ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1662/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1662/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2025

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

- constatarea nulității absolute ori anularea obligației de dare în plată prin cesiune de creanță stipulată în acordul de dare în plată din 11.09.2019;

- restituirea unor bunuri imobile în valoare de 5.021.002,69 euro ori a echivalentului lor bănesc;

- rezoluțiunea antecontractului de dare în plată din data de 19.06.2019;

- rezoluțiunea acordului de dare în plată din data de 11.09.2019;

- restituirea prestațiilor efectuate în baza acordului de dare în plată din data de 11.09.2019.

Prin sentința civilă nr. 467 din 13.03.2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 10 octombrie 2023, printre altele, instanța a respins cererea de suspendare a judecății formulată de către reclamantă în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., apreciind că în nici un caz nu depinde soluționarea prezentei cauze de soluția ce va fi pronunțată în contestația la executare ce formează obiectul dosarului x/2020, având în vedere că obiectul respectivei contestații la executare îl constituie executarea silită însăși și a actelor de executare silită, iar acest aspect nu are nicio incidență asupra cererii de aplicare a sancțiunilor judiciare cu privire la contractul dedus judecății, a contractelor ce constituie cauza juridică a prezentului litigiu, încheiate de părțile litigante.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2024 a fost respinsă cererea de amânare formulată de apelanta reclamantă pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului în temeiul art. 222 alin. (1) C. proc. civ., luându-se act de faptul că partea care solicită această amânare avea cunoștință de termenul de judecată, a fost prezentă la termenul anterior, astfel încât, fie putea să-și asigure substituirea pentru termenul acordat, fie putea să indice încă de la termenul anterior că nu poate fi prezentă și astfel s-ar fi putut stabili un alt termen de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1905 din 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul reclamantei ca nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu s-ar fi dovedit faptul că există acte de executare silită efectuate în numele intimatei.

Sub acest aspect, recurenta a invocat actele de executare silită îndeplinite de executorul judecătoresc în numele și pentru intimată, constând în adresele de înființare a popririi, contestația la executare silită formulată de terțul C. S.A. și întâmpinarea formulată de executorul judecătoresc, prin care se arată că intimata nu a solicitat niciodată sistarea executării silite până la data de 30.07.2020.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii în ceea ce privește efectuarea actelor de executare silită în dosarul nr. x/2018.

În acest sens, recurenta a menționat că instanța de apel reține că după încheierea acordului de dare în plată, respectiv după data de 11.09.2019, nu rezultă că intimata a efectuat acte de executare silită, pentru ca mai apoi să sublinieze că intimata este cea care a solicitat executorului judecătoresc retragerea/anularea măsurilor de executare silită ulterior datei de 31.10.2019, fie suspendarea acestor acte de executare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit normele care guvernează executarea silită, din care rezultă încălcarea obligațiilor contractuale.

Autoarea recursului a subliniat că în adresele de poprire este consemnată calitatea de creditor a intimatei și că din întâmpinarea depusă de executorul judecătoresc rezultă că intimata nu a solicitat sistarea executării silite.

Totodată, s-a menționat că executarea silită este guvernată de principiul legalității prevăzut la art. 625 C. proc. civ., în sensul că posibilitatea intimatei de a iniția acte de executare silită este exclusă deoarece această atribuție revine executorului judecătoresc potrivit art. 623 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a invocat și principiul rolului activ al executorului judecătoresc potrivit art. 627 C. proc. civ. și al disponibilității, în sensul că obligația de a continua executarea silită este limitată de manifestarea de voință a creditorului care poate solicita suspendarea sau încetarea executării silite.

Prin urmare, în opinia recurentei instanța de apel în mod greșit nu a reținut intenția intimatei, care a acționat pentru încălcarea obligației contractuale de a nu realiza acte de executare silită, fiind întemeiată astfel cererea de rezoluțiune a contractelor.

În acest sens, recurenta a invocat dispozițiile art. 1527 alin. (1) C. civ. privind dreptul la executarea în natură a obligației și sancțiunea prevăzută la art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ. constând în rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea obligației.

