ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2177/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2177/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată următoarele:

- suspendarea obligației de plată a ratelor lunare, aferente contractului de leasing financiar nr. x din 21.08.2015 încheiat de reclamantă, în calitate de utilizator, C. S.A., în calitate de finanțator și B. S.R.L., în calitate de furnizor;

- rezoluțiunea contractului de leasing financiar pentru (i) neasigurarea, de către pârâta C. S.A., a transmiterii și garantării, către reclamantă, a dreptului de folosință a bunului finanțat, precum și pentru (ii) imposibilitatea de transmitere a dreptului de proprietate, la finalul contractului de leasing financiar;

- restituirea de către pârâta C. S.A. a tuturor sumelor plătite până la acest moment (avans și rate de leasing), respectiv a sumei de 186.044,46 RON, împreună cu dobânda legală aferentă, de la momentul pronunțării hotărârii și până la plata efectivă;

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 și art. 3 din contractul de leasing financiar nr. x din 21.08.2015.

Prin sentința civilă nr. 11347 din 18 octombrie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a declinat soluționarea cererii în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 1 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 4912 din 27 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în sensul că s-a dispus rezoluțiunea contractului de leasing financiar nr. x din 21.08.2015 și a fost obligată pârâta C. S.A. să restituie reclamantei sumele încasate în baza contractului de leasing financiar, în cuantum de 240.456 RON, precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunțării hotărârii până la data plății efective.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 2.915,33 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 2565 A din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 1056 din 18 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

S-a dispus obligarea intimatei-reclamante să plătească apelantei-pârâte suma de 7.808,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2542 din 6 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a interpretat corect convenția părților, încălcând dispozițiile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului și a aplicat greșit prevederile O.G. nr. 51/1997 și ale Legii nr. 93/2009.

În concret, autoarea recursului susține că lipsa de folosință reclamată nu este rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni a finanțatorului C. S.A., ci a fost cauzată de furnizor, care nu a respectat obligația de livrare a bunului, fiind în situația existenței unei cauze justificate de neexecutare a obligației, permise de art. 1555 C. civ.

În continuare, recurenta susține că obligația esențială din contractul de leasing financiar este acordarea finanțării, obligație îndeplinită de pârâtă, și nu asigurarea folosinței, similar contractului de locațiune, acesta fiind și motivul pentru care locatarul este obligat să plătească ratele de leasing chiar dacă ar pierde folosința bunului, în acest mod fiind restituită finanțarea primită și nu achitată folosința bunului.

Referitor la dobândirea proprietății asupra bunului ce face obiectul contractului, recurenta arată că obligația ia naștere ca urmare a perfectării contractului de leasing, nefiind necesar ca bunul să preexiste în patrimoniul C. S.A. la data semnării contractului.

Ca atare, nu se poate susține că finanțatorul nu a asigurat folosința bunului fără justificare, în sensul art. 1350 alin. (2) C. civ., deoarece lipsa de folosință este justificată de neîndeplinirea obligației de livrare de către furnizor.

Se mai arată că, deși reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe nerespectarea art. 3 din contractul de leasing, invocând lipsa de folosință a bunului, instanța a considerat că transmiterea folosinței nu era afectată de nicio circumstanțiere, ignorând celelalte prevederi ale contractului de leasing și ale O.G. nr. 51/1997, respectiv art. 2.3 și art. 7.8 din contractul de leasing, prevederi care transpun în plan contractual obligația legală prevăzută de art. 10 lit. a) din O.G. nr. 51/1997.

Așadar, recurenta susține că instanța de apel a respins în mod greșit argumentele părții privind imposibilitatea asigurării folosinței bunului până la respectarea obligației de livrare de către furnizor, ca neavând temei contractual sau legal.

O altă critică privește considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că leasingul se clădește din punct de vedere juridic pe o locațiune, recurenta apreciind că, în realitate, reprezintă o operațiune de creditare, fiind invocate în acest sens prevederile art. 14 din Legea nr. 93/2009, art. 1 și 3 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, precum și art. 2 lit. d) și art. 10 din O.G. nr. 51/1997.

