ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1056/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu B. S.R.L. și C. S.A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună:

Prin sentința civilă nr. 11347 din 18 octombrie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3-București a fost admisă excepția necompetentei materiale a instanței și s-a declinat soluționarea cererii, în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 1 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 4912 din 27 decembrie 2017 a admis în parte acțiunea formulată de reclamant A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C. S.A..

A dispus rezoluțiunea Contractului de leasing financiar nr. 91318 din 21 august 2015.

A obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate în baza Contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015, în cuantum de 240.456 RON.

A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei dobânda legală aferentă debitului în sumă de 240.456 RON, calculată de la data pronunțării hotărârii până la data plății efective.

A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.915,33 RON, reprezentând taxa de timbru.

A luat act că reclamanta va solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului.

Prin cererea de apel înregistrată la 17 august 2017, apelanta C. S.A., în contradictoriu cu intimatele A. S.R.L. și B. S.R.L. a solicitat schimbarea sentinței și respingerea acțiunii.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2565A din 19 decembrie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4912 din 27 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele B. S.R.L. prin administrator judiciar D. și A. S.R.L..

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În preambulul recursului, recurenta arată că în cauză se află în discuție un contract de leasing financiar care se diferențiază, în mod fundamental de celalalt tip de contract de leasing și anume, leasingul operațional.

Astfel, leasingul financiar este o formă de creditare, operațiune desfășurată în mod necesar de către o instituție financiar nebancară sub supravegherea BNR și care, se diferențiază față de leasingul operațional, care într-adevăr ca și contract se apropie de un raport de locațiune și care poate fi încheiat de orice societate comercială, chiar și cu răspundere limitată și pentru care nu sunt necesare autorizări speciale de către organismele de supraveghere.

Într-adevăr cele două tipuri de contracte, atât leasing-ul financiar cât și cel operațional presupun dincolo de alte aspecte, o cedare a folosinței bunului ce face obiectul contractului de leasing către utilizator și tocmai acest aspect este normat de către art. 1 din O.G. nr. 51/1997 atât de valorificat de către instanța de fond.

Prin urmare, cedarea folosinței bunului este elementul comun în cazul celor două tipuri de contracte, numai că pe lângă această trăsătură comună, mai are și alte caracteristici, mai ales în ceea ce privește leasing-ul financiar, care se desprind în mod evident din alte prevederi legale, la care trebuie să se raporteze în mod necesar și de aceea soluția instanței de apel de a le înlătura se dovedește a nu fi cea corectă, pentru că în final se ajunge să fie tratat acest raport juridic ca un simplu contract de leasing operațional, sau un simplu raport de locațiune, ceea ce este fundamental greșit.

Astfel, se explică de ce însuși legiuitorul, în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, când enumera operațiunile de creditare pe care o societate financiar nebancară le desfășoară, amintește la lit. b) doar leasingul financiar, făcând o distincție în această materie.

În consecință, se reproșează instanței de apel că nu a dat o interpretare corectă contractului de leasing financiar, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 93/2009.

Instanța în mod greșit s-a raportat la dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 51/1997, dispoziții care se aplică operațiunilor de leasing operațional.

Aceasta calificare este importantă pentru întreg raționamentul ce urmează a se construi, întrucât în caz contrar, dacă instanța împărtășește opinia ca raportul de leasing financiar presupune în esență doar cedarea folosinței bunului, există riscul echivalării raportului de leasing financiar într-un raport de locațiune.

Un argument în plus este susținut și de prevederile Regulamentului 17/2012 privind unele condiții de creditare emis de Banca Națională a României din care rezultă viziunea clară a legiuitorului care tratează contractele de leasing financiar ca și operațiuni de creditare, aspect care rezulta fără echivoc din simpla lecturare a domeniului de aplicare, în special art. 3 lit. c) în care se arată foarte clar că operațiunile de tip leasing financiar sunt asimilate creditului.

O altă critică a recurentei-pârâte este reprezentată de faptul că instanța de apel nu s-a raportat în motivare și la celelalte prevederi din O.G. nr. 51/1997 care instituie un regim special, astfel cum a fost normat de legiuitor și față de care se raportează pentru a avea tratamentul corect al acestui raport juridic.

