare care să preia sarcina garanției financiare tot pe o perioadă de 1 an. Or, în lipsa unei creanțe a pârâtei care să se compenseze pe cale judiciară cu cea a reclamantei privitoare la restituirea sumelor constituite drept garanție, care să permită pârâtei reținerea acestora, s-ar produce o îmbogățire fără justă cauză a acesteia, sumele reprezentând parte din contravaloarea lucrărilor deja executate.

Recurenta - reclamantă a criticat decizia și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând nejustificate înlăturarea considerentelor deciziei Curții de Apel Timișoara referitoare la absența unei creanțe a pârâtei derivând din contract, precum și reținerea în sarcina sa a nerespectării obligației de remediere a deficiențelor, fără vreo referire concretă la lucrări executate necorespunzător și la valoarea prejudiciului produs.

Prin întâmpinarea depusă la 10.08.2020, intimata - pârâtă C. S.R.L., a invocat excepția nulității recursului, respinsă în Complet de filtru la data de 04.02.2021, și a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată fondat recursul pentru urnătoarele considerente:

Prin decizia nr. 1920/15.11.2016, pronunțată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în considerentele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a evocat art. 13.2 și 13.3 din contractul-cadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate la 29.09.2011 și 24.11.2011 și a reținut că "în lipsa notificărilor contractuale relative la deficiențele de execuție pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, în prezența constatării că creditoarea a reținut direct procentul de garanție pentru bună execuție, a constatării că creditoarea nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare și că, în plus, creditoarea este îndatorată să plătească debitoarei suma de 806,000 euro, Curtea statuează că creditoarea nu are îndreptățirea de a reține vreo sumă de bani cu titlu de garanție de bună execuție."

În consecință, a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei și prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

După rejudecare, cu prilejul analizării recursului declarat de reclamantă în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 5140/23.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanța de apel nu s-a conformat îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a IIa civilă, motiv pentru care sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât decizia recurată încalcă normele de procedură impuse de art. 501 C. proc. civ.

S-a reținut că instanța de apel a analizat efectele juridice ale deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin prisma existenței autorității de lucru judecat, constatând că nu este îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de dispozițiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere obiectul diferit al celor două cauze și izvorul juridic obligațional. Deși partea s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a reținut și instanța de casare, instanța de apel în rejudecare nu a făcut o verificare și o tranșare jurisdicțională în sensul avut în vedere prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și prin dezlegările date problemei de drept.

Cu prilejul celei de-a doua rejudecări a apelului, în ciuda recomandărilor și statuărilor deja repetate ale instanței de casare, în cuprinsul deciziei atacate pe calea recursului de față, Curtea de apel analizează efectele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă de o manieră ce contrazice concluziile anterioarelor decizii de casare, motiv pentru care constatăm întemeiate motivele de recurs invocate în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ.

În acest cadru, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 501 C. proc. civ., pornind doar în mod formal de la invocarea acestora în cuprinsul deciziei atacate, încălcând, totodată, prevederile art. 430-431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei anterior pronunțate în dosarul privind insolvența reclamantei.

Concluziile eronate ale instanței de apel pornesc de la distincția lipsită de fundament juridic pe care aceasta o realizează în ceea ce privește analiza creanței împotriva debitoarei între contestația la tabel declarată în cadrul procedurii insolvenței și o acțiune de drept comun în pretenții. S-a reținut de către instanța de apel că, deși au fost analizate dispozițiile art. 13.2 și 13.3 din contract în cadrul dosarului de insolvență, creanța nu s-a analizat din perspectiva temeiniciei, ci a caracterului ei neîndoielnic, motiv pentru care respingerea unei cereri de înscriere la masa credală pentru neîndeplinirea condițiilor legale nu se impune cu autoritate de lucru judecat într-un alt litigiu care pune în discuție temeinicia pretențiilor.

