ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1616/2023

Ședința publică din data de 22 iunie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.A.. a solicitat, în principal, angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei B., ca urmare a utilizării în mod nelegal și contrar prevederilor art. 4.9 din contractele de leasing nr. x/2012 și y/2012 a biletelor la ordin puse la dispoziția pârâtei și ca urmare a interpretării eronate și abuzive a prevederilor art. 4.8 din contractul de leasing nr. x/2012 referitoare la calculul penalităților de întârziere, ulterior rezilierii contractului - cu petitul subsidiar, de reducere a cuantumului penalităților de întârziere în temeiul art. 1541 C. civ., precum și reducerea daunelor interese pretinse de pârâta în temeiul prevederilor art. 13.3 din contractul de leasing nr. x/2012 la nivelul de 1/4 din valoarea rămasă a bunului obiect al leasingului. Prejudiciul pretins suferit de reclamanta a fost cuantificat la nivelul sumei de 378.479,36 RON, pentru primul capăt de cerere și la nivelul de 141.426,84 de RON pentru al doilea capăt de cerere, la care se adaugă accesoriile solicitate conform cererii adiționale.

Prin sentința civilă nr. 615 din 23.03.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta B.. S-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., împotriva pârâtei B., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.A..

Prin decizia civilă nr. 713/2022 din 21 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția II-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 615 din 23.03.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost păstrată în întregime.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, având în vedere motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs invocat se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. prin raportare la art. 62 și 63 din Legea nr. 58/1934, sub aspectul remediilor pe care le poate oferi contestația la executare specială, cât și prin raportare la faptul că acțiunea cu care a fost învestită instanța este una în realizare, iar nu în constatare.

Cu privire la art. 62 și 63 din Legea nr. 58/1934, se arată că instanța de apel a reținut greșit că, pe calea contestației la executare speciale reglementate de aceste texte de lege, pot fi invocate argumente care privesc raportul fundamental dintre posesor și emitentul biletului la ordin, în sensul că nu se poate stabili cu titlu general că nu pot fi invocate apărări privind executarea sau neexecutarea contractului în baza căruia a fost emis biletul la ordin ori că prealabil punerii în executare a acestuia beneficiarul a făcut plăți nedatorate sau că suma care a fost înscrisă în biletul la ordin nu este datorată. În consecință, arată recurenta, instanța a reținut că, completarea de către intimată a biletelor la ordin cu încălcarea convenției, se circumscrie unor excepții personale care derivă din raportul juridic fundamental și care trebuiau invocate în cadrul contestației la executare.

În opinia recurentei, chestiunea litigioasă privește doar maniera de utilizare a biletelor, nu și utilizarea în sine a acestora, iar acest aspect nu reprezintă o chestiune care să fie analizată strict pe calea contestației la executare ci din perspectiva unei răspunderi contractuale având în vedere că nu s-a solicitat restituirea unei sume per se ci obligarea la acoperirea unui prejudiciu reprezentând valoarea încasată în plus de intimată, peste cea datorată conform contractului. Prin urmare, nu este vizată o chestiune de executare silită a biletelor la ordin care să poată face obiectul controlului instanței în cadrul unei opoziții întemeiate pe Legea nr. 58/1934.

Întrucât fapta ilicită este reprezentată de executarea silită în contra contractului în ceea ce privește sumele nedatorate, opoziția formulată în temeiul art. 62 din Legea nr. 58/1934 nu permite cercetarea aspectelor ce țin de caracterul legal al denunțării sau rezilierii contractelor de leasing, stingerea obligațiilor etc.

Contrar premiselor de la care pornește instanța de apel dispozițiile Legii nr. 58/1934 nu acoperă ipoteza în care apărarea invocată de intimată se referă la inexistența obligației de plată, art. 63 din lege conținând dispoziții limitative printre care nu se regăsesc și motive de nulitate ale raportului juridic fundamental cauzate de inexistența sau stingerea obligației de plată.

În ceea ce privește susținerea că acțiunea din prezentul litigiu este una în realizare, recurenta arată că litigiul se circumscrie unei clasice acțiuni în răspundere contractuală deoarece vizează repararea unui prejudiciu rezultat din aplicarea necorespunzătoare a clauzelor convenției încheiate de părți, chiar dacă prejudiciul se confundă cu valoarea sumei care a fost înscrisă pe biletele la ordin.