Instanța de apel a apreciat că toate celelalte articole din O.G. nr. 51/1997 pe care pârâta le-a invocat, pur și simplu nu își găsesc aplicabilitate în speța noastră alegând să dea prevalență primei teze din art. 1, potrivit cu care, societatea de leasing trebuie doar să asigure folosința, apreciind că această prevedere este suficientă pentru a oferi încadrarea juridică pusă în discuție în speța de față.

În acest sens, recurenta apreciază că nu este corectă opinia instanței de apel, care reține că este esențial pentru leasingului financiar doar asigurarea folosinței bunului, iar componenta de finanțare are o poziție secundară.

Se subliniază că, în raportul juridic generat de raportul de leasing financiar caracterul de creditare/finanțare este esențial și în acest sens, consideră că sunt relevante pe lângă cele menționate și următoarele prevederi legale din Legea nr. 93/2009.

In aceeași ordine de idei, recurenta solicită să se observe și Regulamentul nr. 5/2012 privind clasificarea creditelor și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit aplicabil entităților supravegheate de Banca Națională a României, altele decât instituțiile de credit, de unde rezultă acest tratament special al contractelor de leasing financiar care sunt tratate:

- ca si contractele de credit

- se constituie provizioane ca si in cazul contractelor de credit

- iar bunurile ce fac obiectul contractelor de leasing financiar sunt tratate ca si garanții, nefiind pus accentul pe dreptul de proprietate.

O altă prevedere interpretată greșit de către instanța de apel este cea prevăzută de art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, concluzia pe care o trage instanța de fond este tot rezultatul interpretării greșite a textului de lege, întrucât este firesc ca în rata de leasing să fie cuprinsă întreaga valoare de intrare a bunului pentru simplul motiv că finanțatorul plătește întreaga valoare de intrare către furnizor și aceasta este valoarea care trebuie recuperată de la utilizator în mod firesc și care se regăsește în proporție de 100% în scadențar, în coloana de capital/principal.

În cazul leasingului financiar cum este cazul de față, legiuitorul dispune în mod expres că rata de leasing conține în mod necesar și o dobândă, care este de esența raportului juridic de creditare, prin urmare, si din această perspectivă leasingul financiar este în esență un raport de creditare, iar nu de închiriere/locațiune, după cum opinează instanța.

Spre diferență, în cazul leasingului operațional, în care într-adevăr contraprestația presupune contravaloarea folosinței, legiuitorul spune că se datorează o simplă chirie, iar prin analiza comparativă a celor două situații de la art. 2 lit. d) se ajunge la aceeași concluzie, că leasingul financiar este o operațiune de creditare, dat fiind că în cazul leasingului financiar rata presupune o dobândă, iar în cazul leasingului operațional se datorează o simplă chirie, care conform prevederilor C. civ. este într-adevăr specifică raportului de locațiune/închiriere și reprezintă contravaloarea folosinței. Cum legiuitorul a înțeles să facă această distincție, este evident că și interpretul trebuie să o facă și nu este permisă suprapunerea între cele două tipuri de contracte.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă critică soluția dată de instanța de apel sub aspectul legat de reținerea în sarcina C. a unei culpe în ceea ce privește depunerea diligențelor pentru a analiza situația juridica a bunului - față de care arată că pentru această obligație reținută în sarcina C. efectiv nu exista un temei legal și/sau contractual, în acest fel instanța de apel a eludat în mod nejustificat prevederile exprese ale art. 9 lit. a) și b), precum și art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997.

Astfel, critică opinia instanței de apel care considera că nu a fost îndeplinită aceasta obligație de a depune minime diligențe pentru a verifica starea juridică a bunului, întrucât nu exista niciun temei legal sau contractual care să rețină în sarcina societății de leasing atare obligații.

Dimpotrivă, pe marginea raportului juridic de vânzare-cumpărare a bunului care urmează a face obiectul contractului de leasing, legiuitorul dispune că finanțatorul doar trebuie să respecte alegerea utilizatorului și să contracteze cu furnizorul, în condițiile expres formulate de acesta.

