Decizia nr. 1470/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23.07.2020, sub nr. x/2020 reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea contractului de leasing nr. x/24.10.2011 încheiat între părți; repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de leasing, respectiv obligarea pârâtei să preia echipamentele care formează obiectul contractului și să restituie suma de 5.852.215,50 RON achitată de reclamantă cu titlu de rate de leasing; obligarea pârâtei la plata sumei de 6.150,99 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru depozitarea utilajelor ce formează obiectul contractului de leasing, începând cu data de 15.06.2020 și până la data promovării cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință actualizate până la data preluării echipamentelor depozitate.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 3250/20.12.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru motivele de nulitate având ca obiect vicierea consimțământului prin eroare, dol și violență, a fost respinsă acțiunea în anulare, pentru eroare, dol și violență, ca prescrisă, au fost respinse, în rest, acțiunile, ca neîntemeiate și a fost admisă cererea de intervenție.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva sentinței civile anterior menționate a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C., solicitând schimbarea hotărârii apelate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Prin decizia civilă nr. 1585A din 29.10.2024 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C., împotriva sentinței civile nr. 3250/20.12.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.R.L., și intimatul - intervenient D., ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1585A pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 29.10.2024 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza, anularea contractului de leasing nr. x/24.10.2011 și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia. Totodată, a solicitat obligarea în solidar a intimaților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. Printr-un prim motiv de recurs invocat de reclamantă, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă pronunțarea de către instanța de apel asupra unor chestiuni străine cauzei, nesolicitate în apel. Recurenta precizează faptul că instanța de apel a reținut că în cauză a operat o devoluțiune totală față de hotărârea primei instanțe, în realitate fiind criticată doar soluția primei instanțe din perspectiva termenului la care s-a împlinit prescripția dreptului material la acțiune. Astfel fiind, recurenta a apreciat că instanța de apel nu a fost preocupată de analiza criticilor aduse prin apel, hotărârea recurată fiind astfel nelegală. Prin al doilea motiv de recurs invocat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat faptul că instanțele de fond nu au procedat la analiza clauzelor contractului din perspectiva dispozițiilor O.G. nr. 51/1997, ambele instanțe rezumându-se să utilizeze în motivare o serie de citate din ordonanță, fără să verifice dacă sunt sau nu incidente în cauză. Recurenta a prezentat dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 51/1997, subliniind că, deși nu se menționează în mod expres denumirea exactă, contractul de leasing a cărui anulare o solicită este un contract de leasing financiar, astfel cum prevăd dispozițiile prezentate, la care au fost adăugate alte clauze. Deși instanțele de fond au reținut că în speță este vorba despre un contract de închiriere/locațiune, recurenta susține că acest contract a fost astfel calificat de către intimata pârâtă prin prisma faptului că nu avea dreptul de a încheia un contract de leasing. Au fost redate, în continuare, dispozițiile art. 1235 C. civ., 1236 C. civ. și art. 1237 C. civ., recurenta arătând că un contract de leasing, încheiat de o societate care nu este înregistrată și/sau autorizată ca societate de leasing, determină fraudarea legii, cauza actului fiind în mod evident contrară legii și ordinii publice. Lipsa unei clauze specifice prin care, la finalizarea leasingului bunul intră în proprietatea utilizatorului ca urmare a exercitării opțiunii acestuia nu se verifică în cauză. Reclamanta A. S.R.L. nu a susținut niciodată faptul că respectivul contract ar fi unul de leasing clasic, ci că acesta a fost adaptat astfel încât să satisfacă nevoile ambelor părți contractante. Recurenta a redat dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 51/1997, concluzionând că intimata B. a indus în eroare reclamanta A. S.R.L. la momentul încheierii contractului de leasing, ascunzând aspecte esențiale cu privire la capacitatea acesteia de a intra în operațiuni de leasing și a menținut această eroare, pe parcursul executării contractului, cu scopul încasării din partea reclamantei a unor sume ilicite, ratele de leasing, dobândă și capital.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la data de 21.05.2025 intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimatul-intervenient D., prin întâmpinarea formulată la data de 23.05.2025 a solicitat admiterea excepției lipsei de interes în promovarea recursului, admiterea excepției lipsei de obiect a recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 13.03.2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului nr. 3, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 18.07.2025, s-a fixat termen de judecată la data de 16.10.2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 16.10.2025, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului declarat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată a fost respins apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru motivele de nulitate având ca obiect vicierea consimțământului prin eroare, dol și violență, respingerii acțiunii în anulare, pentru eroare, dol și violență, ca prescrisă, respingerii în rest, a acțiunilor, ca neîntemeiate și admiterii cererea de intervenție. În esență, instanța de apel a reținut ca fiind corect raționamentul primei instanțe prin care s-a stabilit că la data promovării acțiunii era împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în ceea ce privește anularea contractului pentru eroare, în privința dolului și a violenței fiind stabilit că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă imediat după încheierea contractului, 24.10.2011, împlinindu-se la 3 ani de la momentul respectiv. De asemenea, instanța de apel a reținut calificarea juridică corectă dată de prima instanță contractului încheiat între părți, în sensul că a fost încheiat un contract de locațiune, concluzie la care s-a ajuns atât pe baza traducerii în limba română a contractului, efectuată de un traducător autorizat de Ministerul Justiției, pe baza examinării amănunțite a clauzelor convenției, cât și din perspectiva art. 6 din O.G. nr. 51/1997. Totodată, s-a reținut că din circumstanțele cauzei nu rezultă nici caracterul ilicit și imoral al cauzei contractului și nulitatea absolută a acestuia, prin semnarea convenției pârâta urmărind doar încasarea prețului convenit în schimbul asigurării folosinței bunului, deci un scop licit și moral. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină casarea hotărârii atacate și constatarea temeiniciei pretențiilor deduse judecății. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat. Se constată că textul sus citat reglementează trei ipoteze distincte ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, respectiv absența motivării, existența unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura pricinii. Cu referire la ultima ipoteză, se remarcă faptul că textul legal are în vedere situația în care întreaga motivare a hotărârii este cu totul străină de natura cauzei, pentru că numai o astfel de situație echivalează cu nemotivarea hotărârii și impune casarea acesteia. Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită. Din modul de expunere a criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui motiv de casare vizează o motivare necorespunzătoare, în sensul că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor chestiuni străine cauzei, nesolicitate în apel, fiind reținută o devoluțiune totală față de hotărârea primei instanțe, contrar criticilor reclamantei ce vizau doar terrmenul la care s-a împlinit prescripția dreptului material la acțiune. Din analiza înscrisurilor dosarului, cererii de apel și deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, rezultă fără putință de tăgadă că reclamanta a formulat motive de apel ce vizau atât soluția primei instanțe cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, cât și capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului, natura contractului, ca fiind de leasing și nu de închiriere, invocând totodată și nulitatea contractului prin prisma încălcării dispozițiilor O.G. nr. 51/1997. Înalta Curte reține că nu pot fi susținute cu temei criticile formulate, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate atât de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, cât și de intimata pârâtă, prin întâmpinare, iar pe de altă parte, în realitate, prin criticile formulate, recurenta tinde la o reanalizare a situației de fapt, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate. Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți. În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente. În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu poate fi vorba de nemotivarea hotărârii. Atâta timp cât în considerente, instanța de apel analizează probele ce au fost administrate și face aprecieri concrete cu privire la acestea, la situația de fapt, la natura și conținutul obligațiilor contractuale, nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza nemotivării corespunzătoare a deciziei recurate. Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat acestei critici recurenta reclamantă a invocat faptul că instanța de apel nu a procedat la analiza clauzelor contractului din perspectiva dispozițiilor O.G. nr. 51/1997, arătând că între părți a fost încheiat un contract de leasing financiar, instanța de apel calificând în mod eronat natura contractului. Înalta Curte constată că instanțele de fond au procedat la o analiză completă a contractului în discuție, plecând de la definiția contractul de leasing ca fiind contractul prin care o parte, denumita finanțator, transmite pentru o durata determinata dreptul de folosința asupra unui bun proprietatea sa celeilalte părți, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, în schimbul plății periodice a unei sume de bani denumita rata de leasing, reținând dreptul de opțiune al utilizatorului ca la expirarea duratei să cumpere bunul. În plus, prisma dispozițiilor de drept comun și a celor prevăzute de O.G. nr. 51/1997, s-a procedat la analiza completă a clauzelor contractului și la identificarea elementelor de diferențiere între cele două tipuri de contracte, constatându-se, printre altele, că în anexa 4 la contract, redactata în limba româna, părțile au menționat că au încheiat între ele un contract de închiriere și nu au fost respectate dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 51/1997, care prevedeau obligativitatea inițială a părților de a defini contractul de leasing ca leasing financiar sau operațional. În conformitate cu dispozițiile art. 1266 C. civ. contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literar al termenilor, instanța de apel concluzionând în mod just că între părți a fost încheiat un contract de locațiune. Cu privire la susținerea recurentei de fraudare a legii prin încheierea contractului de leasing, în mod corect instanța de apel a apreciat că din circumstanțele cauzei nu rezultă nici caracterul ilicit sau imoral al cauzei contractului, în sensul art. 1236 alin. (2) și alin. (3) din C. civ., contractul încheiat între părți fiind unul de locațiune, iar cauza acestuia nu este contrară art. 19 din O.G. nr. 51/1997 sau ordinii publice, prin semnarea convenției pârâta urmărind doar încasarea prețului convenit în schimbul asigurării folosinței bunului, deci un scop licit și moral. Înalta Curte amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute, care privesc, în esență, încălcarea unor norme de drept procesual (în sens larg, incluzând și normele de competență și de organizare judiciară) sau de drept material incidente cauzei, prin raportare la situația de fapt reținută de prima instanță, situație de fapt care, însă, scapă cenzurii instanței de recurs. Astfel, simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel. Criticile recurentei vizează, în realitate, temeinicia hotărârii atacate, modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale nevizând legalitatea hotărârii, ci reprezentând atributul instanței de fond pe baza probatoriului administrat, apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs. Toate argumentele invocate sunt insuficiente pentru a reține caracterul fondat al motivului de casare invocat de către recurenta reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neputându-se reține vreo încălcare sau greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material indicate prin cererea de recurs. În ceea ce privește motivul de recurs invocat în petitul cererii, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost indicat în mod formal, în cuprinsul cererii de recurs nefiind regăsite critici privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de apel. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamant-ă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 1585 A din 29 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei reclamante, Curtea va obliga pe acesta să plătească către intimata pârâtă B. S.R.L. suma de 5087,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/15.10.2025, cu ordinul de plată nr. x/15.10.2025 și către intimatul intervenient D. suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/15.10.2025, cu ordinul de plată nr. x/15.10.2025, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.