ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2521/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 25.02.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței, în temeiul art. 4 lit. g) din Legea nr. 85/2014 raportat la art. 1469 și urm. din C. civ., să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 284.829,10 RON și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

La primul termen de judecată din 05.09.2019, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care instanța a unit-o cu fondul, iar ulterior, a recalificat-o ca apărare de fond.

Prin sentința civilă nr. 2682/27.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.800 de RON reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C..

Prin decizia civilă nr. 100 din 20 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, susține că decizia a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 90 din Legea nr. 85/2014 și art. 1617 C. civ.

Arată recurenta că dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 nasc posibilitatea invocării compensației numai creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, astfel cum aceștia sunt definiți de art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014.

Concluzia instanței de apel, care a validat raționamentul instanței de fond, conform căreia compensația se produsese de drept anterior deschiderii procedurii de insolvență nu este justă întrucât condițiile operării compensației (reciprocitate, certitudine, lichiditate și exigibilitate) trebuie îndeplinite și la momentul lichidării datoriilor reciproce potrivit art. 1617 alin. (2) C. civ.

Or, momentul la care intimata a opus practicianului în insolvență compensația se situează după data deschiderii procedurii insolvenței și a decăderii intimatei din dreptul de a mai formula declarație de creanță. Prin urmare, creanța deținută de intimată împotriva intimatei nu se mai bucură de atributul exigibilității, nefiind așadar întrunite condițiile cumulative instituite de art. 1617 C. civ. pentru a putea opera compensația legală.

Totodată, arată că practica statornicită între intimată și recurenta supusă procedurii, anterior intrării acesteia din urmă în insolvență, era aceea ca atunci când se realiza o compensare, voința părților să fie concretizată printr-un înscris, așa cum rezultă din chiar dovezile produse de intimată în fazele procesuale anterioare.

Prin urmare, în mod greșit ar fi interpretat instanța de apel dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014, întrucât această prevedere nu îi vizează pe creditorii neînscriși la masa credală și care nu mai au nici posibilitatea legală de a o face, fiind decăzuți din acest drept.

În acest sens se invocă decizia nr. 19/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din considerentele căreia ar transpare necesitatea ca, modul de stingere al obligațiilor reciproce, care este compensația, să fie precedată de înscrierea în rândul creditorilor îndreptățiți să participe la procedură.

Nu în ultimul rând, recurenta arată că actul adițional nr. x, încheiat între părți, stipulează expres care anume datorii se sting prin compensație, fără a menționa și restul creanțelor, multe dintre facturi nefiind nici măcar scadente la debutul procedurii, astfel încât în privința lor, de plano, nu putea opera compensația, conduita părților având semnificația juridică a unei renunțări tacite la compensație.

Susține recurenta că au fost aplicate greșit și prevederile art. 1617 alin. (3) C. civ., în sensul că solicitarea practicianului în insolvență adresată intimatei, de a achita debitul datorat falitei, avea neîndoielnic semnificația renunțării, explicite de această dată, la compensație.

Apreciază că această interpretare este concordantă cu principiile procedurii insolvenței, care vizează maximizarea averii debitoarei și cel al caracterului concursual al procedurii, dar și cel al respectării rangului creanțelor.

În plus, precizează și că un text de lege se interpretează în sensul aplicării, iar nu a neaplicării sale. Astfel, în raport de dispozițiile art. 1617 alin. (2) C. civ., singura cale prin care intimata putea invoca stingerea datoriilor reciproce era numai prin formularea unei cereri de creanță.

La 25 octombrie 2021, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, pe baza motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenta-reclamantă a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și ale art. 1617 C. civ., deoarece compensarea legală a creanțelor nu poate interveni decât în cadrul procedurii insolvenței debitoarei, deci între creanțe înscrise la masa credală a acesteia, pe de o parte, iar pe de altă parte, condițiile operării compensației trebuie îndeplinite și la momentul lichidării datoriilor reciproce.

Critica este nefondată.

Compensația reprezintă un mijloc de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte. Utilitatea practică a acestui mod de stingere a obligațiilor a fost constant subliniată de doctrină, întrucât este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitându-se efectuarea a două plăți, cu cheltuielile, pierderea de timp și riscurile pe care le presupune orice plată.

Totodată, compensația asigură egalitatea între cele două părți, având astfel și rolul unei garanții, deoarece creditorul, compensând creanța sa împotriva debitorului, care este în același timp și creditorul său, cu creanța acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puțin până la concurența propriei datorii față de cealaltă parte. Așadar, fiecare parte evită riscul insolvabilității celeilalte părți. În lipsa acestui mijloc de stingere a obligației, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel care a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalți creditori ai lui "accipiens". Cei doi creditori, în același timp debitori reciproci, au o situație privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensația reprezintă pentru ei o adevărată cauză de preferință. Ca atare, nu întâmplător, dată fiind situația specială în care se află un debitor împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenței, Legea nr. 85/2014, prin art. 90, reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa. De altfel, dispoziția legală nu este nouă, prevederi în același sens cuprinzând și art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare.