Prin urmare, se arată instanței de recurs că instanța de apel efectiv a desconsiderat aplicabilitatea art. 9 lit. a) si b) din O.G. nr. 51/1997, iar legat de aceste temeiuri invocate, aceasta doar a arătat că "obligațiile reglementate de art. 9 lit. a) si b) [...] nu exonerează pe acesta de obligația esențiala de a transmite folosința bunului".

Societatea de leasing este profesionist, în ceea ce privește acordarea finanțărilor și are obligativitatea de a cunoaște clientul, iar nu bunul finanțat, analiză pe care o societate de leasing o efectuează privește capacitatea de a rambursa finanțarea acordată.

Astfel, recurenta-pârâtă solicită să se observe prevederea contractuală care conține de fapt obligația esențială a finanțatorului C. - adică aceea de a asigura finanțarea, obligație care se regăsește în art. 2 din Condițiile Generale ale contractului de leasing, de a contracta cu furnizorul ales de către utilizator, practic de a achita prețul bunului, precum și atenționarea că societatea pârâtă nu este producătorul bunului.

În ciuda faptului ca legiuitorul a dispus că finanțatorul este exonerat de orice răspundere, instanța efectiv a apreciat că acest articol nu se aplică pe considerentul că nu este vorba de o simpla neîndeplinire a obligației de livrare, relevant fiind că furnizorul nu dobândise dreptul de proprietate, prin urmare nu avea ce să livreze.

Teza este greșită și, în acest sens, pârâta solicită să se observe că legiuitorul nu a făcut nicio distincție - dacă bunul se afla sau nu în posesia utilizatorului, dacă e în stare de livrare sau nu, iar legat de aspectul contractării cu furnizorul, în lit. a) și b) din art. 9 există o dispoziție foarte clară, în sensul că, societatea de leasing trebuie să respecte alegerea utilizatorului, prin urmare, toata responsabilitatea alegerii furnizorului aparține utilizatorului, iar nu finanțatorului.

Recurenta-pârâtă mai solicită ca instanța de recurs să observe și următoarele dispoziții legale care, din interpretarea coroborată a acestora reiese că cel care trebuie să se manifeste ca proprietar este utilizatorul, iar nu finanțatorul, respectiv pct. 360 alin. (6) si 7 din Ordinul nr. 5/2015 BNR privind Reglementari Contabile din 2015 conforme cu directivele europene, în care se dispune că: i) societățile de leasing înregistrează aceste operațiuni de leasing drept creanțe; ii) utilizatorii sunt cei care înregistrează în contabilitate aceste bunuri drept active, în cadrul imobilizărilor corporale, astfel că, acest tratament contabil ar aparține în mod firesc proprietarilor, numai că în cazul leasingului, această maniera de lucru a fost stabilită în sarcina utilizatorului - încă de la începutul contractului de leasing.

De asemenea, art. 29 din Codul fiscal în care se dispune, în mod expres, că până și din punct de vedere fiscal utilizatorii sunt tratați ca proprietari de asemenea, potrivit aceluiași Cod, amortizarea bunurilor se face de către utilizator, în condițiile în care, în mod firesc amortizarea s-ar calcula de către proprietari.

Din interpretarea acestor prevederi legale, se poate desprinde concluzia că tratamentul juridic este "inversat" de către legiuitor, toate prerogativele care ar aparține proprietarului, în cazurile generale, sunt translatate în sarcina utilizatorului, în cadrul raportului juridic generat de contractul de leasing.

In cazul societății de leasing, cauza (scopul) perfectării acestui contract de leasing din perspectiva societății de leasing nu este dobândirea dreptului de proprietate pentru sine, ci obținerea de profit din perceperea dobânzilor prin raportare la finanțările acordate, dobânda, în cazul de față având natura unei dobânzi remuneratorii, fiind echivalentul marjei comerciale adăugate de orice comerciant.

Din punct de vedere al înregistrărilor contabile, respectiv Ordinul nr. 6/2015, societatea de leasing nu înregistrează nici măcar un moment un drept de proprietate în contabilitate, ci utilizatorul este tratat ca proprietar, prin urmare și din această perspectivă riscul îl suportă utilizatorul, după cum se va arata în continuare - numai că, toate aceste aspecte care fac diferența specifică acestui tip de contract efectiv nu au fost luate în calcul de către instanța de apel.