Faptul că biletele la ordin sunt instrumente de garanție pentru plată independente de contract, face ca modul de aplicare a acestora să fie verificat de instanță, distinct de remediile procesuale precum opoziția cambială, contestația la executare sau acțiunea în constatare.

Recurenta arată că abia la data la care instanța de judecată a statuat cu titlu definitiv (dosarul nr. x/2015 a fost soluționat în recurs la data de 16.11.2020) asupra chestiunii litigioase reprezentate de denunțarea unilaterală a contractului de leasing s-au născut premisele pentru demararea litigiului pendinte, ca atare, înainte de clarificarea legalității măsurii denunțării contractului, recurenta nu a avut premisa să acționeze pentru a solicita acoperirea prejudiciului.

Așadar dreptul la acțiune pentru recuperarea prejudiciului s-a născut la momentul la care recurenta a putut cunoaște că intimata a utilizat biletele la ordin cu încălcarea contractului.

Printr-o altă critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 44 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se susține că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 35 C. proc. civ. și art. 62-63 din Legea nr. 58/1934 deoarece nu a avut în vedere premisa de la care pornește litigiul și anume că abia ulterior soluționării litigiului care a format obiectul dosarului nr. x/2015 s-a clarificat cu efecte retroactive care contract de leasing a fost reziliat valabil. Or, implicațiile acestor statuări sunt directe asupra operării clauzelor penale și a cumulului acestora, atât timp cât denunțarea și rezilierea valabilă a contractelor este o chestiune litigioasă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte, a luat în examinare recursul în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și a reținut următoarele:

Litigiul pendinte are la bază un raport juridic rezultat din executarea unor bilete la ordin de către intimata-societate de leasing față de care reclamanta a afirmat producerea unui prejudiciu în patrimoniul său prin interpretarea neconformă a dispozițiilor contractuale.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1350 și art. 1541 C. civ. care reglementează răspunderea contractuală și condițiile în care poate fi redus cuantumul penalităților.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, soluție menținută și de instanța de apel fiind reținută incidența în cauză a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. în sensul că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în constatarea inexistenței unui drept, respectiv a dreptului intimatei de a pune în executare biletele la ordin, iar nu o acțiune în realizare cum a afirmat reclamanta.

În calificarea acțiunii ca fiind una în constatare prima instanță a apreciat că, deși reclamanta a susținut că acțiunea dedusă judecății este una în realizare și ca atare admisibilă, atât timp cât se contestă existența dreptului patrimonial al pârâtei materializat în biletele la ordin puse în executare în contra acesteia, demersul reclamantei are doar aparența unei acțiuni în realizare.

Verificarea caracterului admisibil al acțiunii are ca temei interdicția promovării acțiunii în constatare dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Instanța de apel a menținut soluția inadmisibilității acțiunii reținând că litigiile anterioare derulate între părți și soluționate prin hotărâri definitive au produs efecte în privința executării biletelor la ordin și verificării legalității conduitei contractuale a intimatei, care nu mai pot fi contrazise printr-un nou litigiu.

Astfel, s-a reținut că toate aspectele referitoare la sumele înscrise în biletele la ordin, cu referire la depășirea limitelor prevăzute de art. 4.9 din fiecare contract, precum și a dispozițiilor art. 4.8 din contractul nr. xLE/2012 raportat la data rezilierii contractului, puteau și trebuiau invocate în cadrul contestației la executare speciale prevăzute de Legea nr. 58/1934, cale de atac specifică prin care se pot invoca aspecte referitoare la caracterul cert, lichid si exigibil al creanței.

De asemenea, contrar argumentelor invocate prin cererea de apel, s-a mai reținut că, aspectele invocate și soluționate în litigiul ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca în legătură cu rezilierea contractelor de leasing, nu erau de natură să împiedice o astfel de contestație la executare, ci cel mult să amâne soluționarea unei astfel de contestații, până la statuarea în mod definitiv a datei de referință a rezilierii celor două contracte, raportat la pretinsele neexecutări ale obligațiilor contractuale pe care și le-au imputat părțile contractante.

