ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2327/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 17 iulie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 235.789,03 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă și la plata sumei de 100.816,4 RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente debitului, calculate conform contractului nr. x/24.01.2007.

Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă, prin sentința civilă nr. 3508 din 11 martie 2016, a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3 București invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 18 mai 2016.

La termenul din 22 iunie 2016, reclamanta S.c. A. S.R.L. (în insolvență) a depus la dosar o cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 0,03%/zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului, calculate în continuare, conform art. 9 din contractul nr. x încheiat între părți la data de 23 ianuarie 2007.

Prin sentința civilă nr. 5778/2016 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, excepție invocată de pârâtă, prin reprezentant; s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., astfel cum a fost precizată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a declarat apel, solicitând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 261A/2018 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva sentinței civile nr. 5778/28.09.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., s-a anulat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1768/2018 din 6 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de pârâtă și, în consecință: s-a respins acțiunea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., astfel cum aceasta a fost completată, ca fiind prescrisă; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; s-a luat act de faptul că pârâta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei primei instanțe pentru continuarea judecării cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 27 august 2019.

Prin decizia civilă nr. 87/A din 5 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva sentinței civile nr. 1768/06.06.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.; s-a anulat în parte sentința apelată și, judecând, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată; pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.724,02 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 04.07.2012 și nr. y din 19.07.2012, către reclamantă; s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente celor două facturi menționate mai sus; s-a păstrat dispoziția referitoare la respingerea celorlalte pretenții ca efect al prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 19 noiembrie 2020.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a anulat în parte sentința civilă nr. 1768/2018 din 6 iunie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a admis în parte cererea reclamantei, cu consecința obligării pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei 6.274,02 RON, reprezentând contravaloarea unor facturi emise în anul 2012, fără să admită plata de accesorii la sumele înscrise în respectivele facturi.

Prin hotărârea pronunțată, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a apreciat că pentru acele sume care fac obiectul facturilor emise în anul 2010, se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958, deoarece a intervenit prescripția extinctivă.

De asemenea, instanța de apel nu a observat că prescripția pentru plata sumelor înscrise în facturile emise după anul 2010, după intrarea în vigoare a noulului C. civ., a fost invocată, din oficiu, de către instanța de fond încă de la primul termen de judecată.

Potrivit art. 2.512 alin. (2) din C. civ. (2009), "organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu", situație în care instanța de apel trebuia să anuleze în tot sentința civilă nr. 1768/2018 din 6 iunie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și, procedând la judecarea apelului, să aibă în vedere faptul că dispozițiile art. 2.512 alin. (1) din același cod prevăd că:

"prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință".

Pentru facturile emise în anul 2012, respectiv facturile nr. x din 16.05.2012, nr. x din 04.07.2012 și nr. F1003 din 19.07.2012, instanța de apel a considerat că se aplică dispozițiile C. civ. sub imperiul căruia a început să curgă prescripția extinctivă.

Așadar, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a apreciat că raportat la data introducerii acțiunii (17.07.2015) a intervenit prescripția extinctivă pentru facturile nr. x din 16.05.2012 și nr. x din 04.07.2012.

Recurenta-reclamantă a mai susținut faptul că instanța de apel a omis să cerceteze aspectele legate de întreruperea prescripției arătate în cuprinsul cererii de apel și înscrisurile aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 București, fiind aplicate greșit normele de drept material care reglementează instituția prescripției.

Instanța de apel nu a avut în vedere notificarea din data de 21 decembrie 2012 prin care pârâta a fost invitată la conciliere și notificarea din data de 4 iunie 2013 prin care reclamanta a acceptat, ca și în alte situații anterioare, devansarea termenelor de plată, până la 20 iunie 2013, pentru toate facturile restante la acea dată.

De asemenea, instanța nu a apreciat că s-a întrerupt cursul prescripției extinctive prin actul de cesiune a creanței încheiat la data de 29 aprilie 2013, potrivit căruia societatea recurentă a cedat creanța d-nei D..

Acest act a fost invocat de către intimată în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a creditoarei S.C. A. S.R.L., excepție admisă prin sentința civilă nr. 5778 din 28 septembrie 2016 a Tribunalului București.

Datorită refuzului intimatei de a se conforma la plată către cesionară, actul de cesiune de creanță a fost revocat la data de 13 februarie 2014.

