ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2542/2022

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 3 București la 1 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.A., a solicitat instanței să dispună: suspendarea obligației de plată a ratelor lunare, aferente Contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015 încheiat de reclamantă, în calitate de Utilizator, C. în calitate de Finanțator și B. S.R.L., în calitate de Furnizor; rezoluțiunea Contractului de leasing financiar pentru (i) neasigurarea, de către pârâta C. a transmiterii și garantării, către reclamantă, a dreptului de folosință a bunului finanțat, precum și pentru (ii) imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul Contractului de leasing financiar, pârâta B. nefiind proprietar al bunului; restituirea de către pârâta C. către reclamantă a tuturor sumelor plătite până la acest moment (avans și rate de leasing), respectiv obligarea C. la restituirea sumei de 186.044,46 RON, împreună cu dobânda legală de la momentul pronunțării hotărârii și până la plata efectivă; s-a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997, art. 3 din contractul de leasing financiar nr. x/21.08.2015. Prin sentința civilă nr. 11347 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă excepția necompetentei materiale și s-a declinat soluționarea cererii în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 1 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 4912 din 27 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă. s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., dispunându-se: rezoluțiunea contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015; obligarea pârâtei C. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului de leasing financiar nr. x/21.08.2015, în cuantum de 240.456 RON, precum și dobânda legală aferentă debitului în sumă de 240.456 RON, calculată de la data pronunțării hotărârii până la data plății efective; obligarea pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2915,33 RON, reprezentând taxa de timbru. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. S.A., prin care a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerea acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 2565 A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1056 din 18 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 671 din 14 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu opinie majoritară, s-a admis apelul pârâtei C. S.A., în sensul schimbării în parte a sentinței apelate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. S-a dispus obligarea intimatei-reclamante să plătească apelantei-pârâte suma de 7.808,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 14 ianuarie 2022, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința casării deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare în recurs, iar în urma rejudecării să se dispună respingerea apelului, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate în fond. Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că o parte din motivarea deciziei recurate conține argumente conform cărora instanța de apel ar fi analizat o eventuală acțiune a C. de atragere a răspunderii recurentei pentru eventualul prejudiciu creat acesteia prin plata prețului contractului de vânzare și imposibilitatea recuperării prețului de la furnizorul B.. Or, o asemenea acțiune (cerere reconvențională) a C. nu a fost formulată. Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și a acordat extra petita (ceea ce nu s-a solicitat), precum și principiul inadmisibitității formulării de cereri noi (apărări noi) în apel, aspecte ce atrag aplicabilitatea pct. 5 din art. 488 C. proc. civ. Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel atât a unor instituții de drept prevăzute de C. civ., dar și dispozițiile O.G. nr. 51/1997, precum și legea părților - contractul de leasing. Astfel, s-a susținut că, în mod greșit, susține opinia majoritară din decizia recurată teoria conform căreia riscul contractului de vânzare dintre furnizor și finanțator este suportat de reclamantă, terțul care nu este parte în raportul obligațional - vânzarea bunului - neavând nici calitatea de vânzător, nici cea de cumpărător. Cu toate acestea, instanța de apel consideră că riscurile vânzării ar fi trebuit să fie asumate de către recurenta-reclamantă. În mod greșit, instanța de apel a reținut lipsa obligației cumpărătorului de a se asigura că vânzătorul este și proprietarul bunului vândut. Mai mult decât atât, în materia leasingului, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997. Prin încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, instanța de apel a stabilit o instituție de drept nouă, neprevăzută de lege, respectiv obligația utilizatorului de a garanta cumpărătorul/finanțator de insolvabilitatea sau reaua-credință a vânzătorului/furnizor, în condițiile în care cumpărătorul - societatea de leasing – și-a încălcat obligația principală stabilită de legiuitor, respectiv de a fi proprietarul bunului dat în leasing și de a transmite utilizatorului dreptul de folosință. S-a mai învederat că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că rezoluțiunea contractului nu poate fi dispusă în situația nedobândirii proprietății de către finanțator și, în consecință, a netransmiterii către utilizator a dreptului de folosință, fiind o confuzie între obligația de livrare și obligația de dobândire a proprietății. În final, s-a susținut că decizia recurată încalcă prevederile contractului de leasing, prin care societatea de leasing - profesionist în materie - a asumat transmiterea către reclamantă a dreptului de folosință asupra unui bun și a opțiunii de a dobândi proprietatea bunului după plata tuturor ratelor de leasing. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 14 iunie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 15 noiembrie 2022. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este întemeiat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că prin hotărârea dată au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu referire la nesocotirea principiului disponibilității și a inadmisibilității unor cereri noi în apel. Recurenta susține că, depășindu-se limitele apărărilor pârâtei față de admiterea acțiunii în rezoluțiune, instanța de apel ar fi analizat, în realitate, o acțiune în răspundere a reclamantei (utilizator), pentru prejudiciul creat pârâtei (societatea de leasing), prin plata prețului aferent contractului de vânzare și imposibilitatea recuperării acestuia de la furnizorul intrat în procedura insolvenței, în absența unei cereri reconvenționale. Pentru început, Înalta Curte reține că obiectul procesului este dat de pretențiile exprimate prin cererile părților și de situația juridică a cărei rezolvare în justiție se urmărește, așa cum rezultă din dispozițiile art. 30 alin. (1) C. proc. civ. Art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În ce privește cadrul judecății în care s-a pronunțat decizia recurată, se observă că prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei, a dispus rezoluțiunea contractului de leasing încheiat de părțile în litigiu și a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului rezoluționat, cu dobânda legală aferentă debitului, de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective. Prin hotărârea recurată, instanța de apel a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată. Instanța de apel reține, prin hotărârea recurată, că reclamanta (utilizator) trebuia să se asigure că furnizorul ales de aceasta va livra bunul iar în caz de imposibilitate, să aibă capacitatea de restituire a prețului primit de la societatea de leasing finanțatoare, ultimă constatare care, potrivit recurentei, nu avea nicio justificare decât în măsura în care instanța ar fi fost învestită și cu o acțiune în răspundere a reclamantei (utilizator). Această hotărâre a fost pronunțată în al doilea ciclu procesual, după casarea primei decizii de respingere a apelului pârâtei. Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond judecă, din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Pe de o parte, în vederea verificării condițiilor rezoluțiunii, instanța de casare a instituit obligația reexaminării conduitei reclamantei la data încheierii contractului de leasing financiar, în raport cu exercitarea drepturilor utilizatorului prevăzute de art. 9 lit. a) și b) din O.G. nr. 51/1997. Pe de altă parte, prin apelul pârâtei a fost criticată inechitatea restituirii prestațiilor către reclamantă, subsecvent rezoluțiunii contractului, susținându-se că societatea de leasing și-ar fi îndeplinit întocmai și la timp obligația de creditare a utilizatorului, contestându-se culpa sa contractuală gravă și exclusivă, reținută prin sentință. Înalta Curte constată că instanța de apel nu s-a considerat învestită cu un petit al pârâtei în vederea atragerii răspunderii contractuale a reclamantei, cum se susține prin memoriul de recurs. Criticile recurentei vizează argumentarea în drept a soluției de respingere a acțiunii în rezoluțiune, analiză care urmează a fi efectuată în cadrul următorului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., inclusiv în legătură cu limitele judecății după casare, instituite prin art. 501 C. proc. civ. În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că, prin hotărârea recurată, au fost greșit interpretate dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, fiind confundate obligația de livrare a furnizorului cu obligațiile de transmitere și de asigurare a liniștitei folosințe care revin finanțatorului, critici care sunt fondate. Înalta Curte reține că, așa cum rezultă din O.G. nr. 51/1997, precum și din convenția părților, societatea de leasing pârâtă, prin contractul de leasing financiar încheiat cu recurenta-reclamantă, și-a asumat obligațiile de a transmite reclamantei (utilizator) drepturile care derivă din acest contract, livrarea bunului, pe de o parte, și transferul dreptului de folosință, pe de altă parte, fiind două obligații distincte, care nu se pot confunda și care au titulari diferiți, așa cum s-a reținut și prin