Recurenta a subliniat că instanța supremă, prin a doua decizie de casare, a înlăturat abordarea din prima decizie de casare, care punea accentul pe necesitatea cercetării existenței culpei contractuale, și a trimis cauza spre rejudecare în fața instanței de apel, pentru a se verifica dacă există o cauză justificativă sau exoneratoare de răspundere.

În opinia recurentei, părțile nu au stabilit un termen distinct pentru efectuarea transferului dreptului de proprietate, iar instanța de apel a stabilit în mod greșit că momentul transferului dreptului de proprietate coincide cu momentul livrării, interpretând eronat art. 1 și art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare, în realitate nefiind prevăzut niciun termen pentru transferul dreptului de proprietate, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 1674 C. civ.

Recurenta susține că, potrivit art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare, avea obligația să dispună plata autovehiculului către furnizor în condițiile în care era înștiințată că bunul se află în țară și este gata de livrare, pe lângă celelalte două condiții prealabile privind plata avansului de către utilizator și întocmirea polițelor de asigurare RCA și CASCO, condiții care au fost îndeplinite.

La 18 ianuarie 2024, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 7 decembrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 aprilie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu s-au conformat în acest sens.

Prin încheierea din 19 septembrie 2024, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta C. S.A. și a acordat termen la data de 21 noiembrie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte reține că, în primul ciclu procesual, instanța supremă a admis recursul și a casat decizia atacată pe considerentul că instanța de apel ar fi trebuit să verifice întrunirea cumulativă a condițiilor în care o parte contractantă solicită desființarea pe calea rezoluțiunii a convenției de leasing financiar, în considerarea mecanismului tripartit instituit de legiuitor în cazul unui astfel de contract, care implică cu necesitate analizarea comportamentului reclamantei, în calitate de utilizator și eventual a culpei sale la data încheierii contractului, câtă vreme acesteia îi era recunoscut de lege dreptul de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale.

În rejudecare, instanța de apel a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată pe motiv că răspunderea contractuală a finanțatorului este exclusă în temeiul art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, potrivit căruia finanțatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat, precum și al art. 12 lit. a) privind dreptul utilizatorului la acțiune directă împotriva furnizorului.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia de casare, instanța supremă a stabilit că livrarea bunului și transferul dreptului de folosință sunt două obligații distincte, care au titulari diferiți, precum și faptul că, atât dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului de către finanțator, cât și transmiterea dreptului de folosință către utilizator sunt obligații de rezultat, culpa fiind prezumată legal și rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 C. civ., astfel încât nu se putea reține în cauză fapta utilizatorului ca generatoare a neexecutării și lipsirii de efecte a contractului de leasing.

În continuare, instanța de casare a reținut că rezoluțiunea contractului este aplicabilă în măsura în care debitorul obligației neexecutate, respectiv finanțatorul, nu dovedește existența unor cauze exoneratoare de răspundere sau a unor cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale. Cu referire la cauza justificată a imposibilității de executare, instanța a arătat expres că nu este incompatibilă absolut cu remediul de ultim resort al rezoluțiunii.

În același timp, instanța supremă a constatat că prima decizie de casare nu a stabilit ca obiectiv al analizei, în rejudecare, verificarea incidenței vreunei cauze exoneratoare de răspundere, ci a impus să se reaprecieze în ce măsură se putea desființa convenția contestată doar din culpa pârâtei – finanțator. Or, în această privință, instanța supremă a statuat că nu se poate reține în cauză fapta reclamantei – utilizator ca generatoare a neexecutării și lipsirii de efecte a contractului de leasing.

Față de parcursul procesual al litigiului, Înalta Curte subliniază că, la acest moment, verificarea legalității deciziei recurate din perspectiva soluționării cauzei în limitele stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., se face prin raportare la cea de-a doua decizie de casare, care, la rândul său, a verificat respectarea limitelor casării dispuse prin decizia de recurs din primul ciclu procesual.

Procedând la analiza pe fond a recursului, se reține că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia atacată pentru încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului și aplicarea greșită a prevederilor O.G. nr. 51/1997 și ale Legea nr. 93/2009.

Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat acordul de voință al părților rezultat din contractul de leasing financiar și contractul de vânzare-cumpărare, întrucât părțile au prevăzut că obligația finanțatorului de a transfera utilizatorului dreptul de folosință al bunului este condiționată de livrarea acestuia de către furnizor.

În acest context, recurenta a menționat că dispozițiile art. 10 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 prevăd obligația utilizatorului de a prelua bunul de la furnizor, obligație legală transpusă contractual la art. 2.3.1, art. 3 și art. 7.8 din contractul de leasing, astfel că nu se poate asigura folosința bunului până când furnizorul nu-și îndeplinește propria obligație de livrare.

Verificând decizia recurată, se constată că, în temeiul art. 501 C. proc. civ., instanța de apel a respectat dezlegările obligatorii oferite prin decizia de casare, referitoare la valorificarea principiului relativității efectelor contractului, prin raportare la obiectul acțiunii de chemare în judecată.

În concret, instanța de apel a analizat actele încheiate între părți și a reținut, pe de-o parte, că obligația de livrare a bunului către utilizator derivă din contractul de vânzare-cumpărare și îi incumba furnizorului, în timp ce obligația de a asigura folosința bunului era prevăzută în sarcina finanțatorului, conform art. 3 din contractul de leasing, fiind astfel în prezența unor raporturi juridice distincte, iar pe de altă parte, că fundamentul solicitării de rezoluțiune a contractului de leasing financiar este reprezentat de nerespectarea obligației finanțatorului născute din contractul de leasing, de a asigura transferul dreptului de folosință către utilizator.

Considerentele instanței de apel sunt în acord cu cele ale deciziei de casare din al doilea ciclu procesual, prin care s-a reținut distincția dintre cele două obligații din perspectiva obiectului și a titularilor acestora.

Se constată, așadar, că recurenta face o confuzie între transmiterea folosinței bunului și livrarea efectivă a acestuia, în condițiile în care, prin procesul-verbal prevăzut la art. 2.3.1 din contractul de leasing, de care se prevalează partea, furnizorul se obliga doar să pună la dispoziția utilizatorului bunul finanțat, în timp ce obligația de transmitere a folosinței bunului era în sarcina finanțatorului, conform art. 3 din același contract și nu era afectată de vreo condiție suspensivă, în înțelesul art. 1400 C. civ.

Prin urmare, respectând dezlegările obligatorii ale instanței de casare, instanța de apel a analizat prevederile actelor juridice încheiate între părți prin raportare la dispozițiile O.G. nr. 51/1997 și a constatat în mod just că obligația finanțatorului de a transmite folosința bunului către utilizator este distinctă de obligația furnizorului de livrare a bunului, iar părțile nu au înțeles să atribuie conduitei furnizorului semnificația unei condiții de a cărei îndeplinire să depindă eficacitatea obligației finanțatorului.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că îndeplinirea obligației finanțatorului, născute din contractul de leasing, de a asigura utilizatorului folosința asupra bunului finanțat presupunea cu necesitate îndeplinirea obligației furnizorului de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului către finanțator, născute din contractul de vânzare cumpărare, nu produce efecte în raporturile născute din contractul de leasing, atâta timp cât părțile acestuia au stabilit în sarcina finanțatorului, în acord cu principiul libertății contractuale, o obligație pură și simplă, și nu una afectată de modalități.

Sub un alt aspect, se reține că instanța de casare, în al doilea ciclu procesual, a stabilit că atât obligația de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului finanțat, cât și cea de transmitere a folosinței acestuia sunt obligații de rezultat în sarcina finanțatorului, culpa fiind prezumată legal și rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 C. civ.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit a reținut că obligația esențială în sarcina finanțatorului este transmiterea folosinței bunului, contractul leasing financiar nefiind un raport juridic de creditare, deși include o componentă financiară.

În acest sens, recurenta a invocat prevederile art. 14 din Legea nr. 93/2009 și art. 1 și 3 din Regulamentul BNR nr. 17/2012 art. 2 lit. d) și art. 10 din O.G. nr. 51/1997.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 "prin operațiunile de leasing o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract".