Recurenta-reclamantă consideră că aceste acte au întrerupt prescripția, care a început să curgă, din nou, de la data de 14 februarie 2014 când a fost revocată cesiunea de creanță.

Instanța de apel a respins cererea apelantei privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente celor două facturi pentru motivul că nu face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, apreciind că acest contract a fost valabil doar până la data de 18 martie 2009, astfel încât clauza penală nu ar putea produce efecte în situația neplății la scadență a facturilor din anul 2012.

Această interpretare este contrară prevederilor art. 1240 alin. (1) și (2) din C. civ. (2009), întrucât voința părților a fost aceea de a continua derularea relațiilor conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, nefiind necesară forma scrisă.

Or, în această situație, era aplicabilă clauza de la art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, potrivit căreia se percep penalități de 0,03%/zi, calculate la suma datorată.

Referitor la plata sumelor care reprezintă daune-interese, opinia instanței a fost că termenul de prescripție se împlinește la data prescripției obligației principale, însă potrivit dispozițiilor C. civ. (2009), în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a omis să cerceteze cauzele de întrerupere a prescripției și a admis, în parte, solicitarea de respingere a excepției prescripției, excepție invocată, din oficiu, de către instanța de fond. Ca urmare a acestei omisiuni, instanța de apel a respins și cererea de acordare de despăgubiri calculate la valoarea sumelor neachitate de către debitoarea intimată.

Pentru toate aceste argumente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând să se constate că apărările intimatei-pârâte sunt neîntemeiate.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 17 iunie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 16 septembrie 2021, Înalta Curte a încuviințat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de către intimata-pârâtă S.C. B. S.A., în considerarea respectării dreptului părții la o apărare calificată și efectivă și asigurării unui proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, sens în care a acordat termen la data de 4 noiembrie 2021, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat, în mod formal, atât timp cât recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici în susținerea acestuia.

Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanța sesizată să deducă eventuale critici din susținerile care au fost formulate în legătură cu decizia recurată.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a susținut verbal, la termenul din 4 noiembrie 2021, faptul că "hotărârea Curții de Apel București cuprinde motive străine de natura cauzei". De asemenea, a menționat că "motivele deciziei recurate sunt străine de natura cauzei", în cuprinsul concluziilor scrise depuse la același termen de judecată, însă această susținere va fi înlăturată, fiind formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 487 din C. proc. civ. pentru motivarea recursului.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut faptul că instanța de apel nu a observat că prescripția extinctivă pentru plata sumelor înscrise în facturile emise după intrarea în vigoare a C. civ. (2009) a fost invocată, din oficiu, de către instanța de fond încă de la primul termen de judecată.

În acest sens, a redat dispozițiile art. 2.512 alin. (1) din C. civ. care prevăd că:

"prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință".

Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

În speță, instanța supremă constată că susținerile din memoriul de recurs prin care se invocă încălcarea dispozițiilor art. 2.512 din C. civ. sunt formulate omisso medio față de împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a supus aceste aspecte analizei instanței de apel.

Prin urmare, aceste critici nu pot fi aduse în atenția instanței direct în recurs.

De altfel, afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia Tribunalul București ar fi invocat, din oficiu, excepția prescripției extinctive, la primul termen de judecată, este contrazisă de actele de la dosar.

Astfel, se constată că în practicaua sentinței civile nr. 3508 din 11 martie 2016, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2015, s-a consemnat faptul că "pârâta, prin apărător, invocă prescripția dreptului principal solicitat de reclamantă, atât în temeiul Decretului nr. 167/1958 pentru creanțele începute în baza acestei legi, cât și în baza art. 2.517 C. civ..".

Excepția prescripției a fost reiterată de către apărătorul pârâtei la termenul din 22 iunie 2016, în fața Tribunalului București, secția a VI-a civilă, astfel cum rezultă din practicaua încheierii respective, dată la care instanța a dispus unirea excepției cu fondul cauzei, apreciind că se impune administrarea de probe comune .

Criticile referitoare la omisiunea instanței de apel de a cerceta aspectele legate de întreruperea prescripției nu pot fi primite, întrucât sunt nefondate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța de apel a omis să cerceteze aspectele legate de întreruperea prescripției arătate în cuprinsul cererii de apel și înscrisurile aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 București, fiind aplicate greșit normele de drept material care reglementează instituția prescripției.

