ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2020/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.12.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 10.2.5.5 din contractul de leasing financiar nr. x din 23.09.2008, prin care se stipulează "în situația nerestituirii bunului în termenul de 3 zile prevăzut la art. 10.2.5.4, Utilizatorul va suporta contravaloarea dreptului de folosință, respectiv ratele de leasing, precum și o penalitate de 0,55%/zi din valoarea capitalului rămas și al dobânzilor calculate până la sfârșitul duratei prezentului contract, calculată pentru fiecare zi de întârziere până în momentul restituirii bunului, obiect al prezentului contract", precum și obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate în baza clauzei contractuale anulate, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acesteia, în cuantum de 363.329,03 RON, reprezentând suma de bani achitată peste valoarea contractului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 968, art. 966, art. 970 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului de a contesta și invoca clauze abuzive ale unui contract de leasing financiar în raport de care este terț, excepția prescripției dreptului la acțiune. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 03.12.2021, instanța a respins, în ședință publică, excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței, invocată de pârâtă, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 3013/03.12.2021, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată. Totodată, a respins atât acțiunea, cât și cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 346 din 3 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

După o prezentare a situației care a declanșat litigiul și a parcursului litigios al dosarului, recurentul susține că, instanța de apel a oferit o analiză extrem de sumară (o singură pagină), aproape inexistentă, a tuturor aspectelor sesizate prin cererea de apel, limitându-se la aprecierea că există o singură concluzie care poate fi trasă din cererea reclamantului, respectiv, faptul că susținerile acestuia critică dorința de înavuțire excesivă, susțineri ce reprezintă o aserțiune vulgară.

În ce privește restul considerentelor deciziei, recurentul susține că sunt, de fapt, un extras din teoria privind sancțiunea nulității, nicidecum o analiză aplicată la prezenta speță.

Prin urmare, apreciază că motivarea deciziei nu respectă exigențele art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În continuare, recurentul susține că, deși a criticat sentința primei instanțe sub mai multe aspecte, instanța de apel s-a limitat la teoria instituției nulității și a efectelor acesteia, concluzionând, în mod netemeinic, că, și în situația în care ar fi o clauză penală, aceasta nu poate fi supusă regimului nulității absolute.

În concluzie, recurentul consideră că decizia nu respectă exigențele legale în ceea ce privește motivarea acesteia, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., învederează că instanța de apel a procedat la interpretarea greșită a normelor privind incidența nulității, precum și la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5, art. 968 și art. 970 din C. civ. de la 1864.

Precizează recurentul că, a invocat în fața instanțelor anterioare faptul că, clauza nr. 10.2.5.5 din contractul de leasing are o cauză ilicită, fiind contrară bunei-credințe. Din această perspectivă, învederează că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, potrivit cărora, nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti, pe lângă penalitățile de întârziere, și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum și contravaloarea bunului.

Apreciază recurentul că plata cumulativă a acestor sume, implicit a ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, reprezintă, în fapt, o sarcină excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la situația în care este mai profitabil pentru finanțator să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obține plata ratelor de leasing, penalitățile aferente acestora, cât și valoarea reziduală.

Astfel, consideră că această din urmă ipoteză este aplicată de intimata-pârâtă, având în vedere că debitul ce face obiectul executării silite este compus din ratele de leasing în integralitate (până la finalul perioadei contractuale) + penalitățile aferente + contravaloarea dreptului de folosință a bunului, astfel că, și în prezent, prejudiciul acesteia continuă să crească. Prin urmare, este mai profitabil pentru intimata-pârâtă să rezilieze contractul și să procedeze la aplicarea clauzei contractuale prevăzută la art. 10.2.5.5.

Recurentul evocă și dispozițiile art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 51/107, forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing, pentru a susține că, împrejurarea că părțile au prevăzut altfel, ca urmare a interpretării per a contrario a dispozițiilor menționate, nu are semnificația faptului că legiuitorul permite părților să aibă o libertate contractuală nelimitată, de natură a permite finanțatorului obținerea atât a bunului (contravaloarea dreptului de folosință), cât și a ratelor aferente contractului de leasing pe toată perioada contractuală.

În aceste condiții, apreciază recurentul că, această clauză, ce obligă la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către utilizator, respectiv fidejusor, comparativ cu pagubele suferite efectiv de finanțator, are o cauză ilicită, contrară cerințelor bunei-credințe.

În concluzie, consideră că este nelegală reținerea instanței de apel, întrucât această clauză este în contradicție flagrantă cu justul echilibru ce trebuie să caracterizeze contractul, încă de la momentul semnării lui. Faptul că efectele clauzei s-au produs ulterior, susține recurentul, nu prezintă relevanță sub aspectul nulității invocate.