Conform art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, "rata de leasing reprezintă, în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului, și nu parte din capitalul finanțat, la care se adaugă dobânda de leasing, care se stabilește pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părților".

Potrivit textelor legale evocate, contractul de leasing financiar este un contract sinalagmatic care generează drepturi și obligații reciproce și interdependente, presupunând transmiterea folosinței bunului în schimbul plății unei remunerații periodice denumite rată de leasing.

Prin urmare, transmiterea folosinței bunului de către finanțator este o obligație esențială prevăzută în contractul de leasing financiar, a cărei neîndeplinire atrage consecința lipsirii de interes a utilizatorului în menținerea contractului, aspect reținut de altfel și prin decizia de casare.

Se constată, așadar, că deși contractul de leasing împrumută elemente specifice de la diferite contracte sau instituții, acesta este un contract specific, reglementat de O.G. nr. 51/1997.

Prin urmare, contractul de leasing nu poate fi asimilat contractului de credit, întrucât din punct de vedere juridic în cazul creditului bancar clientul primește o sumă de bani de la instituția financiară, în schimb în cazul contractului de leasing, utilizator primește folosința temporară a unui bun în schimbul achitării unor rate.

De altfel, nici din prevederile art. 14 din Legea nr. 93/2009, invocate de recurentă, nu rezultă că leasingul poate fi asimilat contractului de credit, ci doar faptul că acestea are și o componentă financiară, textul enumerând activitățile pe care le poate desfășura o instituție financiară nebancară, printre care acordarea de credite, leasing financiar, etc.

De asemenea, nici invocarea art. 10 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 în justificarea faptului că transmiterea folosinței bunului nu este de esența contractului de leasing nu este întemeiată.

Instanța supremă constată că dispozițiile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 nu sunt aplicabile deoarece reglementează situația riscului pierderii, distrugerii sau avarierii bunului, din cauze fortuite, pe parcursul derulării contractului, și impun continuitatea plăților cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing, or, în cauză, bunul nu a fost predat utilizatorului pentru a fi incidentă prevederea legală arătată.

În continuare, recurenta a susținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, fiind incidente dispozițiile art. 1350 alin. (2) C. civ., deoarece lipsa de folosință este justificată de neîndeplinirea obligației de livrare a bunului de către furnizor.

Cu referire la acest argument, Înalta Curte constată că lipsa de folosință justificată de neîndeplinirea obligației de livrare de către furnizor nu se încadrează în niciuna din cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute la art. 1351-1354 C. civ.

În același timp, aceeași împrejurare, a neîndeplinirii obligației ce revenea furnizorului, a fost invocată de recurentă cu titlul de cauză justificată pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, partea susținând că, potrivit art. 1555 C. civ. privind ordinea executării obligațiilor contractuale, pentru ca finanțatorul să transfere dreptul de folosință al bunului trebuia să fie îndeplinită obligația furnizorului de livrare a bunului către utilizator, conform art. 2.3.1 din contractul de leasing.

Înalta Curte constată că art. 1555 alin. (1) C. civ. instituie regula simultaneității executării obligațiilor, potrivit căreia, în lipsa unei prevederi exprese sau dacă nu rezultă altfel din împrejurări, obligațiile trebuie executate concomitent. Partea care solicită executarea cu prioritate a obligației cocontractantului are de răsturnat prezumția de simultaneitate, în sensul demonstrării temeiului solicitării de executare.

De asemenea la art. 1555 alin. (2) C. civ. a fost consacrată o regulă supletivă, aplicabilă în materia executării unei obligații cu termen, în sensul că atunci când executarea unei obligații presupune, prin natura ei un termen de executare, partea care beneficiază de termen trebuie să execute prima prestația asumată.

Or, în cauza de față, obligația de livrare ce revenea furnizorului, prevăzută la art. 2.3.1 din contractul de leasing, nu are nicio semnificație din perspectiva art. 1555 C. civ., neavând efecte în privința ordinii executării obligațiilor născute din contractul de leasing, deoarece obligație de livrare nu incumba părților acestui contract, ci revenea unui terț.