Din perspectiva motivului de recurs invocat se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. prin raportare la art. 62 și 63 din Legea nr. 58/1934, recurenta susținând că acțiunea de față este motivată de inexistența remediilor pe care le poate oferi contestația la executare specială în ceea ce privește dreptul dedus judecății raportat la contextul litigios al părților, susținând faptul că acțiunea cu care a fost învestită instanța este una în realizare, iar nu în constatare, cum greșit s-a reținut.

Critica este nefondată instanțele de fond individualizând în mod corect tipul de acțiune dedus judecății.

Înalta Curte reține că, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile C. civ., acesta este supusă reglementării legii speciale, respectiv Legii nr. 58/1934, ceea ce exclude aplicarea dispozițiilor de drept comun.

Acest act normativ reprezintă cadrul juridic aplicabil titlurilor de valoare în speță bilete la ordin, ceea ce înseamnă că în raporturile juridice referitoare la acestea nu poate fi aplicată decât legea specială în domeniu.

Prin art. 62 și 63 din Legea nr. 58/1934, legiuitorul a reglementat posibilitatea debitorului să formuleze contestație la executare specială prin care să fie formulate inclusiv apărări care privesc raportul fundamental dintre posesor și emitentul biletului la ordin, nefiind de conceput ca debitorul să fie limitat în exercitarea dreptului său de a contesta valoarea creanței înscrise în biletul la ordin, mai ales în situația în care acesta se completează ulterior de către creditor.

Cu alte cuvinte, dispozițiile legale evocate permit debitorului utilizarea tuturor mijloacelor procedurale pentru apărarea eficientă a drepturilor sale, deoarece dacă acesta ar fi limitat în exercitarea dreptului la apărare rezultatul ar fi pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

În consecință, în mod corect instanța de apel a reținut că, completarea de către intimată a biletelor la ordin cu încălcarea convenției, se circumscrie unor excepții personale care derivă din raportul juridic fundamental și care trebuiau invocate în cadrul contestației la executare.

Deși recurenta susține că litigiul de față privește doar maniera de utilizare a biletelor a biletelor la ordin, nu și utilizarea în sine a acestora, acest aspect reprezintă o chestiune care face obiectul contestației la executare atât timp cât are legătură cu valoarea creanței cuprinse în biletul la ordin. Prin urmare, este vizată o chestiune de executare silită a biletelor la ordin care face obiectul controlului instanței în temeiul Legii nr. 58/1934, care permite cercetarea aspectelor ce țin de caracterul legal al denunțării sau rezilierii contractelor de leasing, stingerea obligațiilor etc.

Susținerile recurentei sunt nefondate și în ceea ce privește faptul că dispozițiile Legii nr. 58/1934 nu ar acoperi ipoteza în care apărarea invocată de intimată se referă la inexistența obligației de plată.

Înalta Curte reține că potrivit art. 63 din Legea nr. 58/1934, în procesele cambiale pornite fie pe cale de acțiune, fie pe cale de opozitie la somația de executare, debitorul nu va putea opune posesorului decât exceptiile de nulitate a titlului, potrivit dispozițiilor art. 2, precum si cele care nu sunt oprite de art. 19.

Numai în cadrul contestației la executare pot fi formulate critici împotriva modului în care se realizează executarea silită.

Textul de lege citat mai sus îngăduie debitorului să invoce și excepțiile care nu sunt oprite de art. 19 din Legea nr. 58/1934, în conformitate cu care persoanele împotriva cărora s-a declanșat o acțiune cambială nu pot opune posesorului excepțiile întemeiate pe raporturile lor personale cu trăgătorul sau cu posesorii anterior, afara numai dacă posesorul, dobândind cambia, a lucrat cu știință în paguba debitorului. Și, doar derivat din aceasta, debitorul poate să solicite, pe calea opoziției cambiale, anularea actelor de executare, fără a invoca în fapt critici adresate modului în care se desfășoară formele de executare - acestea putând fi valorificate, într-adevăr, numai pe calea unei contestații la executare.

Prin urmare, deși art. 63 din Legea nr. 58/1934 conține dispoziții limitative, apărările debitorului pot fi făcute pe calea contestației la executare specială care statuează asupra întinderii obligației de plată și care astfel intră sub autoritatea de lucru judecat, efectul fiind acela că nu mai poate fi pusă în discuție valoarea creanței printr-un litigiu viitor, chiar dacă acesta vizează valoarea integrală sau doar parțială a obligației de plată.

