ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1460/2025

Ședința publică din data de 16 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 08.11.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. și S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar D., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a contractului de leasing financiar cu nr. x/28.07.2011 și să se dispună anularea acestui contract încheiat între reclamantă, S.C. C. S.R.L. și pârâtă, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și obligarea pârâtei S.C. B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 430 din data de 14.05.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș și a fost declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3207 din data de 05.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în formularea cererii și, în consecință, a fost respinsă cererea formulata de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar E., și S.C. B., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuala activă și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6360,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel principal reclamanta, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate, respingerea excepției lipsei calității procesuale active și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea soluționării fondului cauzei.

Apelanta pârâtă B. a formulat întâmpinare și apel incident, solicitând respingerea apelului principal, admiterea apelului incident și modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării reclamantei la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată, cu cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 110 din data de 26.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. și apelul incident formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. împotriva sentinței civile nr. 3207 din data de 05.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar E., a fost anulată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13.05.2021 sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 2793 din data de 11.11.2021 s-a dispus respingerea acțiunii formulate, ca fiind neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata către pârâta B. a sumei de 30.179,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel A. și a solicitat admiterea căii de atac, anularea sentinței apelate și, în rejudecare să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2793 din data de 11.11.2021 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta A., în contradictoriu cu intimatele F. S.A. (fostă S.C. B.), prin lichidator judiciar E.., ca nefondat. A obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.578,27 RON către intimata F. S.A.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 27.03.2024 a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate, iar în rejudecare să se dispună admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile nr. 2793/2021 pronunțată în data de 11.11.2021 de Tribunalul București, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Invocând, în drept, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 1 și următoarele din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, prin raportare la prevederile art. 948 din C. civ. de la 1864, referitoare la condițiile esențiale pentru pentru validitatea convențiilor. Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar nu a reținut motivul de nulitate absolută a contractului de leasing nr. x din 28.07.2011, deoarece la momentul încheierii acestuia imobilul nu se afla în proprietatea societății finanțatoare a leasingului.

În continuare, recurenta a apreciat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 51/1997, care nu derogă de la prevederile art. 1 alin. (1) din același act normativ, întrucât societatea finanțatoare nu era proprietara imobilului.

S-a menționat că acest contract de lease back presupune derularea concomitentă a două etape, respectiv transferul dreptului de proprietate de la proprietar la societatea de leasing și finanțarea viitorului utilizator; or, instanța de apel a ignorat tocmai nevalabilitatea obiectului contractului la data semnării acestuia.

În opinia recurentei, instanța de apel a aplicat greșit Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 2374/2007, precum și prevederile pct. 102 din OMFP nr. 3055/2009 și pct. 219 din OMFP nr. 1802/2014, care definesc noțiunea și condițiile încheierii unei astfel de operațiuni de lease back ca variație a contractului de leasing, fiind de altfel norme specifice situațiilor de genul celei care a stat la baza raporturilor dintre cele două societăți, însă care presupun în mod evident necesitatea ca achiziția bunului dat în folosință de finanțator să fie anterioară.

În egală măsură, recurenta a arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu este incident nici motivul de nulitate privind eroarea la încheierea contractului, întrucât părțile nu s-au înțeles ca la finalizarea acestuia utilizatorul să plătească o valoare reziduală.

Prin urmare, recurenta a apreciat că a fost în eroare la încheierea contractului, eroarea fiind provocată de manoperele dolosive utilizate de finanțator la încheierea contractului și este hotărâtoare la momentul exprimării acordului de voință.

S-a apreciat că de asența acestei înțelegeri era ca bunul să fie unica garanție a contractului, iar la finalul acestuia să fie răscumpărat în condițiile prestabilite; or, intimata pârâtă, în calitate de finanțatoare, a condiționat răscumpărarea bunului de plata valorii reziduale. Totodată, recurenta a menționat că în afara garanției imobilului propriu-zis au fost solicitate și alte garanții distincte, fiind astfel indusă în eroare privind natura juridică a convenției asumate și a efectelor acesteia.

În concluzie, recurenta a apreciat că decizia recurată nu este legală, întrucât s-a menționat în mod eronat faptul că nu ar exista prevederi legale din care să rezulte necesitatea ca finanțatorul să aibă calitatea de proprietar la momentul cedării folosinței utilizatorului asupra bunului imobil ce face obiectul contractului de leasing, cât și faptul că încălcarea ordinii încheierii contractelor între părți nu ar fi sancționată de lege.

La data de 20.05.2024 intimata F. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 04.04.2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Prin raportul întocmit la data de 06.09.2024, s-a concluzionat că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este declarat în termen legal, iar criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Raportul a fost comunicat părților la data de 16.10.2024 fără ca acestea să formuleze puncte de vedere.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 15.05.2025, prin care s-a stabilit termen de judecată, la data de 16 octombrie 2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins apelul formulat de apelanta A. în contradictoriu cu intimatele F. S.A. (fostă S.C. B.), prin lichidator judiciar E.., ca nefondat, fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul respingerii acțiunii.