Prin urmare, din interpretarea cumulată a acestor dispoziții legale, rezultă că în materia contractului de leasing, culpa în alegerea furnizorului, a bunului, rămâne în sarcina utilizatorului, întrucât, după cum se coroborează cu alte prevederi legale, care evident că au relevanță, nu cum apreciază instanța că nu ar prezenta nicio relevanță în speța de față, toate conduc la ideea că în materia contractului de leasing financiar nu funcționează mecanismele juridice din materia contractului de vânzare-cumpărare.

Din interpretarea textului de lege, obligația de a asigura folosința bunului nu se poate naște în absența îndeplinirii obligației de livrare a bunului din partea furnizorului, neputându-se analiza obligația de a garanta folosința bunului independent de îndeplinirea obligației de livrare.

Mai mult, este greșită susținerea instanței de apel care înțelege să arate că nu se aplică art. 2.5 din Condițiile generale ale contractului, în care părțile au înțeles să prevadă o limitare a răspunderii furnizorului permise de C. civ.

Se mai susține interpretare greșită a art. 1674 C. civ., privind modalitatea de transfer a dreptului de proprietate intre furnizorul B. și C..

Și în acest caz, instanța dă o interpretare greșită a acestor dispoziții, întrucât în mod greșit a considerat că nu își găsește aplicabilitate, deoarece în cazul de față nu este cazul unui transfer al dreptului de proprietate afectat de modalități, după cum a reținut instanța de apel.

Interpretarea corectă este în sensul că în prima teza a lit. a) se dispune că proprietatea se transmite în mod firesc fără nicio condiționare în condițiile art. 1674 C. civ., adică la momentul acordului de voință, iar teza a II-a privește efectiv doar obligația de livrare, care urma să se realizeze la sediul vânzătorului.

In ceea ce privește interpretarea art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare, acesta pornește de la premisa că bunul se află pe teritoriul României și poate fi livrat, practic pornind de la premisa că bunul se află în tară, pe stocul vânzătorului, drept pentru care are obligația de a dispune 100% din preț.

Potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 17 septembrie 2015, această înștiințare de livrare a fost emisă de către furnizor în acord cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare, agreate de altfel și de către utilizator.

Prin raportare strict la prevederile contractuale s-ar fi putut reține o culpa în sarcina pârâtei, dacă, dimpotrivă nu s-ar fi procedat la plata prețului.

Prin urmare, se critică opinia instanței de fond care dispune rezoluțiunea contractului de leasing pentru neîndeplinirea unei obligații care cădea în sarcina unei terțe persoane (obligația de livrare ce aparținea furnizorului) și care era născută dintr-un alt raport juridic, mai exact din contractul de vânzare-cumpărare.

Se mai susține că, în mod nejustificat, instanța de apel a înlăturat apărarea privind lipsa de incidență a dispozițiilor art. 9 lit. e) și f) din O.G. nr. 51/1997.

Și în ceea ce privește această apărare, instanța a considerat că toată discuția pe care pârâta a făcut-o în jurul acestor prevederi legale nu are aplicabilitate și reiterează obligativitatea asigurării folosinței care rezultă în mod absolut din interpretarea art. 1.

Astfel, consideră că obligația de a "garanta utilizatorului folosința liniștită a bunului în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale" nu se poate interpreta în mod absolut în sensul că ar absorbi și obligația de livrare ce poate fi îndeplinită numai de către furnizor/producător/dealer auto, obligație pe care din firescul lucrurilor nu poate fi îndeplinită, decât de către o instituție financiar nebancară.

In acest context, se susține că instanța de apel a făcut abstracție de toate aceste particularități din contractul de leasing și de vânzare-cumpărare, alegând să interpreteze, că societatea de leasing, în obligația de a garanta liniștita folosința a bunului, răspunde în mod absolut pentru maniera de executare a unor obligații asumate de terțe persoane.

În opinia recurentei, această interpretare nu poate fi primită din moment ce însuși legiuitorul a dispus ca societatea de leasing nu răspunde dacă bunul nu este livrat indiferent de motiv.

Obligația de livrare se naște din raportul de vânzare-cumpărare, iar acest raport este reglementat la lit. a) și b) din art. 9 din O.G. nr. 51/1997, față de care din păcate, instanța de fond nu a făcut vorbire, cu toate că acestea sunt prevederile legale care sunt concludente pentru speța de față, iar nu cele din lit. e) din art. 9.