În ceea ce privește susținerea că acțiunea din prezentul litigiu este una în realizare, recurenta arată că litigiul se circumscrie unei clasice acțiuni în răspundere contractuală deoarece vizează repararea unui prejudiciu rezultat din aplicarea necorespunzătoare a clauzelor convenției încheiate de părți, chiar dacă în cauză prejudiciul se confundă cu valoarea sumei care a fost înscrisă pe biletele la ordin.

Contrar susținerilor recurentei, deși biletele la ordin sunt instrumente de garanție pentru plată, independente de contract, modul de aplicare a acestora poate fi verificat de instanță doar în cadrul procesual reglementat prin Legea nr. 58/1934, având în vedere aspectul derogatoriu al acestei legi de la dreptul comun.

Faptul că recurenta a cunoscut valoarea prejudiciului abia la data la care instanța de judecată a statuat cu titlu definitiv, în dosarul nr. x/2015, soluționat în recurs la data de 16.11.2020, asupra chestiunii litigioase reprezentate de denunțarea unilaterală a contractului de leasing, nu-i deschide acesteia calea unei alte acțiuni întemeiate pe dreptul comun pentru contestarea valorii obligației de plată executate de intimată în cadrul executării silite, în condițiile în care a avut la îndemână remediile procesuale prevăzute de Legea nr. 58/1934, aspect care se opune cu putere de lucru judecat în cauză.

În ceea ce privește momentul nașterii dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului creat prin punerea în executare a biletelor la ordin, acesta nu poate fi situat în afara reglementării speciale prevăzute de Legea nr. 58/1934, deoarece debitorul este obligat să uzeze cu diligență de mijloacele procesuale eficiente pentru valorificarea dreptului său, în speță de a nu plăti mai mult decât datorează.

Or, astfel cum a reținut și instanța de apel, împrejurarea că debitoarea, în speță recurenta, deși era pornită executarea silită împotriva sa, nu a înțeles să acționeze în mod eficient, promovând în termen util o contestație la executare, în acord cu dispozițiile art. 62, 63 din Legea nr. 58/1934, prin care să aducă în dezbatere judiciară argumentele sale referitoare la punerea în executare a biletelor la ordin cu încălcarea art. 4.9 din contractele de leasing, nu îi conferă acesteia dreptul ca, după finalizarea executării silite derulate împotriva sa, să încerce să provoace o dezbatere judiciară pe tema completării și executării acestor bilete la ordin, pe o cale improprie, care pornește de la premisa inexistenței dreptului intimatei de a utiliza aceste bilete la ordin, drept materializat prin executarea silită încheiată.

În consecință, este nefondată și critica prin care se susține că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 35 C. proc. civ. și art. 62-63 din Legea nr. 58/1934 deoarece nu a avut în vedere premisa de la care pornește litigiul și anume că abia ulterior soluționării litigiului care a format obiectul dosarului nr. x/2015 s-a clarificat cu efecte retroactive care contract de leasing a fost reziliat valabil.

Înalta Curte arată că statuările privind denunțarea și rezilierea valabilă a contractelor, chiar dacă reprezintă o chestiune litigioasă care a lămurit culpa creditoarei în privința întinderii obligației de plată, nu pot deschide căi procedurale noi pentru debitoare întrucât se opune principiul autorității de lucru judecat.

Înalta Curte va respinge și criticile care vizează calificarea greșită a acțiunii având în vedere că acțiunea formulată în cauză nu este o acțiune în realizare ci o acțiune în constatare deoarece tinde la demonstrarea inexistenței unui drept de creanță rezultat din bilete la ordin, creditorul fiind ținut să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 58/1934.

În concluzie, criticile recurentei vizând faptul că acțiunea pendinte este admisibilă, vor fi înlăturate aceasta aflându-se în situația de excepție prevăzută de art. 35 C. proc. civ., în cauză nefiind îndeplinită condiția caracterului subsidiar al acțiunii, determinat de inexistența unei acțiuni în realizare prin care să se tindă la finalitatea urmărită de titularul acțiunii, dreptul fiind realizat anterior.

Constatând că nu subzistă criticile formulate de recurenta-reclamantă în raport de motivele de casare invocate, hotărârea instanței de apel fiind legală, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 713/2022 din 21 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 713/2022 din 21 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2023.