În esență, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 22 din O.G. nr. 51/1997 în cauză a fost încheiat un contract de leasing financiar și un contract de vânzare cumpărare, între aceleași părți, S.C. B., în calitate de finanțator și C. S.R.L, în calitate de utilizator, din clauzele contractuale, rezultând înțelegerea parților de a se încheia întâi un contract de leasing financiar urmat de încheierea contractului de vânzare cumpărare, neexistând nicio prevedere legală din care să rezulte condiția ca cele două contracte să fie încheiate simultan sau respectiv ca finanțatorul să aibă calitatea de proprietar la data încheierii contractului de leasing.

De asemenea, a reținut că din continutul clauzelor contractului de leasing financiar a rezultat că acesta este un contract de lease-back, clauzele contractului fiind clare, putându-se observa că utilizatorul C. S.R.L. avea la dispoziție opțiunea de răscumpărare a imobilului la sfârșitul perioadei de finanțare - art. 1.4, art. 6.1, art. 8.4 din condițiile generale ale contractului de leasing financiar nr. x/28.07.2011, nefiind dovedite susținerile apelantei în sensul existenței unei false reprezentări asupra naturii juridice a conventiei, ori în sensul existenței unei fraude la lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta reclamantă A., invocând încălcarea unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și constatarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

În esență, recurenta reclamantă a invocat pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 1 și următoarele din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, prin raportare la prevederile art. 948 din C. civ. de la 1864, referitoare la condițiile esențiale pentru pentru validitatea convențiilor, greșita aplicare a dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 51/1997, a Ordinului Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 2374/2007 precum și a prevederilor pct. 102 din OMFP nr. 3055/2009 și pct. 219 din OMFP nr. 1802/2014 și greșita apreciere a instanței de apel privind eroarea la încheierea contractului.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat, având în vedere circumstanțele speței, toate argumentele părților, iar faptul că recurenta nu este de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu echivalează cu încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor invocate.

Astfel, hotărârea judecătorească se întemeiază pe o analiză concretă a situației de fapt, pe baza probelor administrate, în mod corect reținându-se în speță că în cauză a fost încheiat un contract de leasing financiar și un contract de vânzare cumpărare, între aceleași părți, S.C. B., în calitate de finanțator și C. S.R.L, în calitate de utilizator, din continutul clauzelor contractului de leasing financiar rezultând că acesta este un contract de lease-back, nefiind dovedite susținerile apelantei în sensul existenței unei false reprezentări asupra naturii juridice a convenției, ori în sensul existenței unei fraude la lege.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că, din Condițiile speciale ale Contractului de leasing financiar a rezultat înțelegerea parților de a se încheia întâi un contract de leasing financiar urmat de încheierea contractului de vânzare cumpărare, ceea ce s-a și respectat în cauză, fiind încheiate contractul de leasing financiar nr. x privind finanțarea bunului imobil comercial-administrativ situat în Timișoara, str. x, înscris în CF nr. x, nr. cadastral x, constând în teren în suprafață de 1072 mp cu construcții în suprafață utilă de 1018 mp, P plus 1E, prin care, B. a acordat societății C. S.R.L. o finanțare în valoare totală de 1.096.375,20 euro, fără TVA, contractul fiind încheiat pe o perioada de 120 de luni, ultima rată fiind scadentă la data de 28.07.2021, iar la la data de 29.07.2011, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.07.2011 la BNPA G. și H., prin care C. S.R.L. a vândut B. imobilul situat în Timișoara, str. x iar pe de altă parte, a reținut că nu exista nicio prevedere din care să rezulte condiția ca cele două contracte să fie încheiate simultan sau respectiv ca finanțatorul să aibă calitatea de proprietar la data încheierii contractului de leasing.

De asemenea, în mod legal s-a reținut că atât natura contractului încheiat, cât și obiectul și drepturile și obligațiile părților rezultă din cuprinsul convenției încheiate, nefiind probate susținerile în sensul existenței unei false reprezentări asupra naturii juridice a convenției, ori în sensul existenței unei fraude la lege.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a motivelor de apel, cu toate că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită exclusiv un control de legalitate.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a susținerilor din cererea de chemare în judecată și a criticilor din cererea de apel, fără a se releva aspecte de nelegalitate care să se subsumeze motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu întrunește cerința prescrisă de lege.

Cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

Prin urmare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din actul normativ menționat.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținute în cauză.

Întreaga construcție a recursului vizează, în realitate, restabilirea situației de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Toate argumentele invocate sunt insuficiente pentru a reține caracterul fondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1025 din 13 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei reclamante, Curtea va obliga pe acesta să plătească intimatei F. S.A. suma de 10.656,66 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat, în temeiul facturii fiscale seria x nr. x, conform dovezii I. cu nr. de referință x din 09.10.2025, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1025 din 13 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 10.656,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata F. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2025.