Pe de altă parte, se reține că în sfera noțiunii legale a neexecutării justificate, care ar putea paraliza exercitarea de către creditor a drepturilor reglementate de art. 1516 C. civ., intră doar excepția de neexecutare a contractului și imposibilitatea fortuită de executare, reglementate prin art. 1556 ți art. 1557 C. civ., situația relevată de recurentă neîntrunind condițiile niciuneia din cauzele justificate de neexecutare menționate.

Așadar, se constată că instanța de apel în mod corect nu a reținut incidența vreunei cauze exoneratoare de răspundere sau justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale.

Totodată, critica recurentei privind interpretarea greșită de către instanța de apel a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare cu referire la transferul dreptului de proprietate de la furnizor la finanțator nu poate fi primită, deoarece clauza contractuală a făcut obiectul analizei instanței de recurs, în al doilea ciclu procesual.

Astfel, instanța de casare a stabilit că părțile au convenit la art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare transmiterea proprietății odată cu executarea obligației de livrare a autovehiculului, și nu la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, potrivit art. 1674 C. civ.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat întocmai dezlegările obligatorii date de instanța de casare, în al doilea ciclu procesual, în mod just fiind respins apelul societății de leasing și menținută soluția primei instanțe, de rezoluțiune a contractului de leasing financiar din culpa finanțatorului, pentru nerespectarea obligației de transfer a folosinței bunului către utilizator.

Nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru toate considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, cu majoritate, recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus dovezi din care să rezulte că onorariul avocațial solicitat a fost achitat pentru serviciile prestate în dosarul pendinte, înscrisurile anexate menționând alte contracte de asistență juridică/alte dosare de instanță.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2024.

Cu opinie separată:

Admite recursul declarat de pârâta C.. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și o trimite spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2024.

Opinie separată,

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, apreciez că recursul pârâtei trebuie admis pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, în al doilea ciclu procesual, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt fondate.

Cu întâietate, se cuvine a se sublinia faptul că prin prima decizie de casare pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a invalidat raționamentul instanței de apel, din primul ciclu procesual, care a considerat că prevederile art. 12 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 nu sunt incidente în speță, datorită specificului pretențiilor reclamantei, care și-a sprijinit cererea de rezoluțiune contract de leasing financiar pe ideea că furnizorului bunului - bun în vederea căruia s-a încheiat convenția între finanțator și utilizator - îi lipsește tocmai calitatea de proprietar asupra acestuia.

În atare context, s-a constatat nelegalitatea deciziei instanței de apel care a nesocotit norma legală anterior evocată, potrivit căreia: "În temeiul contractului de leasing, locatarul/utilizatorul are următoarele drepturi: a) de acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție, locatorul/finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere; b) de a exercita acțiunile posesorii față de terți".

Pe de altă parte, s-a ținut seama în prima decizie de casare, de temeiul juridic invocat de reclamantă în justificarea pretențiilor sale, respectiv de art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997 - care instituie în sarcina finanțatorului obligația de a garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale - și de împrejurarea că, în mod nelegal, instanța de apel a considerat ca nerelevantă pentru soluționarea cauzei această obligație de garanție, deși a înțeles să păstreze soluția primei instanțe prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de leasing financiar potrivit pretențiilor reclamantei și potrivit textului de lege sus menționat.

În atare situație, prin prima decizie de casare, i s-a pus în vedere instanței de apel să verifice dacă în dosar sunt întrunite cumulativ condițiile care îi permit reclamantei să solicite rezoluțiunea contractului de leasing financiar din culpa pârâtei -finanțatoare.

Chiar dacă în primul ciclu procesual, în recurs, instanța supremă nu s-a referit expres la principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, acesta se subînțelege și trebuia avut în vedere cu ocazia rejudecării apelului, întrucât art. 1517 din noul C. civ. care statuează în sensul că "O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune", își găsește pe deplin aplicabilitatea în litigiu, părțile aflându-se pe tărâmul răspunderii civile contractuale și aducând în discuție forța obligatorie a contractului precum și faptul neexecutării obligațiilor asumate prin convenția a cărei rezoluțiune se solicită.