Prin decizia nr. 19/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut că art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu își propune să limiteze titularii dreptului de a opune compensația legală, ci să pună capăt acelor opinii doctrinare care au susținut că instituția compensației legale, în sine, ar fi incompatibilă cu procedura insolvenței.

Compensația legală este acea compensație care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voință al părților sau o hotărâre judecătorească. Din cuprinsul art. 1617 din C. civ. rezultă condițiile în care compensația poate să opereze: creanțele să fie reciproce, iar datoriile să fie certe, lichide și exigibile, datoriile trebuie să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile și, de asemenea, părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației.

Prin urmare, pentru a opera compensarea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este necesar ca atât societatea debitoare aflată în procedură cât și creditorul să dețină unul împotriva celuilalt creanțe certe, lichide și exigibile la data pronunțării sentinței de deschidere a procedurii.

Or, în cauză, instanța de apel a constatat în mod corect că aceste condiții sunt îndeplinite, având în vedere că procedura insolvenței debitorului s-a deschis la 15.11.2016, iar compensația legală se solicită a se constata pentru două creanțe reciproce născute anterior deschiderii procedurii. Totodată, instanța supremă reține și faptul că, în cauză, recurenta nu a negat existența creanțelor reciproce, ci criticile sale privesc doar incidența, în cauză, a instituției compensației.

În ceea ce privește calitatea pârâtei B. de creditor, nu pot fi primite susținerile recurentei privind neîndeplinirea condiției prevăzute de pct. 19 al art. 5 din Legea nr. 85/2015, de a fi creditor înscris la masa credală, respectiv de a fi creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței.

Prin aceeași decizie nr. 19/2020 a Înaltei Curți s-a reținut (par. 112):

"În ceea ce privește titularii dreptului de a invoca compensația (...), se impun mai multe precizări. În primul rând, textul art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie dreptul creditorului de a invoca acest mod de stingere a obligației, întrucât acesta este în primul rând interesat să opună compensația de drept unui debitor aflat, de cele mai multe ori, nu numai în stare de insolvență, ci și de insolvabilitate. Ca atare, nu ar fi în avantajul său să intre în concurs cu ceilalți creditori ai lui accipiens". "[…] Nu se poate considera că instituția renunțării la compensație ar fi incompatibilă cu procedura insolvenței, pe motivul că i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el însuși, înscriindu-se la masa credală, deși putea să invoce compensația, înțelege să își supună propria creanță caracterului "sacrificial" al procedurii."

Așadar, dispozițiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu condiționează dreptul unui creditor de a invoca compensația de depunerea prealabilă a unei cereri de admitere a creanței sale împotriva debitoarei.

Dimpotrivă, formularea unei declarații de creanță de către creditor ar putea fi interpretată, în funcție de circumstanțe, ca o renunțare la beneficiul compensației.

Cât timp, așa cum rezultă din actele dosarului, necontestate de recurentă, intimata-pârâtă nu a urmărit înscrierea în tabelul preliminar de creanțe împotriva averii recurentei-debitoare cu o creanță într-un cuantum mai mare decât creanța deținută de aceasta din urmă împotriva intimatei-pârâte, B. nu avea niciun interes să depună cerere de admitere a creanței și să se supună procedurii colective de acoperire a creanțelor asupra averii debitoarei, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.

Prin urmare, nu prezintă relevanță invocarea compensației legale după trecerea termenului pentru depunerea cererii de admitere a creanței asupra averii recurentei-debitoare, cât timp, pe de o parte, compensația legală operează de plin drept, în puterea legii, fără a fi nevoie de acordul de voințe al părților sau de încuviințarea judecătorului sindic, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ., iar pe de altă parte, nici nu a fost formulată o astfel de cerere, asupra căreia judecătorul sindic să constate decăderea.

Nu este fondată nici critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1617 alin. (3) din C. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1617 alin. (3) C. civ.:

"Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație".

Așa cum s-a arătat, art. 90 din Legea nr. 85/2014 reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanțelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situația în care creditorul și debitorul au creanțe și datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensația legală, ca mod de stingere a obligațiilor reciproce, operează de drept, fără a fi necesar acordul de voință al părților sau o hotărâre judecătorească.

Recurenta susține că a renunțat în mod expres la compensarea creanțelor reciproce prin simplul fapt al solicitării practicianului în insolvență adresată intimatei de a achita debitul datorat recurentei-debitoare în insolvență.

Contrar acestor susțineri, nici notificarea de plată și nici acțiunea pendinte nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de art. 1617 alin. (3) C. civ., având în vedere atât faptul că, în cauză, ambele demersuri au fost efectuate ulterior momentului la care a operat compensarea de drept a creanțelor reciproce, cât și faptul că reclamanta nu a contestat creanțele certe, lichide și exigibile pe care le avea pârâta față de reclamantă anterior deschiderii procedurii insolvenței.

Instanța supremă nu poate primi criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 1617 alin. (2) C. civ., întrucât acestea reglementează compensarea judiciară a creanțelor, în timp ce, în cauză, instanțele au constatat intervenirea compensației legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 100 din 20 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 100 din 20 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.