ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2420/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea, astfel cum a fost completată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 mai 2019, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C.., prin intermediul și în numele Proprietății Segregate "B." (în prezent, C.), solicitând să se dispună:

- constatarea încetării calității de avalist a A. ca urmare a încheierii Actului adițional nr. x/11.05.2010 la Contractul de Leasing nr. 11426IMM F/31.03.2006;

- constatarea atitudinii de rea-credință a pârâtelor și, pe cale de consecință, inexistenței obligației A. de garantare pentru cele 41 de bilete la ordin emise în baza contractului de leasing;

- obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor de bani încasate în mod nelegal în baza avalului încetat;

- în subsidiar, în măsura în care vor fi respinse capetele de cerere principale, restituirea sumelor de bani achitate de către A. în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată suportate cu ocazia prezentului litigiu.

Prin întâmpinare, pârâta C. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la toate capetele de cerere invocate, ca fiind nelegală și netemeinică, precum și obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite de prezenta cauză.

Pe cale de excepție a invocat:

a) excepția inadmisibilității cererii formulate pe calea dreptului comun, iar nu a Legii speciale nr. 58/1934;

b) excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1982A/2015 a Curții de Apel București, rămasa definitiva prin decizia nr. 1645/09.11.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, față de inadmisibilitatea formulării prezentei cereri pe calea dreptului comun;

c) excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor nr. 3566/26.07.2018, 1602/18.04.2019, 529/20.12.2017, 5783/13.12.2018, 974/19.03.2019, 1593/07.07.2015, 4656/29.11.2017, 5499/05.12.2018, 4657/29.11.2017, 1535/03.04.2018, 2320/23.06.2016, 1357/04.04.2019 și 4437/18.12.2019 raportat la aspectele invocate de către reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată, și anume: încetarea calității de avalist, reaua-credință, semnarea avalului de către A., iar nu de către administratorul D. S.A..

Prin încheierea din 12 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității, autorității de lucru judecat și excepției lipsei calității procesuale pasive ca nefondate.

Prin sentința civilă nr. 2002 din 15 iulie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat.

A admis acțiunea, astfel cum a fost completată, cu privire la capetele de cerere principale.

A constatat încetarea calității de avalist a reclamantei A. S.A. ca urmare a încheierii actului adițional nr. x/11.05.2010 la Contractul de Leasing nr. x/31.03.2006.

A constatat inexistența obligației de garantare a reclamantei A. pentru cele 41 de bilete la ordin emise în baza contractului de leasing.

A obligat pârâtele la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate de la aceasta în baza avalului încetat.

A respins capătul subsidiar din cererea introductivă ca nefondat.

A obligat pârâtele la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu de avocat, precum și a sumei de 75.636,66 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pârâta C. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 2002/15.07.2021, dar și a încheierii din data de 12.04.2021.

Intimata A. S.A. a depus apel incident, solicitând schimbarea sentinței apelate în sensul obligării pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate.

În ședința publică din data de 10 ianuarie 2023, Curtea a pus în discuție excepția tardivității apelului declarat împotriva încheierii din data de 12.04.2021, pe care, ulterior, a admis-o în aceeași ședință publică.

Apelul declarat împotriva încheierii din data de 12.04.2021 fiind tardiv, nu au mai fost puse în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. (soluția dată acestei din urmă excepții nici nu a fost apelată).

Prin decizia civilă nr. 191 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul principal formulat de către apelanta-pârâtă C., împotriva sentinței civile nr. 2002/15.07.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata B. și cu apelanta-reclamantă A. S.A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată și a menținut în rest dispozițiile sentinței și ale încheierii apelate.

A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.A, împotriva sentinței civile nr. 2002/15.07.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019.

A obligat apelanta principală la plata către apelanta incidentă a sumei de 37.819 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin încheierea din 10 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale strecurate în minuta și în dispozitivul deciziei civile nr. 191 A din 10 februarie 2023, în sensul că în loc de "Obligă apelanta principală la plata către apelanta incidentă a sumei de 37.819 RON, reprezentând cheltuieli de judecată" se va citi "Obligă apelanta incidentă la plata către apelanta principală a sumei de 37.819 RON, reprezentând cheltuieli de judecată".

Împotriva deciziei civile nr. 191 A din 10 februarie 2023 și a încheierii din 10 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că, potrivit deciziei recurate, motivul pentru care instanța a dispus admiterea apelului în ceea ce privește biletele la ordin care au fost executate silit a fost legat de existența unei așa-zise puteri de lucru judecat în raport de hotărârile pronunțate în dosare având ca obiect contestațiile și opozițiile la executare promovate de recurentă în trecut.

Sub acest aspect, s-a reținut în mod nelegal că:

"[...] în privința biletelor la ordin cu soluții favorabile apelantei sau antecesoarei acesteia [...] prima instanță trebuia să valorifice efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și să respingă acțiunea ca neîntemeiată."

Pentru a putea reține efectul pozitiv al lucrului judecat, instanța a efectuat în mod nelegal o distincție cu privire la diferitele "categorii" de bilete la ordin, respectiv: (a) bilete la ordin cu soluții favorabile A.; (b) bilete la ordin cu soluții favorabile C. sau antecesoarei acesteia și (c) bilete la ordin în legătură cu care nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă. În urma efectuării acestei distincții, instanța a admis apelul în ceea ce privește biletele la ordin cu soluții favorabile C. sau antecesoarei acesteia și pe cale de consecință a respins acțiunea formulată de A. cu privire la aceste bilete la ordin.