În plus, învederează că, jurisprudența și doctrina în materie rețin că, în măsura în care contractul nu prevede în mod expres că se poate deroga de la dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în sensul în care să se insereze în mod expres faptul că, prin penalitatea stipulată în contract se poate depăși cuantumul debitului principal, se aplică în mod corespunzător dispozițiile legale.

Totodată, solicită să se observe că a argumentat aplicarea sancțiunii nulității prin prisma intenției pârâtei de a se îmbogăți prin inserarea unei clauze contractuale contrară bunelor moravuri, astfel că recurentul-reclamant s-a raportat la momentul semnării actului juridic. De asemenea, arată că a susținut, fără ca instanța de apel să analizeze în vreun fel, faptul că, cauza ilicită constă în aceea că, prin inserarea clauzei contractuale ce face obiectul cererii de chemare în judecată, intimata-pârâtă a urmărit, în realitate, ca în situația rezilierii contractului, să execute obligația de plată a ratelor în integralitate, precum și contravaloarea bunului.

Nu în ultimul rând, susține că argumentele sale privind atitudinea pârâtei ulterioară rezilierii contractului nu pot conduce la concluzia că a invocat nulitatea acestor acțiuni ulterioare ci, dimpotrivă, conturează ideea că inserarea unei clauze imorale și care contravine bunelor moravuri i-a permis intimatei exercitarea acestor acțiuni păgubitoare pentru recurent.

În acest context, recurentul indică atitudinea intimatei-pârâte pe parcursul executării silite, lipsa de diligență cu privire la valorificarea biletelor la ordin, emiterea unei adrese către Primăria Sectorului 6 în vederea identificării bunurilor imobile aparținând recurentului, solicitările întreprinse către OCPI, majorarea debitului, afirmațiile contradictorii ale pârâtei cu privire la data actualizării creanței.

Nu în ultimul rând, autorul prezentei căi de atac susține că, valoarea sumelor de bani reprezentând dreptul de folosință, percepute de intimata-pârâtă, este rezultatul unui abuz al acesteia, comis prin adăugarea unor sume fără bază contractuală.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 22 mai 2023 și 03 iulie 2023 .

La 17 iulie 2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că decizia este nemotivată. În acest sens, a susținut că instanța de apel a făcut o analiză sumară a criticilor expuse în memoriul de apel, aspect care vădește faptul că nu au fost analizate toate argumentele reclamantului.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, reține că instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic de o manieră care permite controlul din partea instanței superioare.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Pornind de la aceste considerente teoretice, instanța supremă constată, în primul rând, că, prin memoriul de apel, reclamantul a reiterat argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că, prin inserarea/activarea clauzei contractuale prevăzută la art. 10.2.5.5 din contractul de leasing financiar au fost încălcate dispozițiile art. 5, art. 968 și art. 970 din C. civ. de la 1864, faptul că, dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 nu prevăd obligația utilizatorului de a plăti, pe lângă penalitățile de întârziere, și celelalte rate de leasing rămase de achitat și valoarea bunului, precum și faptul că plata cumulativă a acestor sume reprezintă o sarcină excesivă impusă utilizatorului, fiind mai profitabil pentru finanțator să nu fie executat contractul, decât să fie executat.

Răspunzând acestor critici, prima instanță a reținut că, aspectele invocate cu privire la încălcarea dispozițiilor C. civ. nu au legătură cu pretinsa cauză ilicită, în realitate prevederile contractuale fiind expresia liberei manifestării de voință a părților, care au înțeles să sancționeze neîndeplinirea obligației de restituire a bunului. Totodată, a reținut că, în realitate, reclamantul este nemulțumit de cuantumul penalităților și de modul de derulare a executării silite, că art. 15 din O.G. nr. 51/1997 este inaplicabil cauzei, izvorul obligației fiind contractul, că invocarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 este irelevantă, întrucât în contract s-a stipulat contrariul, precum și că invocarea modului în care s-au derulat procedurile de executare silită și invocarea diferitelor sume executate nu privește obiectul contractului.

În al doilea rând, instanța supremă reține că instanța de apel a respins calea de atac exercitată de reclamant, confirmând astfel soluția primei instanțe, în fapt și în drept.