decizia de casare. Prin art. 3 din contractul de leasing financiar încheiat între reclamanta (utilizator) și pârâta (finanțator), aceasta din urmă și-a asumat obligația de a transmite recurentei-reclamante dreptul de folosință asupra autovehiculului finanțat, în conformitate cu prevederile din contract și ale O.G. nr. 51/1997. Prin art. 3 din contractul de vânzare subsecvent, societatea pârâtă (furnizor) s-a obligat să transmită proprietatea bunului finanțat societății de leasing (cumpărător) și să efectueze livrarea acestuia utilizatorului (recurenta-reclamantă). Cu această ocazie, urma să se încheie un protocol de recepție care constituia anexă la contractul de leasing, procesul-verbal urmând a fi semnat de toate cele trei părți aflate în litigiu, livrarea urmând să producă efecte direct în patrimoniul utilizatorului. Astfel cum se reține prin hotărârea atacată, nemaifiind posibilă executarea contractului de vânzare, bunul finanțat nefiind procurat de furnizor, contractul de leasing a fost lipsit de obiectul derivat al prestației asumate de finanțator față de utilizator. Instanța de apel reține neîndeplinirea obligației legale și contractuale a finanțatorului de a dobândi proprietatea asupra bunului și de a asigura folosința bunului finanțat de către utilizator, confirmându-se susținerile reclamantei din acțiunea introductivă în rezoluțiune. Cu toate acestea, instanța de apel exclude răspunderea pârâtei, interpretând greșit dispozițiile art. 14 alin. (2) în sensul că termenul de "livrare" care se regăsește în conținutul acestei norme ar avea semnificația unei obligații de "a da", fiind subînțeleasă transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului. Înalta Curte reține că în cuprinsul O.G. nr. 51/1997 se stipulează la art. 14 alin. (2) că finanțatorul este exonerat de răspundere dacă bunul nu este livrat ori nu se respectă termenul stabilit utilizatorului de către furnizor. Prin urmare, nu răspunde de nepredarea bunului ori pentru orice alte aspecte privind livrarea necorespunzătoare, potrivit condițiilor agreate de părți. Cu alte cuvinte, printre obligațiile finanțatorului nu figurează și punerea la dispoziție efectivă a bunului finanțat și nu îi incumbă răspunderea pentru neexecutarea unei obligații de "a face" care revine furnizorului, astfel încât, în lipsa unei alte convenții a părților, finanțatorul este exonerat în mod expres de lege. De altfel, obligația furnizorului de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului finanțat, la care face referire instanța de apel, în considerentele hotărârii recurate, există față de finanțator, în calitate de cumpărător. Pe de altă parte, acțiunea introductivă nu a avut ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare, ci a contractului de leasing, pentru neexecutarea obligațiilor care revin finanțatorului. Tocmai de aceea instanța de casare a subliniat necesitatea valorificării, în reexaminarea căii de atac devolutive, a principiului relativității efectelor contractului, pentru observarea corectă a efectelor juridice ale actelor încheiate de părțile în litigiu, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare, contractul de leasing financiar și contractul de vânzare, care alcătuiesc împreună conținutul operațiunii complexe de leasing. Nici argumentele instanței de apel în sensul decelării semnificației dispozițiilor art. 14 alin. (2) prin coroborarea cu dispozițiile din Codul fiscal nu pot fi reținute, aceste norme având un domeniu special de reglementare care ține de abordarea fiscală a raporturilor de leasing. Înalta Curte constată și că instanța de apel a ignorat conținutul convenției părților, în care dispozițiile art. 14 alin. (2) au fost implementate, livrarea, recepția, predarea, folosința bunului finanțat, riscurile și transmiterea dreptului de proprietate fiind reglementate expres cu privire la titularii obligațiilor și modul lor de executare. Prin urmare, dispozițiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 nu puteau susține concluziile instanței de apel, în sensul unei excluderi a rezoluțiunii în temeiul legii și nici clauza instituită prin contractul de leasing, privind acceptul reclamantei (utilizator) de a renunța la orice acțiune în justiție împotriva finanțatorului privind livrarea bunului finanțat nu ar fi putut fundamenta soluția pronunțată de respingere a acțiunii în rezoluțiune. Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică și interpretarea și aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 9 lit. a) și b) din O.G. nr. 51/1997, în sensul că riscul insolvabilității vânzătorului ar fi fost suportat de utilizator. În analiza acestei critici, Înalta Curte pornește de la constatarea că finanțatorul (societatea de leasing) nu avea în patrimoniu bunul pentru care a fost încheiat contractul de leasing financiar, acesta urmând să fie procurat de furnizorul cu care utilizatorul încheiase un antecontract de vânzare-cumpărare, cu plata unui avans din preț. Prin clauzele antecontractului, atât reclamanta cât și pârâta-furnizor s-au obligat să întreprindă demersurile necesare pentru a se obține finanțarea în sistem de leasing. Înalta Curte reține, pentru început, că dreptul utilizatorului de a alege furnizorul nu este unul absolut, fiind limitat de acordul finanțatorului care agreează convenția de leasing financiar în aceste condiții. De asemenea, garanția creditului acordat de finanțator, în această situație, este asigurată nu doar prin verificarea bonității viitorului utilizator, ci mai cu seamă prin deținerea dreptului de proprietate asupra bunului finanțat, pe tot parcursul contractului. Dispozițiile art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 instituie obligația finanțatorului de a respecta dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului, potrivit cu necesitățile sale profesionale și întrebuințarea bunului. În cauză, faptul că furnizorul (dealer auto) nu era și proprietarul bunului era un aspect cunoscut și acceptat expres de toate părțile contractante. Înalta Curte reține că nu s-a invocat existența unei conivențe ilicite între furnizor și utilizator, în sensul unei cunoașteri a situației de insolvabilitate a furnizorului încă din perioada precontractuală, antecontractul având, de altfel, ca obiect un bun de gen nou și care urma să fie importat. Analiza instanței de apel a ignorat conținutul convenției părților care se impune, deopotrivă, și instanței în verificarea condițiilor rezoluțiunii. Astfel, părțile au stabilit ca toate riscurile legate de bunul finanțat să fie transferate utilizatorului de la data livrării, deci odată cu predarea bunului, obligație care nu a mai fost executată, nefiind cazul procurării bunului de către furnizor, astfel încât nu a operat acest transfer. Totodată, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat apărările reclamantei privind modul în care părțile au convenit strămutarea proprietății bunului finanțat, în sensul art. 1674 C. civ. Prin contractul de vânzare încheiat subsecvent contractului de leasing financiar, nu s-a stipulat transferul dreptului de proprietate asupra bunului finanțat imediat, pentru ca vânzătorul (dealerul auto) să fie titularul dreptului de proprietate asupra autovehiculului la momentul încheierii contractului. Părțile au stipulat prin art. 3 transmiterea proprietății odată cu executarea obligației de livrare a autovehiculului, la termenul convenit de părți. Prin urmare, obligația de asigurare a transmiterii proprietății era o obligație de sine-stătătoare a vânzătorului (pârâta-furnizor), care trebuia îndeplinită ulterior încheierii contractului de vânzare, respectiv la data transferului acestui drept către cumpărător (finanțatorul). În această situație era lipsită de relevanță în aprecierea diligenței asupra alegerii furnizorului, verificarea deținerii dreptului de proprietate al vânzătorului prealabil încheierii contractelor de leasing și de vânzare, astfel încât în lipsa unei alte alocări a riscului printr-o asumare expresă contractuală, concluzia suportării riscului insolvabilității vânzătorului de către utilizator doar în temeiul dispozițiilor art. 9 lit. a) lit. a) din O.G. nr. 51/1997 nu se poate susține. În principiu, contractul de vânzare se încheie cu furnizorul în condițiile expres formulate de utilizator asupra cuantumului prețului, a termenului de predare, a condițiilor tehnice de livrare etc, care se stabilesc înainte, în urma negocierilor purtate cu furnizorul. Contractul de leasing a fost încheiat anterior contractului de vânzare, finanțatorul acționând în interesul utilizatorului în ce privește cumpărarea bunului de la furnizor, ținând seama de caracteristicile și specificațiile tehnice și prețul descrise în contractul de leasing cu privire la bunul individual determinat. În reanalizarea situației de fapt, după casare, instanța de apel nu a reținut existența și conținutul negocierilor, observându-se doar că utilizatorul a luat parte și la încheierea convenției dintre finanțator și furnizor. Instanța de apel nu reține, din analiza probelor, că prin cererea fermă a utilizatorului (recurenta-reclamantă) s-ar fi impus în mod expres finanțatorului condițiile contractului de vânzare privind plata anticipată a prețului înainte de verificarea situației juridice a bunului cumpărat, în sensul dispozițiilor art. 9 lit. b) din O.G. nr. 51/1997, ceea ce ar fi presupus, în mod necesar, analiza raporturilor dintre părți din stadiul precontractual și nu doar a cuprinsului clauzelor din contractul de vânzare, concluzia că neexecutarea obligației finanțatorului ar fi în legătură cu propria omisiune a utilizatorului fiind lipsită de orice fundament legal. Recurenta-reclamantă critică și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1549 C. civ., în sensul că deși instanța de apel a reținut că reclamantei îi revine obligația de plată a ratelor fără a beneficia de folosința bunului, nu se justifică rezoluțiunea. O primă observație care se impune este că instanța de apel își fundamentează acest raționament prin absența culpei finanțatorului, deși apărările acestuia au constat în susținerea îndeplinirii integrale, exacte și la timp a obligației de finanțare, prin plata prețului din contractul