Recurenta-reclamantă susține că instanța a admis apelul cu privire la "biletele la ordin cu soluții favorabile apelantei" în urma reținerii efectului pozitiv al lucrului judecat, în baza unei distincții pur artificiale (bazate pe faptul că bilete la ordin au numere diferite), ignorând faptul că, în conformitate cu propriul raționament "chestiunea litigioasă" era identică atât în dosarele favorabile apelantei, cât și în dosarele favorabile intimatei.

În acest context, în urma înlăturării efectului pozitiv al lucrului judecat, consideră că se impune casarea deciziei recurate în vederea soluționării cauzei în baza unei analize proprii, în raport de susținerile primei instanțe și restului argumentelor și probelor invocate de părți.

Arată că, deși nici instanța de apel și nici intimata nu au contestat că A. a invocat argumente noi în susținerea încetării calității de avalist ca urmare a încheierii Actului aditional nr. 3/2010, instanța de apel în mod nelegal a apreciat că, sub aspectul puterii de lucru judecat, acestea ar fi nerelevante întrucât "[...] autoritatea de lucru judecat, inclusiv din perspectiva efectului pozitiv, se raportează la identitatea de chestiune litigioasă, iar nu la identitatea de motive/argumente aduse de părți."

Întrucât art. 431 alin. (2) C. proc. civ. se referă la identitatea "lucrului anterior judecat într-un alt litigiu", susține că este evident că pentru a putea fi reținută puterea de lucru judecat, se impune ca argumentele invocate de părți în dosarul respectiv (care stau la baza "chestiunii litigioase" tranșate) să fie identice cu cele invocate în dosarul în care se invocă puterea de lucru judecat.

Considerentele Curții de Apel București potrivit cărora neindicarea tuturor temeiurilor de drept și de fapt din spectrul posibilităților în momentul analizei unei dispute cu privire la un act juridic - "sub sancțiunea de a nu le mai putea invoca într-un alt proces" - consideră că sunt în măsură să aducă o încălcare flagrantă a legii, a dreptului la apărare și a dreptului de acces la justiție a recurentei, neexistând nicio prevedere normativă care să o susțină.

Prin urmare, puterea lucrului judecat nu este în măsură să împiedice judecarea unei cereri de chemare în judecată cu privire la un act juridic, pentru simplul motiv că acel act juridic a făcut obiectul unei judecăți anterioare întemeiată pe alte motive de drept și de fapt și în cadrul unei alte proceduri de judecată.

Totodată, contrar soluției instanței de apel, deși este adevărat că art. 247 alin. (3) din C. proc. civ. prevede obligația părților de a invoca "toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute", sancțiunea legală pentru nerespectarea acestei obligații este aceea că părțile "vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 189-191 [privind amenzile judiciare - n.n.] fiind aplicabile", iar nu negarea dreptului recurentei de a formula acțiuni în justiție.

În acest context, soluția instanței de apel privind puterea de lucru judecat este nelegală și este de natură să aducă atingere dreptului fundamental al liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, susține că instanța de apel nu putea reține efectul pozitiv al lucrului judecat (și ignoră argumentele noi invocate de A. în raport de biletele la ordin cu soluții favorabile C.) având în vedere că respectivele hotărâri judecătorești au fost pronunțate în dosare având obiecte diferite și specifice, care, spre deosebire de cauza de față, nu permit invocarea unor argumente de drept comun.

În concret, în dosarele respective, A. a invocat pretenții specifice unei contestații la executare/opoziții la executare, diferite de pretențiile invocate în prezentul dosar, respectiv: (i) constatarea intervenirii perimării executării silite; (ii) anularea unor acte de executare; (iii) anularea încheierilor de încuviințare a executării silit (iv) anularea biletelor la ordin.

Totodată, consideră că pentru a putea fi reținută puterea de lucru judecat, se impune ca instanța să analizeze comparativ obiectul dosarelor, respectiv dacă argumentele invocate în celelalte dosare (care au stat la baza "lucrului tranșat" de alte instanțe) au fost identice cu argumentele invocate de recurentă în dosarul de față.

Or, în dosarul de față, este necontestat că s-au invocat numeroase temeiuri distincte de cele invocate în dosarele având ca obiect contestațiile la executare, niciunul dintre aceste argumente nefiind supus analizei instanțelor care au pronunțat hotărârile judecătorești invocate de C..

În consecință, temeiurile invocate în celelalte dosare (care au stat la baza "lucrului tranșat" de alte instanțe) nu sunt identice cu temeiurile de drept și de fapt invocate de recurentă în dosarul de față și nu au fost avute în vedere de instanțele învestite cu soluționarea contestațiilor la executare.

În pofida acestor chestiuni necontestate, susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal pretinsul efect pozitiv al lucrului judecat și, în consecință, a ignorat argumentele noi invocate de recurentă.

Referitor la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a regulilor de procedură privind prezumțiile.