Se mai invocă și dispozițiile art. 29 din Codul fiscal, pentru a demonstra că însuși legiuitorul a acceptat să recunoască, la nivel legislativ, că utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar, iar nu finanțatorul, în ciuda faptului că finanțatorul este cel care din punct de vedere juridic a dobândit proprietatea.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a tuturor acestor articole se desprinde ideea că punctul de greutate a acestui contract nu este simpla asigurare a folosinței bunului, ci acordarea finanțării astfel cum a fost solicitată de utilizator, iar finanțatorului i se cuvinte și o dobândă, iar nu o chirie.

Prin urmare, este evident că, potrivit viziunii legiuitorului plata ratelor de leasing nu este strict dependentă de asigurarea folosinței bunului, după cum a interpretat instanța de apel, ci este esențial că legiuitorul a instituit obligația de a restitui întreg creditul împreună cu toate dobânzile aferente, independent dacă utilizatorul mai are folosința sau nu.

Instanța de apel a interpretat total greșit acest contract de vânzare care reprezintă legea părților în ceea ce privește condițiile în care urma să se realizeze transferul dreptului de proprietate, condițiile plății și ale livrării bunului, contract în care reclamanta este parte semnatară, fiind evident că avea cunoștință care sunt condițiile în care societatea urma să dispună plata către furnizor și în tot acest timp nu a acționat, în raport cu cerințele anterior menționate specifice prerogativelor unui proprietar.

Evident că pentru a fi admisibilă o acțiune în rezoluțiunea acestui contract de leasing este necesar ca reclamantul să dovedească că cealaltă parte contractantă nu și-a executat o obligație esențială ce-i revenea din respectivul contract asumat, adică din contractul de leasing.

Numai că, în cazul de față, respectiva obligație de predare este născută din alt contract și anume, din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.2015 încheiat cu furnizorul B., la care reclamanta este parte semnatară, iar obligația de predare a fost stabilita de părți în sarcina altei persoane, mai exact a pârâtei B..

Relevant este faptul că societatea recurentă, în temeiul art. 14 din O.G. nr. 51/1997, este exonerată de orice răspundere dacă bunul nu este livrat, prin urmare, prin prisma acestei prevederi legale acțiunea formulată împotriva societății este complet neîntemeiată, neexistând niciun temei contractual sau legal, care ar putea să țină răspunzătoare societatea de leasing pentru neîndeplinirea obligației de livrare.

De asemenea, se apreciază că este relevant, în acord cu teza finală a art. 3 din contract, că această cedare de folosință trebuie să se realizeze în acord cu prevederile contractului și ale O.G. nr. 51/1997 și astfel, trebuie particularizată această cedare de folosință prin prisma celorlalte prevederi de care se va face vorbire în continuare, prin urmare este absolut necesar ca această lipsire de folosință trebuie analizată în mod necesar prin prisma prevederilor contractuale și ale O.G. nr. 51/1997.

In acest sens, art. 3 din contract precum și alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, trebuie interpretat în sensul că, într-adevăr finanțatorul trebuie să cedeze dezmembrământul folosinței utilizatorului, dar evident, numai după ce furnizorul și-a executat la rându-i obligația de livrare, întrucât acesta este singurul care este în măsură să execute această obligație.

Prin urmare, recurenta solicită instanței de recurs să observe că societatea nu a făcut decât să-și respecte obligațiile, astfel cum au fost stipulate în contractul de vânzare-cumpărare agreat și cu reclamanta din prezenta cauză.

În egală măsură, recurenta solicită să se observe și prevederile art. 4 din același contract de vânzare-cumpărare, în care este stipulată doar o singură obligație în sarcina cumpărătorului C. și anume, aceea de a asigura plata prețului autovehiculului la termenele și condițiile prevăzute în acest contract, iar termenele și condițiile se regăsesc în art. 9 din același contract de care s-a făcut vorbire.

In ceea ce privește documentele de proprietate - factura fiscală și Cartea de Identitate a autovehiculului - având în vedere că obiectul contractului îl reprezintă un bun nou, acestea urmau a fi predare de vânzător cumpărătorului abia după 7 zile de la predarea autovehiculului după cum se poate observa din prevederile art. 3 lit. g).