de vânzare încheiat cu furnizorul, convenție ce nu forma obiectul acțiunii în rezoluțiune. Înalta Curte reține că obiectul obligației este dat de prestația la care se angajează debitorul, potrivit art. 1226 C. civ.. Chiar dacă operațiunea de leasing financiar avea ca obiect creditarea utilizatorului, iar finanțatorul nu urma să intre în posesia bunului finanțat, cauza rezoluțiunii invocată prin acțiune a fost dată de neexecutarea obligației contractului de leasing, de transfer al dreptului de folosință (ius utendi). Este de observat că prin încheierea contractului de leasing, odată ce transferul dreptului de folosință, utilizatorului îi sunt transferate toate drepturile de care beneficiază finanțatorul, ca proprietar de drept al bunului achiziționat în urma contractului de vânzare încheiat cu furnizorul, mai puțin dreptul de dispoziție. Contractul de leasing este un contract sinalagmatic care generează drepturi și obligații reciproce și interdependente, obligația părților avându-și cauza juridică în obligația celeilalte. Astfel, finanțatorul s-a obligat față de utilizator, prin încheierea contractului de leasing, obligațiile sale fiind în strânsă interdependență cu drepturile utilizatorului. Pe de altă parte, în ce privește plata ratelor de leasing pe care pârâta le pretinde recurentei-reclamante, în pofida neîndeplinirii obligațiilor sale contractuale, art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 prevede că, în cazul leasingului financiar, acestea reprezintă cota – parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda de leasing. Rezultă, astfel, că neîndeplinirea obligațiilor asumate de finanțator atrage consecința lipsirii de interes a creditorului utilizator (recurenta-reclamantă) în menținerea contractului. În raporturile juridice dintre părți, forța obligatorie a contractului implică regula conformității executării. Înalta Curte reține că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze dispozițiile art. 1549 C. civ. prin corelare cu dispozițiile art. 1516 C. civ., potrivit cu care încălcarea principiului de bază contractual al executării integrale, exacte și la timp a obligațiilor constituie premisa valabilă a rezoluțiunii, condiția de fond fiind ca neexecutarea debitorului să fi fost fără justificare. Rezoluțiunea este la îndemâna creditorului, în măsura în care debitorul obligației neexecutate nu dovedește existența unor cauze exoneratoare de răspundere sau a unor cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale. Înalta Curte reține că dobândirea calității de proprietar asupra bunului finanțat, obligație ce se regăsește în conținutul clauzelor contractului de leasing financiar încheiat de părți, nu doar în cuprinsul legii, precum și transmiterea dezmembrământului folosinței erau obligații de rezultat, culpa fiind prezumată legal și rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 C. civ. Cauza justificată a imposibilității de executare – la care se face referire sumar în hotărârea recurată, fără nicio analiză în drept a condițiilor în care operează – nu este, însă, incompatibilă absolut cu remediul de ultim resort al rezoluțiunii, cum greșit se reține, iar clauza de limitare a răspunderii sub aspectul vinovăției instituită prin art. 2.5 din contractul de leasing, în contextul factual reținut al lipsei caracterului imputabil al neexecutării, este lipsită de relevanță. Înalta Curte constată, însă, că în ce privește pârâta C. S.A., prima instanța de casare nu a stabilit ca obiectiv al analizei, în rejudecare, verificarea incidenței vreunei cauze exoneratoare de răspundere, ci a impus, în temeiul art. 501 C. proc. civ., să se reaprecieze în ce măsură se putea desființa convenția contestată doar din culpa pârâtei. Este de precizat că teza riscurilor contractuale, pe care și-a fundamentat soluția de respingere a acțiunii în rezoluțiune instanța de apel, este în legătură cu incidența unei cauze exterioare și independente de orice culpă a vreuneia dintre părțile contractului, inclusiv a utilizatorului (recurenta-reclamantă). Or, asemenea coordonate nu se regăsesc nicidecum în hotărârea instanței de casare, în legătură cu criticile însușite din memoriul de recurs al pârâtei, ci dimpotrivă, s-a impus reanalizarea condițiilor rezoluțiunii în ce privește conduita utilizatorului și culpa acestuia. În această privință, astfel cum rezultă din considerentele precedente, nu se putea reține în cauză fapta creditorului (recurenta-reclamantă) ca generatoare a neexecutării și lipsirii de efecte a contractului de leasing. Prin urmare, soluția pronunțată, de admitere a apelului pârâtei și de respingere a acțiunii în rezoluțiune ca nefondată nu este împărtășită și de Înalta Curte, pentru că nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale, în raport cu situația de fapt reținută din probele administrate în cauză. Pentru aceste considerente, constatând că raționamentele instanței de apel care au stat la baza pronunțării soluției nu sunt corecte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, urmând a fi avute în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.