În acest context, în care criticile apelantului-reclamant nu au adus elemente de noutate în raport de propriile susțineri din cererea de chemare în judecată, contrar susținerilor din memoriul de recurs, nu se poate reține o omisiune a instanței de apel de a analiza vreo critică cu care a fost învestită.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte reține că instanța de apel a răspuns, printr-un considerent comun, criticilor formulate prin cererea de apel de către reclamant, astfel că, raportat la stadiul procesual în care a fost pronunțată, decizia recurată răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, a reținut, pe de o parte, că aspectele referitoare la executarea clauzei contestate nu pot fi analizate de instanța învestită cu nulitatea clauzei, iar pe de altă parte, că art. 10.2.5.5 din contract reprezintă o clauză penală, care este permisă de lege și, prin urmare, a fortiori este morală. Totodată, în ce privește causa mediata, a reținut faptul că, întrucât contractul a fost încheiat în mod liber, nu se poate considera că, din simplul fapt că executarea unei clauze a devenit excesiv de oneroasă, clauza respectivă a fost fundamentată pe un scop imoral.

Totodată, față de obiectul prezentei acțiuni, anume constatarea nulității unei clauze contractuale, instanța supremă reține că, în mod judicios prima instanță de control judiciar s-a raportat la cauzele și efectele nulității pentru a arăta motivele pentru care au fost înlăturate susținerile apelantului-reclamant relative la predarea bunului, modalitatea de desfășurare a executării silite și la actualizarea debitului de către intimata-pârâtă, după începerea executării silite, reținând că nulitatea poate avea ca fundament factual doar aspecte anterioare sau concomitente momentului încheierii actului juridic, nu ulterioare, așa cum pretinde reclamantul.

În plus, instanța supremă constată și că, prin memoriul de apel, nu au fost aduse critici împotriva raționamentului primei instanțe, care nu a considerat incidente în cauză dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 și ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, astfel că, menținând soluția tribunalului, nu se impunea un răspuns specific argumentelor reclamantului reluate în manieră identică, în apel.

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu vor fi primite.

Astfel, în mod nefondat susține recurentul-reclamant că dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, forma în vigoare la data încheierii contractului de leasing-financiar, (23.09.2008), nu impun o obligație legală în sarcina utilizatorului de a plăti, pe lângă penalitățile de întârziere, și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum și valoarea bunului.

Așa cum corect au reținut și instanțele anterioare, textul normativ prevede că dispozițiile invocate de recurent se aplică în lipsă de stipulație contrară. Or, în cauză, instanța supremă reține că, prin derogare de la dispozițiile legale, părțile, finanțator și utilizator, au procedat la evaluarea convențională anticipată a prejudiciului suportat de către Finanțator ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de către Utilizator privind predarea bunului, prin clauza contractuală a cărei anulare se cere.

Prin urmare, în cauză, în situația neîndeplinirii obligației de predare a bunului, răspunderea utilizatorului este una contractuală, conform art. 970 C. civ. de la 1864, iar nu una izvorând din lege.

Argumentul per a contrario va fi folosit și pentru a înlătura criticile recurentului privind incidența dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, în vigoare la data încheierii contractului, conform cărora, totalul penalităților pentru întârziere în decontare, nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

În cauză, prima instanță a reținut că părțile au stipulat contrariul, prin clauza contestată nr. 10.2.5.5, iar reclamantul nu a contestat aceast aspect în apel, interpretarea dată de prima instanță clauzei rămânând definitivă.

Prin urmare, în mod corect s-a reținut faptul că aceste dispoziții legale nu sunt inaplicabile speței.

Instanța supremă constată că au fost invocate formal criticile privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 5, art. 968 și art. 970 C. proc. civ. de la 1864, întrucât recurentul nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate a deciziei din această perspectivă.

Astfel, prin argumentele aduse în susținere, recurentul aduce în dezbatere, în realitate, problematica aprecierii caracterului excesiv al sumelor datorate în temeiul clauzei contractuale a cărei nulitate o solicită, a constatării intervenirii unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și a stabilirii veritabilei intenții a intimatei-pârâte atât la semnarea contractului, cât și pe parcursul executării silite, derivate din proiecția unui posibil câștig în viitor. Or, stabilirea caracterului excesiv și a voinței părților pe baza administrării probelor, precum și afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De altfel, în expunerea argumentelor sale, recurentul ignoră faptul că, instanța de apel a reținut că, atât timp cât contractul a fost încheiat în mod liber, nu se poate considera că, din simplul fapt că executarea unei clauze a devenit extrem de oneroasă, clauza respectivă a fost fundamentată pe un scop imoral.

În plus, așa cum au reținut și instanțele anterioare, solicitându-se constatarea nulității absolute a unei clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date. Astfel că, susținerile recurentului privind atitudinea intimatei-pârâte pe parcursul executării silite nici nu a făcut obiectul cercetărilor efectuate de instanța de apel, care a reținut că, aspectele referitoare la executarea clauzei contestate nu pot fi analizate de instanța învestită cu nulitatea clauzei.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor lui, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 346 din 3 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.