În continuare, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a constatat nulitatea contractelor, întrucât obligația prevăzută la art. I.1.6. (i.i) din acordul de dare în plată cuprinde o condiție pur potestativă. Sub acest aspect, recurenta a invocat pasivitatea intimatei care, în calitate de titular al drepturilor PUZ, putea ataca în justiție abuzul autorității administrative.

În ceea ce privește recursul împotriva încheierii din 10 octombrie 2024, recurenta a susținut că, în mod eronat, instanța de apel a respins cererea de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului x/2020, având ca obiect contestația la executarea silită, întrucât aspectele invocate în contestația la executare au fost relevate și în prezenta cauză.

De asemenea, recurenta a susținut că, prin încheierea din 21 noiembrie 2024, instanța de prim control judiciar în mod greșit a respins cererea de amânare formulată în cauză, întrucât aceasta a fost motivată și dovedită, iar partea adversă nu s-a opus acestei solicitări.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă B. S.R.L a invocat excepția nulității recursului declarat împotriva încheierii din 10 octombrie 2024, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului împotriva hotărârilor atacate.

Cauza a fost înregistrată la 8 mai 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 24 iulie 2025 s-a fixat termen la 13 noiembrie 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul împotriva deciziei și a încheierilor din 10 octombrie 2024 și 21 noiembrie 2024 pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce privește recursul împotriva încheierii din 10 octombrie 2024, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prin respingerea cererii de suspendare a cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2020, având ca obiect o contestație la executare formulată de C. S.A.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că argumentele invocate în prezenta cauză privind atitudinea intimatei în procedura de executare silită sunt de asemenea analizate și în contestația la executare.

Potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanței de judecată atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul altei judecăți.

Cercetând actele dosarului, se constată că dosarul nr. x/2020 are ca obiect contestația la executare formulată de societatea C. S.A. împotriva măsurilor de executare silită prin poprire.

De asemenea, în prezenta cauză reclamanta solicită rezoluțiunea antecontractului de dare în plată și a acordului de dare în plată, precum și nulitatea acestora.

Instanța supremă constată că soluționarea prezentului dosar nu depinde de analiza vreunui drept care formează obiectul dosarul nr. x/2020, astfel că instanța de apel în mod just a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă.

Nefiind încălcate normele de procedură privind suspendarea facultativă prevăzute la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod nu este fondat.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 10 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

II. În ceea ce privește recursul împotriva încheierii din 21 noiembrie 2024, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinde că ar fi fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 222 alin. (1) Cod procedură civilă în soluționarea cererii de amânare a judecății formulate de reclamantă la termenul din 21 noiembrie 2024, pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convențional al acesteia.

Potrivit art. 222 alin. (1) Cod procedură civilă amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi solicitată numai în mod excepțional și pentru motive temeinice, care să excludă culpa părții sau a reprezentantului acesteia.

În cauză se constată că apelanta-reclamantă a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului acesteia, întrucât reprezintă interesele altor părți într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Iași.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de prim control judiciar a respins cererea de amânare, întrucât motivul de amânare îi este imputabil reprezentantului convențional, care a fost prezent la termenul anterior și putea să-și asigure substituirea la termenul acordat, fie putea să indice încă de la termenul anterior că nu poate fi prezent la termenul acordat și astfel s-ar fi putut stabili un alt termen de judecată.

Prin urmare, nefiind îndeplinite exigențele art. 222 alin. (1) teza finală C. proc. civ. privind neimputabilitatea motivului de amânare reprezentantului convențional al părții care a solicitat această amânare, instanța de apel în mod corect a respins cererea de amânare. Mai mult decât, atât recurenta nu poate invoca încălcarea dreptului la apărare câtă vreme i s-a dat posibilitatea să depună concluzii scrise.

În consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei împotriva încheierii din 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

III. În ceea ce privește recursul împotriva deciziei civile nr. 1905 din 12 decembrie 2024, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei privind existența actelor de executare silită efectuate de intimată, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Autoarea recursului a susținut că din probele administrate, respectiv adresele de înființare a popririi, contestația la executare silită formulată de terțul C. S.A. și întâmpinarea formulată de executorul judecătoresc, rezultă că actele de executare silită au fost efectuate în numele intimatei, care nu a întreprins niciun demers pentru suspendarea procedurii de executare silită.

Înalta Curte constată că prin aceste critici recurenta își exprimă nemulțumirea față de modalitatea de aprecierea a situației de fapt și a probelor de către instanța devolutivă de control judiciar relativ la demersurile efectuate în dosarul de executare silită, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea de atac a recursului, în care este examinată conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța supremă constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de către recurentă, nefiind relevate regulile de procedură încălcate de instanța de apel, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat existența unor considerente contradictorii în decizia recurată.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel, analizând probele administrate în cauză, a reținut inițial că după data de 11.09.2019 nu a rezultat faptul că intimata a efectuat acte de executare silită, pentru ca mai apoi să sublinieze că intimata este cea care a solicitat executorului judecătoresc retragerea/anularea măsurilor de executare silită fie suspendarea acestor acte de executare, ulterior datei de 31.10.2019.

Înalta Curte constată că recurenta nu invocă o motivare contradictorie a instanței de prim control judiciar, ci, practic, critică situația de fapt reținută în apel ca fiind contrară probelor administrate.

Or, pentru a fi în ipoteza unor considerente contradictorii ale deciziei recurate este necesar ca acestea să vizeze raționamentul instanței care a condus la soluția de respingere a apelului reclamantei și nu elementele factuale relativ la existența unor acte de executare silită, aspecte de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanța de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin urmare, aceste critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu este fondat.

Prin criticile privind interpretarea greșită a principiilor care guvernează executarea silită relativ la încălcarea de către intimată a obligației contractuale de a nu efectua acte de executare silită, recurenta solicită de fapt reaprecierea situației de fapt și a probelor, aspecte de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanța de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, ele fiind rezolvabile pe baza probelor administrate în cauză, apanaj ale instanțelor devolutive ale fondului cauzei.

O altă critică a recurentei vizează faptul că instanța de apel în mod greșit nu a constatat nulitatea acordului de dare în plată, întrucât obligația prevăzută la art. I.1.6. (i.i) din acordul de dare în plată este afectată de o condiție pur potestativă în ceea ce privește transferul creanței.

Potrivit dispozițiilor art. 1403 C. civ. "obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect". Din cuprinsul textului normativ rezultă că pentru ca obligația să nu fie afectată de o condiție potestativă este esențial ca realizarea acesteia să nu depindă exclusiv de arbitrariul debitorului.

Părțile au prevăzut punctul I.1.6 (ii) din acordul de dare în plată că "restul creanței C., împreună cu garanțiile aferente (...) va fi transferată de către creditor către debitor la momentul aprobării Planului Urbanistic Zonal, prin încheierea unui acord separat de confirmare ulterior aprobării Planului Urbanistic Zonal (...) numai în situația în care condiția suspensivă este îndeplinită".

Examinând clauza din acordul de plată, instanța supremă constată că obligația intimatei de transfer a creanței nu este afectată de o condiție pur potestativă, întrucât prin natura sa obținerea Planului Urbanistic Zonal implică per se aprobarea Planului Urbanistic Zonal, care depinde, în primul rând, de o autoritate administrativă.

În justificarea condiției potestative, se mai invocă de către recurentă pasivitatea intimatei care nu a solicitat în justiție finalizarea demersului administrativ de obținere a Planului urbanistic zonal. Or, acționarea în justiție a autorității administrative competente de către intimată nu are relevanță în analiza caracterului pur potestativ al condiției de obținere a Planului urbanistic zonal.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de prim control judiciar a constatat că obligația intimatei de transfer a creanței nu este afectată de o condiție pur potestativă.

În aceste condiții, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1905 din 12 decembrie 2024 și a încheierilor din 10 octombrie 2024 și 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1905 din 12 decembrie 2024 și a încheierilor din 10 octombrie 2024 și 21 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2025.