În susținerea voinței părților, respectiv a faptului că prin Actul adițional nr. x/11.05.2010 părțile au intenționat să agreeze inclusiv încetarea calității de avalist, recurenta a invocat mai multe argumente conform cărora o interpretare contrară (în sensul că părțile ar fi convenit doar eliberarea A. de obligațiile de fidejusor, urmând ca A. să continue să fie ținută de obligațiile de avalist) este lipsită de orice rațiune juridică sau economică fiind contrară voinței reale a părților.

Susține că în mod nelegal a calificat instanța de apel argumentele invocate de recurentă ca fiind prezumții conform art. 1203 C. civ. 1864, cu consecința încălcării prevederilor legale care reglementează prezumțiile (art. 1199 și art. 1203 C. civ. 1864), precum și a prevederii privind interpretarea contractelor în funcție de voința părților (art. 977 C. civ. 1864).

Or, în cazul de față, nu discutăm despre identificarea unui fapt necunoscut prin intermediul unui fapt cunoscut, ci despre aplicarea normelor de drept privind prevalenta voinței părților și interpretarea contractelor în funcție de voința părților. Cu alte cuvinte, argumentele invocate de A. reprezentau elemente extrinseci și intrinseci care, dacă ar fi fost analizate de instanța de apel, erau capabile să dezvăluie intenția reală a părților la momentul încheierii Actului adițional nr. x/11.05.2010. Prin urmare, Curtea a respins o serie de argumente esențiale ale A., fără să le analizeze și fără să motiveze în mod corespunzător un astfel de refuz.

Mai arată că, procedând astfel, Curtea de Apel București a refuzat în mod nelegal să analizeze argumentele invocate de recurentă în susținerea voinței părților, motiv pentru care a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora:

"hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Astfel, susține că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a normelor materiale privind interpretarea contractelor și a principiului prevalenței voinței reale a părților.

Având în vedere că instanța de apel nu a analizat voința părților în raport de elementele invocate de recurentă, respingându-le de plano pentru simplul motiv că acestea ar constitui "prezumții simple", în cauză se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării acestor elemente și identificării voinței reale a părților.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept din materia civilă, cu precădere a celor care guvernează prevalenta voinței părților, precum și a celor din materia dreptului cambial.

Raționamentul instanței de apel a fost în sensul că, în raport de prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934, avalul ar fi independent de obligația garantată și de fidejusiune, în orice situație și indiferent de modul în care părțile au configurat mecanismul de garantare sau de înțelesul acordat de părți garanțiilor asumate.

Astfel, instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 977 C. civ. 1864, conform cărora "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", cât și prevederile art. 960 C. civ. 1864, conform căruia:

"Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante."

Totodată, așa cum vom arăta, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale din materia avalului aplicat pe biletele la ordin, respectiv art. 187 și art. 196 din Normele BNR nr. 6/1994.

Arată că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că, în raport de "independența" avalului față de Contractul de Leasing, nu ar putea exista echivalență între conceptele de "fidejusor" și de "avalist", motiv pentru care Actul adițional nr. x/11.05.2010 nu ar fi atras și încetarea calității de avalist, ci doar a celei de fidejusor.

Contrar principiului prevalenței voinței părților și a normelor de drept aplicabile în materia avalului, instanța de apel nu a ținut cont de modul în care părțile au înțeles semnificația noțiunii de "aval" în cazul de față, respectiv de faptul că părțile au acordat o semnificație echivalentă conceptului de "fidejusor" și de "avalist".

Se observă așadar că dispozițiile legale din materia avalului aplicat pe biletele la ordin permit ipoteza ca între aval și fidejusiune să existe echivalență.

Contrar celor reținute de prima instanță, din economia prevederilor Contractului de leasing și Actului adițional nr. x/11.05.2010 și dispozițiilor legale în materie rezultă că avalul este o garanție personală constituită de avalist, acționând ca fidejusor, între cele două concepte existând echivalență în cazul de față, atâta vreme cât sunt constituite de către aceeași persoană (în cazul de față, de avalistul fidejusor - A.), sunt constituite în beneficiul aceluiași creditor (în cazul de față, C. și antecesoarea sa) și garantează aceeași obligație (în cazul de față, fidejusiunea și avalul garantează plata ratelor de leasing) respectiv au aceeași întindere (în cazul de față, fidejusiunea și avalul se întind asupra valorii ratelor de leasing).

Considerentele instanței de apel, în sensul că, contractul de leasing nu menționează existența avalului nu face decât să întărească această concluzie.

Lipsa oricăror mențiuni cu privire la obligația avalizării biletelor la ordin de către recurenta-reclamantă era unul din cele mai importante indicații asupra faptului că, tocmai, intenția reală și înțelegerea părților a fost că există o echivalență între noțiunile de "fidejusor" și "avalist", cu atât mai mult cu cât o astfel de echivalență este permisă și prefigurată chiar prin art. 196 din Normă BNR nr. 6/1994.

Un indiciu suplimentar în acest sens este tocmai art. 4 din Actul adițional 3 la Contractul de leasing care se referă la recurenta în contextul:

"care până la încheierea prezentului act a deținut calitatea de Fidejusor". Prin urmare, singura calitate pe care recurenta o avea la momentul Actului adițional nr. x, în concepția și în înțelegerea părților, era cea de fidejusor, părțile neconsiderând niciodată că recurenta ar acționa în calități distincte de fidejusor, respectiv de avalist.