Referitor la transferul dreptului de proprietate, acesta se realizează în acord cu art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare coroborat cu art. 1674 C. civ., adică la momentul perfectării acordului de voință, întrucât părțile nu au stipulat alte condiții, cunoscut fiind că poate avea loc transferul dreptului de proprietate, chiar dacă prețul nu a fost plătit și bunul nu a fost livrat.

Legat de teza vehiculată, în considerentele deciziei care a fost pronunțată la 23 noiembrie 2011, recurenta solicită instanței de recurs să observe că în noul C. civ., aplicabil spetei de față și care nu exista la momentul perfectării contractului avut în vedere de speța din dosarul soluționat de Înalta Curte a fost tranșată, oricum teza vânzării bunului altuia, în sensul că respectivul contract este valabil (art. 1683 C. civ.).

Se mai arată că natura juridică a contractului de leasing financiar, în care este esențial ca riscurile și beneficiile dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin întâmpinarea depusă la 20 mai 2019, intimata-reclamantă A. S.R.L. solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 23 septembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 12 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2565/A din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și intimata-pârâtă B. S.R.L. prin administrator judiciar D. și a acordat termen la data de 26 martie 2020 și apoi la 21 mai 2020, cu citarea părților.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul pârâtei S.C. C. S.A. este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-pârâte s-a întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., conținând critici explicite prin raportare la textele de lege pe care s-au fundamentat atât cererea de chemare în judecată, sentința tribunalului cât și decizia instanței de apel, în lumina particularităților speței și a corectei aplicări și interpretări a normelor de drept material incidente în cauză.

Cu întâietate, Înalta Curte reține că pretențiile reclamantei S.C. A. S.R.L. deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, respectiv de pronunțare a unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună suspendarea obligației de plată a ratelor lunare, aferente contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015 încheiat de reclamanta utilizator, C., în calitate de finanțator și pârâta B. S.R.L., în calitate de furnizor, rezoluțiunea contractului de leasing și restituirea de către pârâta C., către reclamantă, a tuturor sumelor plătite până la data introducerii acțiunii, avans și rate de leasing, împreună cu dobânda legală aferentă de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești și până la plata efectivă a despăgubirilor, s-au întemeiat pe faptul neasigurării de către pârâta finanțator a transmiterii și garantării către reclamantă a dreptului de folosință a bunului finanțat și pe imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul contractului de leasing financiar, către reclamantă.

A susținut reclamanta, că pârâta B. S.R.L. nu este de fapt proprietara autovehiculului de mare tonaj, marca x, în considerarea căruia părțile au încheiat contractul de leasing contestat și că, în atare situație, bunul nici nu i-a mai fost predat de către furnizor, după încheierea convenției tripartite.

Consecința nepredării bunului desemnează, în opinia reclamantei, și faptul că pârâta finanțator nu i-a transmis niciun moment utilizatorului dreptul de folosință asupra bunului, așa încât și obligația ce îi incumbă reclamantei, de plată a ratelor de leasing, este complet lipsită de cauză juridică. De asemenea, s-a mai susținut prin acțiune, că o altă consecință a nepredării bunului de către furnizor, lipsește reclamanta de posibilitatea de a obține dreptul de proprietate asupra acestuia la finalul contractului de leasing financiar.

Cu alte cuvinte, întreaga construcție juridică prezentată de către reclamantă instanțelor judecătorești, menită să justifice pretențiile sale, își are originea în faptul nepredării bunului de către furnizor, pe care îl și acuză că nu a deținut dintru început dreptul de proprietate asupra bunului, obiect al convenției de leasing financiar contestată.

Prin decizia recurată, instanța de apel își însușește raționamentul primei instanțe care a dispus rezoluțiunea contractului de leasing financiar și a obligat pârâta finanțator să restituie reclamantei sumele încasate în baza convenției, cu dobânda aferentă debitului, cu motivarea că furnizorul B. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de a transfera către finanțator dreptul de proprietate asupra autovehiculului de mare tonaj, că nici nu putea face acest lucru, nefiind proprietar, că prin urmare C. S.A. nu a devenit nici el proprietar asupra bunului și că nu și-a îndeplinit obligația de a transmite folosința asupra bunului către reclamantă.