Din perspectiva istoricului prezentat al dosarului și ținând seama de decizia nr. 671 din 14 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în al doilea ciclu procesual al apelului, prin care s-a admis apelul declarat de către pârâtă, s-a schimbat în parte sentința apelată și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, apare ca necesară sublinierea aspectelor de nelegalitate reținute de instanța supremă în al doilea ciclu procesual al recursului.

Astfel, prin decizia civilă nr. 2542 din 6 decembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2017, pe lângă aspecte care au vizat inclusiv existența și conținutul negocierilor dintre părți, s-au reținut incidența art. 1226 din C. civ., referitor la obiectul prestației la care se angajează debitorul, art. 1549 și art. 1516 din același act normativ, potrivit cu care încălcarea principiului de bază contractual al executării integrale, exacte și la timp a obligațiilor constituie premisa valabilă a rezoluțiunii, condiția de fond fiind ca neexecutarea debitorului să fi fost fără justificare, precum și prevederile art. 1548 din același cod, din care se desprinde ideea că dobândirea calității de proprietar asupra bunului finanțat și transmiterea dezmembrământului folosinței sunt obligații de rezultat.

În lumina acestor coordonate, instanța supremă a retrimis cauza spre rejudecare instanței de apel cu motivarea că cea de-a doua decizie pronunțată în apel, după prima casare, nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale, în raport cu situația de fapt reținută și probele administrate în cauză.

În rejudecare, după a doua casare, prin decizia civilă nr. 1276 din 22 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în al doilea ciclu procesual al apelului, s-a reținut, în esență, că voința părților a fost ca toate riscurile legate de bunul finanțat să fie transferate utilizatorului de la data livrării, deci odată cu predarea bunului, obligație care nu a mai fost executată, nefiind cazul procurării bunului de către furnizor, astfel încât nu a operat acest transfer. Mai mult, s-a reținut că în cauză nu s-a pus în discuție exclusiv obligația de livrare a bunului, ci însuși transferul dreptului de proprietate de la furnizorul B. S.R.L. către finanțatorul C. S.A..

Pe de altă parte s-a avut în vedere ultima decizie de casare și împrejurarea că prin aceasta s-a dat întâietate art. 1672 din C. civ. din care reiese fără echivoc faptul că obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului este distinctă de obligația de livrare a bunului, așa încât, față de împrejurarea că furnizorul B. S.R.L.. (dealer auto) nu a mai putut dobândi dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, pentru a-l mai putea transmite finanțatoarei-pârâte, rezultă că la rândul ei, apelanta-pârâtă nu si-a mai îndeplinit față de reclamanta-utilizator obligația de a-i transmite folosința bunului.

S-a mai reținut, de către instanța de apel, că prin art. 3 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare, pârâta-finanțatoare și furnizorul B. S.R.L.. au convenit ca transmiterea proprietății asupra bunului să aibă loc odată cu livrarea acestuia, iar că prin art. 9 pct. iii s-a stipulat ca obligația de plată a prețului să aibă loc în considerarea existenței bunului pe teritoriul României. Față de cele prezentate, a mai apreciat instanța de apel că, furnizorul bunului, nedobândind dreptul de proprietate asupra bunului, nu putea să îl transfere mai departe către apelanta-pârâtă, că aceasta din urmă nu a devenit nici ea proprietară a bunului ce constituie obiect al contractului de leasing și că, în aceste condiții, apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a transmite folosința bunului către reclamanta-utilizator.

Din această perspectivă, s-a mai considerat, în acord și cu ultima decizie de casare, că obligația dobândirii dreptului de proprietate și obligația transmiterii dezmembrământului folosinței erau obligații de rezultat, culpa fiind prezumată legal și rezultând din simplul fapt al neexecutării, potrivit art. 1548 din C. civ., astfel că, neîndeplinirea acestor obligații de către pârâtă de la momentul încheierii contractului de leasing financiar, corelat cu faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligația de plată a ratelor de leasing, conduce la admiterea pretențiilor utilizatoarei, în sensul de a se dispune rezoluțiunea judiciară a convenției de leasing, din culpa pârâtei-finanțatoare.

Criticile recurentei referitoare la nerespectarea voinței părților, a scopului încheierii contractului de leasing financiar supus examinării dar și a normelor legale incidente în speță, de către instanța de apel, sunt întemeiate.