Or, în loc să valorifice acest aspecte, instanța de apel a ajuns la concluzia contrară, cu încălcarea principiilor fundamentale de interpretare a contractului privind voința reală a părților și a normelor de drept material care le instituie.

În al doilea rând, deși a reținut că principiul prevalenței voinței reale a părților este aplicabil, instanța de apel a apreciat că voința părților de la momentul încheierii Actului adițional nr. x/11.05.2010 nu ar fi fost în sensul că recurenta ar urma să nu mai garanteze sub nicio formă obligațiile debitoarei D. (nici măcar ca avalist).

Contrar celor reținute de Curtea de Apel București, cu ocazia încheierii Actului adițional nr. x/11.05.2010, toate părțile raportului obligațional inițial și-au exprimat în mod expres consimțământul ca recurenta să nu mai garanteze, sub nicio formă, obligațiile contractuale ale D..

Prin urmare, este cât se poate de evident că intenția părților la încheierea actului adițional a fost liberarea de obligații a recurentei. Este la fel de evident, că în interpretarea reținută de instanța de apel nu se produce nicio astfel de liberare - întrucât în măsura în care recurenta ar păstra calitatea de avalist, acesta ar avea în esență acealeași obligații cu cele deținute în calitate de fidejusor, completate cu un regim chiar mai dur de executare silită.

Prin urmare, distincția teoretică și abstractă între aval și fidejusiune realizată de instanța de apel în susținerea deciziei recurate este cu totul irelevantă și netemeinică, având în vedere că nu are absolut nicio legătură cu efectele juridice pe care părțile au dorit să le creeze. Or, în cauza de față, actul juridic constitutiv de efecte și obligații este Contractul de leasing și actele adiționale, iar efectele acestora vor fi stabilite prin raportare la voința reală a părților.

În speță, atât Contractul de leasing, cât și Actul adițional nr. x au fost încheiate între profesioniști în decursul activității lor comerciale care au dorit să producă efecte juridice clare și concordante logicii lor comerciale (i) la încheierea Contractului de leasing părțile au dorit ca recurenta să garanteze plățile - ceea ce a presupus asumarea calității de "fidejusor" ce presupunea inclusiv avalizarea biletelor de ordin și (ii) prin Actul adițional nr. x părțile au dorit că A. să nu mai garanteze plățile și să fie înlocuit de E., ceea ce presupunea inclusiv încetarea calității A. de avalist.

Aceasta este singura interpretare logică, rezonabilă și care reflectă intenția părților și specificul activității lor, pe când interpretarea reținută de instanța de apel nu face decât să creeze un context absurd din punct de vedere comercial și juridic atât pentru încheierea Contractului cât și pe cea a Actului adițional nr. 3.

Sub un al doilea aspect, dacă înțelegerea părților ar fi fost că avalul continuă să producă efecte juridice (iar voința părților ar fi fost sa înceteze doar efectele fidejusiunii, iar nu și a avalului), atunci nu ar mai fi existat nicio rațiune pentru care părțile au stabilit o garanție suplimentară, constând în constituirea unui depozit colateral la dispoziția băncii.

Din analiza prevederilor contractuale indicate mai sus, rezultă cu claritate că banca a impus instituirea depozitului colateral (300.000 EUR) pentru a fi de acord cu schimbarea fidejusorului, iar rațiunea instituirii depozitului colateral a fost aceea de a garanta bonitatea noului fidejusor. Totodată, art. 24 din Actul adițional stabilește că neconstituirea depozitului colateral atrage asumarea obligațiilor fidejusorului E. de fostul fidejusor A., fiind astfel clar scopul instituirii acestui depozit: garantarea bonității noului fidejusor E..

Prin urmare, voința părților a fost în sensul că, dacă se va institui depozitul coletaral (iar acesta a fost instituit) A. urma să nu mai fie ținut de obligațiile față de C., inclusiv din perspectiva avalului, fiind clar pentru toate părțile că A. nu va mai garanta, în niciun fel, obligațiile D..

Sub un al treilea aspect, legătura strânsă dintre calitatea de fidejusor și cea de avalist, configurată chiar de părți, confirmă raționamentul primei instanțe în sensul că, cel puțin în prezenta cauză, încheierea Actului adițional atrage încetarea calității de avalist.

Drept urmare, contrar aspectelor învederate de C., prin încetarea calitatății de fidejusor ce a avut loc ca urmare a încheierii Actului adițional x/11.05.2020 s-a stins și obligația de garanție personală, adică atât fidejusiunea, precum și calitatea de avalist, existând o puternică dependență a rapoartelor juridice menționate mai sus.

Prin urmare, chiar părțile au fost cele care au atribuit biletelor la ordin o legătură strânsă cu Contractul de leasing, în sensul că fiecare bilet la ordin urmează să garanteze câte o rată de leasing. În aceste condiții, o interpretare în sensul că biletele la ordin ar fi "independente" de Contractul de leasing nu doar că ignoră ci este evident contrar intenției părților și modului în care acestea au înțeles să configureze întreaga opeațiune juridică. În acest context, decizia recurată încalcă caracterul obligatoriu și prevalent al voinței părților în ce privește efectele juridice precum și drepturile și obligațiile care se nasc din Contractul de leasing și Actul adițional.