A mai reținut instanța de apel că o acțiune directă a reclamantei utilizator împotriva furnizorului bunului, în vederea livrării bunului, ar fi putut să se promoveze numai în situația premisă a transferului dreptului de proprietate asupra bunului către societatea de leasing, caz în care s-ar fi înlăturat și răspunderea finanțatorului pentru neîndeplinirea obligației de livrare.

Continuând raționamentul de mai sus, instanța de apel a reținut culpa gravă a finanțatorului, raportată la neexecutarea obligației de a transmite mai departe folosința bunului către utilizator, grefată pe lipsa efectuării unui minim demers în scopul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului, demers care să justifice plata ratelor de leasing încasate de la utilizator.

Potrivit art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, locatarul/utilizatorul are următoarele drepturi: de acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție, locatorul/finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere.

Din analiza textului legal citat rezultă tipurile de acțiuni judiciare pe care utilizatorul le poate exercita în contra furnizorului. Interpretarea instanței de apel conform căreia textul nu i se mai poate aplica reclamantei utilizator, tocmai ca urmare a împrejurărilor specifice speței, din care a reieșit că furnizorul nu era și proprietar al bunului, așa încât, grefată pe situația expres reglementată de legiuitor în norma precitată, utilizatorul are la îndemână o acțiune în rezoluțiunea contractului de leasing, transferând ideea culpei furnizorului asupra finanțatorului, este nelegală.

Reclamanta urmărește desființarea contractului de leasing în temeiul art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 care instituie în sarcina finanțatorului obligația de a garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale, ocazie cu care susține că deși a început să achite ratele de leasing din data de 16.09.2015 și în prezent, totuși, acest lucru apare ca fiind fără niciun beneficiu, din cauza lipsei asigurării folosinței, și în mod evident, fără niciun beneficiu în viitor, din cauza imposibilității de transfer de proprietate în privința bunului.

Instanța judecătorească ar fi trebuit, în raport de pretențiile reclamantei, să verifice întrunirea cumulativă a condițiilor în care o parte contractantă solicită desființarea pe calea rezoluțiunii a convenției de leasing financiar, conform principiului relativității efectelor contractului, dar și în considerarea mecanismului tripartit instituit de legiuitor în cazul unui astfel de contract; raportul juridic procesual în speță implicând cu necesitate analizarea comportamentului reclamantei utilizator (și eventual a culpei sale) la data încheierii contractului, câtă vreme acesteia îi era recunoscut de lege dreptul de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale (art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997).

Instanța de apel reține în mod nefondat culpa gravă a recurentei finanțator, cu nesocotirea obligațiilor ce-i reveneau utilizatorului și a normelor legale care guvernează acțiunea în rezoluțiunea contractului de leasing.

Este necesar ca aceeași instanță să reexamineze criticile formulate de apelanta finanțator, reluate pe calea recursului, și să stabilească în ce măsură se poate dispune desființarea convenției contestate, așa cum a solicitat reclamanta-intimată, doar din culpa S.C. C. S.A., în condițiile în care la baza contractului de leasing financiar s-au aflat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/25.06.2015 încheiat de reclamantă cu furnizorul S.C. B. S.R.L., demersurile reclamantei de a obține finanțare de la recurentă în vederea achiziționării bunului, obiect al antecontractului amintit, cu indicarea S.C. B. S.R.L. ca furnizor și proprietar al bunului, precum și plata unui avans către furnizor, de către reclamanta utilizator. Nu în ultimul rând, urmează a se verifica în ce măsură situația de fapt descrisă de către intimata-reclamantă, în justificarea pretențiilor sale, exista și anterior încheierii contractului de leasing, pentru a se putea concluziona sub aspectul unei culpe grave numai în sarcina recurentei, așa cum reține instanța de apel, pentru a da eficiență principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil.

Pentru toate considerentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul S.C. C. S.A., iar în temeiul art. 497 din C. proc. civ. va casa decizia atacată cu consecința rejudecării pricinii de către instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2565/A din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. și intimata-pârâtă B. S.R.L. prin administrator judiciar D..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2020.