Pentru început, se observă cum intimata-reclamantă deși a înțeles să solicite rezoluțiunea contractului de leasing financiar încheiat cu recurenta-finanțatoare, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată cât și pe parcursul procesului s-a raportat la operațiunea de leasing, operațiune care nu se confundă cu convenția de leasing, fiind diferită, mult mai complexă și generând o multitudine de raporturi juridice.

În realitate, deși i se impută recurentei lipsa calității de proprietar al bunului ce trebuia apoi transmis spre folosință intimatei-reclamante, părțile în litigiu au cunoscut de la începutul negocierilor, purtate pe marginea dobândirii de către reclamanta-utilizator a unei finanțări în vederea dobândirii utilajului, obiect al convenției de leasing financiar, că banca-finanțatoare nu avea ea însăși în proprietate bunul evocat, că aceasta trebuia să îl cumpere de la furnizorul indicat expres de către intimata-reclamantă și că în temeiul art. 2.3.1 și art. 7.8 din contractul părților de leasing, reclamanta-utilizator s-a obligat să preia bunul direct de la furnizor/dealer după încheierea contractului de leasing.

Este de necontestat aspectul încheierii contractului de leasing financiar subsecvent încheierii contractului de vânzare-cumpărare al bunului dat în leasing, faptul că intimata-reclamantă a semnat la rândul ei convenția de vânzare-cumpărare, intervenită la inițiativa sa, între recurentă și furnizorul B. S.R.L.. și împrejurarea că, după transmiterea unei adrese către bancă, emisă de către furnizor, prin care se specifica faptul că utilajul a ajuns în România, recurenta-finanțatoare a livrat în contul furnizorului banii necesari pentru achiziționarea bunului.

Prin urmare, reclamanta solicită rezoluțiunea contractului de leasing financiar încheiat cu banca-pârâtă, cu motivarea că aceasta din urmă nu este proprietara bunului, deși contractul de vânzare-cumpărare al bunului în litigiu nu a fost contestat și continuă să își producă efectele.

Mai mult, în forma actuală, O.G.. nr. 51/1997 când definește operațiunile de leasing, dispune că prin acestea o parte, denumită finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun "al cărui proprietar este" celeilalte părți, denumită locatar/utilizator. Așadar, deși s-a păstrat principiul transmiterii dreptului de folosință a bunurilor obiect al contractelor de leasing, astfel cum apărea și anterior adoptării Legii nr. 287/2006, în noua reglementare s-a introdus condiția calității de proprietar asupra acestora a finanțatorului. Despre condiția amintită are cunoștință și reclamanta întrucât în chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată invocă art. 1 alin. 1din O.G.. nr. 51/1997 care se referă la calitatea de proprietar asupra bunului a locatorului/finanțatorului.

Revenind la construcția juridică a reclamantei, care a solicitat rezoluțiunea contractului de leasing financiar nu pentru faptul că băncii-finanțatoare i-ar lipsi calitatea de proprietar asupra bunului – acest din urmă aspect, concomitent de altfel cu încheierea convenției de leasing financiar, putând conduce, în condițiile legii, la anularea actului juridic contestat iar nu la desființarea lui pentru aspecte ce țin de executarea sa – ci cu motivarea că bunul nu i-a fost predat, fiind lipsită, prin urmare, de folosința acestuia, denotă interpretarea eronată a clauzelor contractuale incidente în speță, clauze care transpun prevederile O.G.. nr. 51/1997.

În baza contractului de leasing financiar, utilizatorul dobândește toate prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului folosit în leasing, mai puțin dispoziția, astfel cum rezultă din economia art. 9 lit. c) din O.G.. nr. 51/1997. Pe fundamentul acestor prerogative, legiuitorul a stabilit în favoarea utilizatorului dreptul de acțiune directă împotriva furnizorului pentru reclamații privind livrarea bunului, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție, așa cum s-a subliniat mai sus (art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997). Aceste prevederi se regăsesc și în cuprinsul convenției contestate de leasing financiar, fiind preluate în conținutul art. 3, art. 2.3.1 și art. 7.8, cum arată și recurenta-finanțatoare.