Pe de altă parte, argumentul caracterului "independent" al avalului față de obligația principală este cu atât mai nerelevant cu cât nu se pune problema stingerii sau nulității obligației principale (care aparține D.), ci stingerea directă a obligației avalistului ca urmare a unui act juridic încheiat între avalist și beneficiarul biletelor de ordin.

Cât privește prevalența voinței reale a părților, legea stabilește că judecătorul are libertatea de a apela la orice alte împrejurări (chiar în afara contractului) pentru a putea identifica intenția reală a părților.

Or, apelând la metoda de cercetare subiectivă, rezultă cu claritate că, în cazul particular de față, intenția reală a părților a fost ca recurenta să nu mai garanteze, sub nicio formă, obligațiile contractuale ale D.. În acest sens, doctrina și jurisprudența națională au statuat în nenumărate rânduri asupra imperativului identificării voinței reale a părților.

În al patrulea rând, având în vedere cele de mai sus, este evident că părțile au atribuit biletelor la ordin valoarea unor instrumente de garantare a obligațiilor contractuale și un caracter accesoriu obligațiilor fundamentale. Cu alte cuvinte, dacă rolul biletelor la ordin este acela de garantare a obligațiilor contractuale, acestea nu mai pot produce efecte în lipsa existenței obligațiilor contractuale asumate de A..

Având în vedere caracterul uzual al biletelor la ordin în raporturile dintre profesioniști, rațiunea care stă la baza emiterii acestora diferă în funcție de scopul emiterii. În cazul de față, părțile nu au acordat biletelor la ordin valoarea unor acte juridice abstracte și nici valoarea unor instrumente de plată, ci au stabilit că acestea au valoarea unor instrumente de garantare a obligații contractuale fundamentale.

Într-o asemenea ipoteză, biletului la ordin îi este imprimat un caracter secundar și accesoriu față de obligația fundamentală (accesorium sequitur principale). Ca atare, obligațiile indicate în biletul la ordin urmează să se stingă, fără alte formalități, la data încetării raportului juridic garantat.

În aceste condiții, invocarea autonomiei biletelor la ordin de către partea care a consimțit la încheierea Actului adițional reprezintă un veritabil abuz de drept, sancționabil prin admiterea cererii de chemare în judecată.

În al cincilea rând, raționamentul instanței de apel privitor la pretinsa imposibilitate de a invoca excepții personale ca urmare a faptului că biletele la ordin au fost girate, este nelegal, fiind încălcate atât prevederile din Legea nr. 58/1934 privind girul (art. 16 din Legea nr. 58/1034), cât și prevederile din C. civ. privind cesiunea de creanțe sau cesiunea de contract.

Sub acest aspect, instanța de apel a ignorat faptul că între F. S.A. și succesorii acesteia nu a existat o simplă operațiune de gir, ci chiar o cesiune a Contractului de leasing, girul fiind doar o operațiune auxiliară cesiunii.

Astfel, rațiunea avută în vedere de prima instanță, întemeiată pe art. 16 alin. (1) din Legea nr. 58/1934 și pe art. 106 -107 din Normele BNR are în vedere faptul că, fiind vorba despre titluri de valoare transmisibile, bilete la ordin au un caracter autonom față de terțul - posesor al biletelor la ordin, care nu are cum să cunoască particularitățile sau stingerea raportului fundamental.

În speță, C. este succesor al G. (devenită între timp B.), iar G. este succesor al F. S.A., ca urmare a contractelor de cesiune intervenite între acestea.

Este, așadar, evident că, atât C., cât și antecesorii săi, au cunoscut stingerea raportului fundamental față de A. la momentul girării biletelor la ordin (1 aprilie 2012) și, în consecință, nu se poate considera că A. nu ar putea invoca față de aceasta excepții personale sau argumente decurgând dintr-un act adițional la care părțile au consimțit.

Același argument confirmă și că, având în vedere că C. și antecesorii săi cunoșteau existența raportului juridic fundamental, aceștia nu pot invoca autonomia biletelor la ordin.

Pe de altă parte, trebuie arătat că la momentul încheierii Contractului de cesiune încheiat între B. și S.G.A. S.P.A., cât și ulterior acestui moment, B. și S.G.A. - S.P.A. nu îndeplineau condițiile legale pentru a fi parte într-un contract de cesiune derivat din încheierea unui contract de leasing financiar. Prin urmare, pe lângă faptul că nu poate invoca necunoașterea stingerii obligațiilor A., reiese fără putință de tăgadă făptui că C. nu poate opune A. pretinsa calitate de avalist, din moment ce însăși cesiunea de creanță îi este inopozabilă, fiind încheiată cu nerespectarea dispozițiilor legale. Prin urmare, în pofida comportamentului său ulterior, este evident ca C. și-a asumat pierderea calității de garant a A. în mecanismul de leasing.

Considerentele contrare ale instanței de apel reprezintă o aplicare evident eronată a normelor materiale atât în materia interpretării reale a voinței părților, a legislației aplicabile biletelor la ordin și a prevederilor normative care reglementează cesiunea de contract și cesiunea de creanță indicate anterior.

Decizia recurată este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor legale privind interpretarea clauzelor contractuale în sensul în care acestea pot produce efecte juridice - art. 978 C. civ.