În motivarea cererii de apel, apelanta-reclamantă a arătat că în mod generic, fără să facă referire directă la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că notificările de invitare la conciliere și de punere în întârziere la plată a pârâtei, precum și acțiunile reclamantei introduse la o instanța judecătorească, nu întrerup, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției.

De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că prima instanță nu a avut în vedere notificarea de invitare a pârâtei la conciliere din data de 21 decembrie 2012 și notificarea din 4 iunie 2013, prin care reclamanta a acceptat, ca și în alte situații anterioare, devansarea termenelor de plată până la data de 20 iunie 2013, pentru toate facturile restante la acea dată.

În faza procesuală a recursului, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a menționat că instanța de apel nu a avut în vedere notificarea din data de 21 decembrie 2012, prin care pârâta a fost invitată la conciliere și notificarea din data de 4 iunie 2013, prin care reclamanta a acceptat, ca și în alte situații anterioare, devansarea termenelor de plată, până la 20 iunie 2013, pentru toate facturile restante la acea dată.

Înalta Curte constată că așa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susținerilor formulate în calea de atac a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, însă, chiar dacă ne aflăm în situația în care, prin decizia instanței de apel, a fost menținută soluția tribunalului, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele Curții de Apel București, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de însăși instanța de apel.

Astfel, având în vedere că legea recunoaște doar dublu grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este formal invocat, recurenta-reclamantă urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanța de apel, o nouă verificare și interpretare a celor susținute în fața instanței de apel.

O altă critică formulată în recurs se referă la faptul că instanța nu a apreciat că s-a întrerupt cursul prescripției extinctive prin actul de cesiune a creanței încheiat la data de 29 aprilie 2013, potrivit căruia societatea recurentă a cedat creanța d-nei D.. Acest act a fost invocat de către intimată în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a creditoarei S.C. A. S.R.L., excepție admisă prin sentința civilă nr. 5778 din 28 septembrie 2016 a Tribunalului București. Datorită refuzului intimatei de a se conforma la plată către cesionară, actul de cesiune de creanță a fost revocat la data de 13 februarie 2014.

Așadar, recurenta-reclamantă consideră că aceste acte au întrerupt prescripția, care a început să curgă, din nou, de la data de 14 februarie 2014, când a fost revocată cesiunea de creanță.

Referitor la aceste susțineri, Înalta Curte constată, de asemenea, că au fost formulate omisso medio, fără să fi constituit motiv de apel.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta i-a respins solicitarea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente celor două facturi pentru motivul că nu face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, apreciind că acest contract a fost valabil doar până la data de 18 martie 2009, astfel încât clauza penală nu ar putea produce efecte în situația neplății la scadență a facturilor din anul 2012.

În accepțiunea recurentei, această interpretare este contrară prevederilor art. 1.240 alin. (1) și (2) din C. civ. (2009), întrucât voința părților a fost aceea de a continua derularea relațiilor conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, nefiind necesară forma scrisă.

Or, în această situație, era aplicabilă clauza de la art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, potrivit căreia se percep penalități de 0,03%/zi, calculate la suma datorată.

Relativ la plata sumelor care reprezintă daune-interese, opinia instanței a fost că termenul de prescripție se împlinește la data prescripției obligației principale, însă potrivit dispozițiilor C. civ. (2009), în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reține că nu sunt proprii recursului și nu reprezintă motive apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate, nefiind suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte arată că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

Deși s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.240 alin. (1) și (2) din C. civ. (2009) de către instanța de apel, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a demonstrat această susținere sub aspectul relevării greșelii comise de Curtea de Apel București în interpretarea ori aplicarea acestor dispoziții.

Cu alte cuvinte, susținerile din memoriul de recurs nu pot reprezenta critici veritabile de nelegalitate, în măsura în care autoarea căii de atac nu arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greșită a legii în raport cu considerentele instanței de apel.

În realitate, recurenta propune în recurs stabilirea unei alte stări de fapt, prin reevaluarea probatoriului administrat, care să conducă la admiterea cererii sale de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente celor două facturi și la plata de daune-interese, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuție în această etapă procesuală.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 87/A din 5 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2021.