Pe lângă faptul că analiza instanței de apel trebuia să urmărească efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei anterioare din perspectiva aspectelor tranșate în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate în litigiul derulat între aceleași părți, și nu a efectului negativ, care ar fi presupus și identitate de obiect și cauză, considerentele deciziei atacate omit faptul că, potrivit art. 3 pct. 6 și art. 76 din Legea nr. 85/2006, toate creanțele împotriva debitoarei, anterioare deschiderii procedurii insolvenței, nu pot fi invocate și valorificate decât în cadrul procedurii colective prin formularea unei declarații de creanță. După verificarea acesteia de către administratorul judiciar, singura cale prin care pretențiile împotriva debitoarei pot fi analizate de către o instanță de judecată este cea a contestației la tabel prevăzute de art. 73 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii suspendându-se de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006. În aceste condiții, contestația la tabel constituie o veritabilă verificare a temeiniciei pretențiilor invocate împotriva debitoarei în insolvență, diferența față de o acțiune de drept comun în pretenții decurgând doar din necesitatea soluționării tuturor pretențiilor împotriva debitoarei în cadrul unei proceduri colective unice.

Totodată, pentru a motiva suplimentar înlăturarea autorității de lucru judecat a deciziei anterioare contrar celor deja statuate prin decizia de casare, instanța de apel dezvoltă o serie de considerente ce tind la verificarea legalității hotărârii anterioare, rămase irevocabilă, cenzurabilă doar în cadrul unor căi extraordinare de atac declarate în condițiile legii.

Pe de altă parte, instanța de apel lasă complet neanalizată principala apărare a pârâtei, prin care aceasta a încercat să combată efectele deciziei irevocabile anterioare, ce are în vedere notificări privind deficiențe ale lucrărilor executate de reclamant, care ar permite acoperirea daunelor interese prin intermediul garanției de execuție și nu au fost avute în vedere în dosarul de insolvență. Aceste aspecte se impunea a fi corelate cu perioada de valabilitate a garanției, mecanismul de valorificare a pretențiilor privitoare la această și efectele decurgând din situația juridică a reclamantei.

Depășind aspectele referitoare la autoritatea de lucru judecat de a deciziei pronunțate anterior în procedura insolvenței, instanța de apel ar fi fost ținută să analizeze calea de atac declarată de reclamantă, toate motivele invocate de aceasta și, corelativ, apărările intimatei. Or, aceasta își reduce verificarea legalității și temeiniciei sentinței primei instanțe la confirmarea argumentului acesteia referitor la omisiunea reclamantei de a preda pârâtei polița de asigurare tip D. în cuantum de 5% din valoarea contractului, cu o valabilitate de 12 luni, începând cu data semnării procesului-verbal de recepție, fără a analiza și a da eficiență întregului mecanism de constituire și valorificare a garanției de bună execuție, astfel cum a fost asumat în mod obligatoriu de ambele părți pe cale convențională. Chiar și în acest cadru limitat, se impunea a fi analizate argumentele apelantei referitoare la perioada pentru care era constituită garanția de bună execuție, rolul poliței de asigurare menite a suplini această garanție în cazul restituirii sumelor reținute anterior expirării perioadei de 1 an de la recepția lucrărilor, precum și modalitatea prin care pârâta - beneficiară putea emite pretenții cu privire la aceste sume, ținând cont și de declanșarea procedurii insolvenței împotriva reclamantei - constructor.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, procedând în acest fel, instanța de apel nu a realizat o veritabilă motivare a soluției pronunțate, ce ar fi presupus verificarea tuturor aspectelor de fapt și de drept invocate de părți, situație în care apreciem incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecință, pentru motivele enunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va fi ținută să respecte aspectele de drept deja tranșate prin deciziile de casare anterioare, în baza art. 501 C. proc. civ.. Suplimentar, se impune a fi analizat mecanismul de constituire a garanției de bună execuție agreat de părți și efectele obligatorii pe care acesta îl generează în raport de pretențiile părților din cauza de față și de situația juridică a reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 2182/2019 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.