Nici măcar C. nu a contestat faptul că, prin Actul Adițional nr. 3, intenția părților a fost în sensul ca A. să părăsească calitatea de garant din mecanismul contractual, fapt susținut și de introducerea în acest mecanism a terțului E. (care a preluat toate obligațiile de garantare ce reveneau A.) dar și de constituirea de către debitoarea D. a unui depozit colateral în valoare de 300.000 de Euro la dispoziția creditoarei antecesoare a Pârâtelor.

Obiectul fideiusiunii și al avalului este identic: garantarea obligației principale a utilizatorului din Contractul de leasing. Or, dacă A. păstrează calitatea de avalist, aceasta ar continua să fie executată silit, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de calitatea de fidejusor, calitatea de avalist atrage posibilitatea executării silite directe, în temeiul biletelor la ordin, fără a mai fi nevoie de obținerea unui titlu executoriu ca în cazul fidejusiunii.

Față de aceste considerente, se impune concluzia că interpretarea reținută de instanța de apel este în măsură să lipsească de efecte juridice prevederile Actul adițional nr. x/11.05.2010 privind liberarea de obligații a A., fiind astfel contrară art. 978 C. civ.

În al doilea rând, interpretarea primei instanțe privind existența în paralel și independentă a calităților de fideiusor și de avalist este în măsură să conducă la lipsa de efecte juridice a avalului.

Singura garanție pe care trebuia A. să o constituite pentru intrarea în vigoare a Contractului de leasing este fideiusiunea.

Aceasta presupune că A. și-a asumat benevol și gratuit, o obligație suplimentară, "independentă" de cea a fideiusiunii, respectiv avalul. Or, constituirea de către A. a unei garanții în folosul unui terț, cu titlu gratuit, în lipsa unei obligații în acest sens și mai ales fără ca o astfel de garanție să fie necesară atrage nulitatea garanției astfel constituite pentru lipsa cauzei.

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit în mod constant că garanțiile constituite de o societate în favoarea unui terț, fără ca aceasta să aibă un interes sau obligație de a constitui o astfel de garanție atrage nulitatea garanție.

În acest context, având în vedere că modalitatea de interpretare reținută de instanța de apel este în măsură să creeze un context juridic în care constituirea avalului ar fi lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, este evident că modul deficitar de interpretare reținut de instanța de apel încalcă cerințele art. 978 C. civ.

O altă critică se referă la faptul că decizia recurată încalcă principiul legal accesorium sequitur principale și prevederile legale privind raportul de accesorialitate dintre aval și obligația principală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind încetarea contractelor și raportul de accesorialitate între obligația avalistului și obligația principală.

Rezultă fără putință de tăgadă dependența și subsidiaritatea raportului juridic de aval de raportul juridic principal, invocând faptul că instanțele naționale au reținut că încetarea raportului juridic care fundamenta plata avalului atrage încetarea avalului.

Situația de față este identică cu cea analizată în articolul menționat, având în vedere că (a) părțile au atribuit un caracter accesoriu și secundar biletelor la ordin, care au valoarea unor instrumente de garantare a obligațiilor contractuale; (b) biletul la ordin conține mențiuni privind seria, numărul și rata de leasing pe care o garantează, fiind evidentă intenția părților de garantare a executării raportului juridic fundamental; (c) într-o asemenea situație particulară, efectele biletelor la ordin încetează ca urmare a stingerii raportului juridic obligațional.

În acest context, este evident că atât timp cât rolul avalului este acela de garantare a obligațiilor contractuale (cazul de față), acesta nu mai poate produce efecte în lipsa existenței obligațiilor contractuale asumate de A., având în vedere că pierderea calității de fidejusor atrage inclusiv lipsirea garanției (avalului) de cauză juridică.

Prin urmare, stingerea raportului juridic preexistent prin Actul adițional (raportul garantat) conduce la încetarea raportului juridic obligațional născut din biletul la ordin (raportul de garanție) în temeiul principiului accesorium sequitur principale. Mai mult decât atât, lipsa cauzei juridice reiese și din considerentul că D. S.A. și-a îndeplinit o parte din aceste obligații în cursul procedurii insolvenței demarate împotriva sa.

Cu toate că raportul de accesorialitate al avalului constituit în contextul specific al prezentei cauze a fost observat și recunoscut atât de prima instanță cât și de practica și doctrina juridică invocată de recurentă, instanța de apel a respins în mod vădit eronat și nelegal să dea relevanță juridică acestui raport, stabilind că avalul va supraviețui stingerii obligațiilor constituite în temeiul Contractului de leasing.

În susținerea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că avalul este întotdeauna independent și autonom în raport cu obligațiile din raportul juridic principal și că acesta supraviețuiește. Concluzia primei instanțe este evident contrară prevederilor art. 35 și pct. 187 din Normele BNR nr. 6/1994, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudență și doctrină.

Față de aceste considerente, se impune concluzia că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor materiale care reglementează principiul accesorium sequitur principale, precum și a raportului de accesorialitate care se poate stabili între aval și raportul juridic principal în considerarea garantării căruia s-a emis avalul, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Decizia recurată a fost emisă cu aplicarea greșită a principiului libertății contractuale, principiului forței obligatorii a contractelor și principiului caracterului dispozitiv al normelor civile

În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a respins argumentele A. privind legătura cauzală dintre aval și Contractul de leasing, precum și efectul extinctiv al Actului adițional nr. x atât asupra avalului cât și asupra fidejusiunii, invocând caracterul imperativ al regulilor de drept cambial, care "sunt fixate într-un mod aproape rigid de legiuitor".