În atare situație, nepredarea bunului pentru care s-a încheiat contractul de leasing financiar nu echivalează cu nerespectarea obligației ce îi revenea băncii, în temeiul art. 9 lit. e) din O.G.. nr. 51/1997 invocat prin acțiune de către reclamantă, de a-i garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condițiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale. În măsura în care utilizatorul își respectă toate obligațiile, inclusiv cele referitoare la preluarea bunului, finanțatorul garantează utilizatorului doar folosința liniștită a bunului, nu și folosința utilă a acestuia. Astfel, finanțatorul, în virtutea calității sale de proprietar al bunului are obligația garanției pentru evicțiune, nu și a garanției pentru vicii sau a obligațiilor care decurg din folosirea bunului. Apoi, potrivit art. 12 din O.G.. nr. 51/1997, pentru viciile bunului, utilizatorul are acțiune directă, dar nu împotriva finanțatorului, ci împotriva furnizorului bunului, pentru toate reclamațiile privind livrarea (așadar, predarea), calitatea, asistența tehnică și service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție.

Din perspectiva celor expuse, decizia instanței de apel este nelegală, fiind vădit contrară noțiunii și reglementării contractului de leasing atunci când reține că "soluția pronunțată de prima instanță nu este în contradicție nici cu art. 14 alin. (2) din O.G.. nr. 51/1997 și nici cu art. 12 alin. (1) din același act normativ, întrucât aplicarea acestor prevederi are ca situație premisă transferul dreptului de proprietate asupra bunului către societatea de leasing, numai în acest caz fiind posibil a fi exercitată de către utilizator acțiunea directă împotriva furnizorului, iar răspunderea finanțatorului înlăturată pentru neîndeplinirea obligației de livrare."

Așa cum s-a mai menționat, "situația premisă" la care se referă instanța de apel reprezintă o condiție legală, obligatorie pentru perfectarea contractului de leasing financiar; calitatea de proprietar asupra bunului a locatorului/finanțatorului fiind prevăzută în mod expres în cuprinsul art. 1 alin. (1) din O.G.. nr. 51/1997. De aceea, este incorect raționamentul aceleiași instanțe care consideră că lipsa calității de proprietar asupra bunului a locatorului/finanțatorului echivalează cu nesocotirea obligației acestuia de asigurare a folosinței utile asupra bunului, folosință utilă în care se cuprinde și obligația de predare a bunului și care, așa cum am arătat, nu este în sarcina finanțatorului ci a furnizorului bunului.

Confuzia instanței de apel cu privire la noțiunea și calitatea de proprietar asupra bunului folosit în leasing, cu privire la noțiunea și obligația de asigurare a folosinței liniștite asupra acestui bun, cu privire la noțiunea și obligația de asigurare a folosinței utile asupra lui, au condus le pronunțarea unei hotărâri judecătorești care într-un final a ignorat prevederile legii incidente în cauză, voința contractuală a părților și prima decizie de casare a instanței supreme prin care i s-a pus în vedere curții de apel să cerceteze pretențiile reclamantei-utilizatoare în lumina tuturor cerințelor rezoluțiunii judiciare.

Faptul că este indiferent dacă neîndeplinirea obligației pentru care se cere rezoluțiunea este culpabilă sau fortuită, rezoluțiunea prezentându-se în noul C. civ. ca un mecanism lipsit de valențe subiective, contractul desființându-se identic indiferent că debitorul este în culpă sau în imposibilitate fortuită să își îndeplinească obligațiile, așa cum încearcă a sublinia și instanța supremă în cea de-a doua decizie de casare, nu înseamnă însă că este totuna a vorbi în cauză despre rezoluțiunea judiciară ori despre nulitatea, ineficacitatea actului juridic contestat și nu înseamnă că pretențiile reclamantei vizând aspecte ce țin de executarea convenției părților pot fi admise, dar cu o motivare care se raportează la momentul încheierii actului juridic și al conformității lui cu legea.

Pentru toate aceste considerente, constat că recursul pârâtei-finanțatoare este fondat și trebuie admis, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.