Aceste argumente nu au un temei juridic, având în vedere că pe tărâmul dreptului civil și a raporturilor juridice private prevalează principiul voinței reale a părților și a libertății contractuale, precum și posibilitatea părților de a stabili convenții derogatorii de la normele private, în măsura în care acestea nu ar fi interzise explicit sau implicit, în acord cu practica obligatorie a Curții Constituționale.

Totodată, conform art. 969 C. civ.:

"Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante."

Or, în cauza de față, nu există nicio interdicție legală implicită sau explicită care să împiedice părțile să stabilească un raport de subsidiaritate între raportul juridic principal și aval, sau care să stabilească încetarea avalului odată cu încetarea fideiusiunii.

Deși reiese cu evidență că aceasta a fost intentia reală a părților din prezenta cauză, instanța de apel a refuzat să recunoască efectele juridice ale acordului părților motivând că acesta este contrar normelor imperative ale dreptului cambial.

Se impune concluzia, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor materiale privind libertatea contractuală, principiului forței obligatorii a contractelor și principiului caracterului dispozitiv al normelor civile, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Decizia recurată a fost emisă cu aplicarea greșită a normelor materiale privind îmbogățirea fără justă cauză, întrucât prin decizia recurată, instanța de apel a respins cererea de restituire formulată de A. în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, reținând în esență că în prezenta cauză îmbogățirea este justificată, întrucât aceasta a rezultat din executarea unor obligații cambiale valabile.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în cauza de față sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, având în vedere că executarea biletelor de ordin avalizate a avut loc după încetarea oricăror obligații asumate de A. în considerarea Contractului de leasing.

Prin urmare, îndeplinirea condițiilor juridice ale îmbogățirii fără justă cauză reglementate de art. 1345 și următoarele din noul C. civ., respectiv lipsa unei cauze juste a îmbogățirii și însărăcirii corelative rezultă din prevederile Actul adițional nr. x/11.05.2010, prin care părțile au suplimentat garanțiile Contractului de leasing și au agreat substituirea A., care până la acel moment îndeplinea calitatea de fidejusor, cu E.. Drept consecință, fidejusorul inițial A. a pierdut calitatea de parte a contractului de leasing, drepturile si obligațiile sale fiind preluate de către noul fidejusor E. SRL

În acest context se impune a observa că, chiar dacă, s-ar recunoaște supraviețuirea formală a avalului după momentul încetării asumate de A. în temeiul Contractului de leasing, executarea acestuia după acest moment este lipsită de cauză juridică având în vedere că părțile au stabilit în mod expres că scopul biletelor la ordin este garantarea și stingerea obligațiilor din Contractul de leasing.

Or, după data stingerii acestor obligații față de A., executarea silită A., profitând de o existență formală a avalului, este nelegitimă, încasarea respectivelor sume nemaiavând la bază un temei juridic.

Conchizând, se impune concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare greșită normelor materiale privind îmbogățirea fără justă cauză, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 10.03.2023, recurenta a precizat că motivele de recurs cu privire la decizia recurată sunt în egală măsură aplicabile încheierii din 10.03.3023 ce privește problema cheltuielilor de judecată, această hotărâre impunându-se a fi casată.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Preliminar, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. prin întâmpinare, urmează a fi respinsă, întrucât o parte dintre criticile invocate de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept procesual sau substanțial, fiind, astfel, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. S.A. are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed.

Cu referire la primul motiv de recurs invocat, prin care s-a susținut încălcarea regulilor privind puterea de lucru judecat, respectiv incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., Înalta Curte reține că este nefondat, întrucât instanța de apel a reținut corect incidența efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor pronunțate în contestațiile (opozițiile) la executare, analizându-le atât pe cele favorabile reclamantei, cât și pe cele favorabile pârâtei.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia casarea unei decizii poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte reține că invocarea acestuia presupune tocmai ignorarea autorității de lucru judecat, iar nu greșita sa valorificare, motiv pentru care susținerile din recurs nu pot fi circumscrise acestui motiv de casare.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. vizează faptul că, prin decizia recurată, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., așa încât vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă acestea nu sunt fondate.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Astfel cum rezultă din textul anterior menționat, autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod, legiuitorul a consacrat, în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Înalta Curte reține că între părțile litigante au existat anterior procese prin care s-a statuat în sensul că avalul nu a încetat ca urmare a încheierii actului adițional nr. x/11.05.2020.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat toate hotărârile judecătorești anterioare, inclusiv pe cele favorabile acesteia, reținând:

"În ceea ce privește hotărârile judecătorești favorabile intimatei (dosarele nr. x/2014 și nr. y/2015), respectiv în legătură cu biletele la ordin nr. 26 și 33, Curtea reține că nu s-ar mai putea pronunța în sensul că avalul nu a încetat ca urmare a actului adițional nr. x, din moment ce s-a statuat definitiv în sens contrar.

Cu toate acestea, soluția de admitere a cererii de chemare în judecată pentru această categorie de bilete la ordin este greșită, pentru că ea fie conduce la o dublă reparație a prejudiciului invocat de reclamantă, fie conduce la o reparație a unui prejudiciu nedovedit.

Astfel, în dosarul nr. x/2014 s-a dispus deja obligarea creditorului la restituirea sumei de 468.116,5 RON, neputându-se dispune încă o dată repararea prejudiciului în dosarul de față.

Pe de altă parte, în dosarul nr. x/2015, unde se solicitase și "întoarcerea executării silite, în ipoteza în care creanța ce face obiectul executării s-ar realiza până la soluționarea dosarului", Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea de chemare în judecată în tot, fără însă a se referi expres la capătul de cerere privind întoarcerea executării silite.

În dosarul de față însă, reclamanta nu a depus dovezi din care să reiasă că suma aferentă biletului la ordin nr. 33 a fost efectiv încasată din conturile sale, iar pentru un prejudiciu nedovedit nu se poate dispune admiterea cererii de chemare în judecată."

Prin urmare, în analiza efectuată de către instanța de apel, aceasta a reținut și hotărârile favorabile recurentei, motivând de ce a apreciat că nu se poate dispune admiterea cererii de chemare în judecată cu privire la biletele la ordin 26 și 33 care au făcut obiectul dosarelor anterior indicate.

Este nefondată și critica recurentei potrivit căreia există o diferență notabilă între prezenta acțiune, formulată pe baza dreptului comun, prin care s-au invocat aspecte noi și contestațiile la executare, unde instanța s-a limitat doar la anumite aspecte.

În mod corect, instanța de apel a constatat că atât prin contestațiile la executare, cât și prin prezenta acțiune, este dedusă judecății aceeași chestiune de drept, fiind analizată aceeași situație de fapt, independent de argumentele și temeiurile de drept invocate de părți, urmărindu-se același efect, respectiv desființarea garanției constituite de recurenta-reclamantă prin aval, cu toate consecințele ce decurg, respectiv restituirea sumelor obținute în opinia recurentei în mod nelegal.

Mai mult, corect s-a reținut că prin modul cum au fost detaliate motivele contestațiilor la executare, recurenta a promovat în realitate veritabile contestații la titlu conform art. 713 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile privind validitatea titlului - lipsa consimțământului și lipsa cauzei pot fi invocate numai pe calea unei contestații la titlu.

Specificitatea titlurilor comerciale de valoare din funcțiile pe care le îndeplinesc derivă în principal din identitatea existentă între titlu și dreptul pe care îl încorporează, din funcțiile pe care le îndeplinesc, justifică unicitatea dreptului cambial, atât din perspectiva dispozițiilor referitoare la formularea și valorificarea titlurilor de valoare, cât și a celor referitoare la realizarea creanței cambiale, la procedura execuțională și constituie rațiunea care a stat la baza creării dreptului cambial, ca sistem distinct, autonom reglementat de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin.

Prin art. 16 al Titlului IV denumit Modificarea și completarea unor legi speciale din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, art. 62 a fost modificat în sensul că unica posibilitate, de atacare a obligației cambiale o reprezintă contestația la executare, eliminându-se calea procesuală a opoziției la executare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia nr. 4 din 19 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 381 din 4 iunie 2009, a statuat asupra caracterului exclusivist, derogatoriu și special al dreptului cambial față de dreptul comun, față de faptul că prioritatea incidenței dreptului cambial este strict condiționată de îndeplinirea unor formalități specifice pentru valorificarea titlurilor de credit și că executarea cambială constituie un sistem executor propriu dreptului cambial.

Așadar, dreptul cambial are un caracter derogatoriu și special în raport de dreptul comun, împrejurare ce presupune aplicarea principiului specialia generalibus derogant, ceea ce impune în această materie unicitatea căii procesuale ce poate fi valorificată în vederea constatării unei creanțe cambiale, aceasta fiind contestația la executare reglementată de art. 62 din Legea nr. 58/1934, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 76/2012.

În egală măsură, recurenta-reclamantă nu afirmă o vătămare procesuală concretă izvorâtă din aplicarea dispozițiilor privind efectul pozitiv al lucrului judecat, nemulțumirea acesteia constând în neanalizarea unor argumente privind valabilitatea biletelor la ordin care susține că nu au fost avute în vedere de instanțele învestite cu soluționarea contestațiilor la executare.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel a constatat în mod corect că toate argumentele invocate de recurentă ca fiind susțineri noi în prezenta cauză, au fost invocate și în cadrul contestațiilor la executare care au fost soluționate prin hotărâri definitive.

În acest context, nefondat este și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., referitor la faptul că instanța de apel nu a analizat voința părților în raport de argumentele invocate de recurentă, respingându-le cu motivarea că ar constitui prezumții simple.

Este adevărat faptul că în contractul de leasing s-a prevăzut că vor fi emise bilete la ordin avalizate de către administratorul utilizatorului și că prin actul adițional nr. x la contract recurenta a pierdut calitatea de fidejusor, fiind înlocuită de către E..

Însă, este de necontestat că în baza contractului de leasing au fost emise un număr de bilete la ordin, avalizate de către recurentă.

În mod legal curtea de apel a arătat că nu pot fi reținute susținerile recurentei conform cărora prin Actul Adițional nr. 3