ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 742/2023

Ședința publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27.03.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., cu citarea intervenientului-forțat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 1.000.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale și de 266.791 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii și cererea de suspendare a judecății cauzei, până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2017

Prin sentința civilă nr. 757/15.03.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumelor de 800.000 euro, cu titlu de daune morale și de 266.791 euro, reprezentând daune materiale.

Prin încheierea din 17.12.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de lămurire a înțelesului aplicării dispozitivului, formulată de reclamantă.

Împotriva încheierii din 14.12.2018 și a sentinței civile, a declarat apel pârâta, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1706A/28.10.2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul și a schimbat sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de diferență despăgubiri morale, și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând daunele materiale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin memoriul de recurs, recurenta - reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

După prezentarea situației de fapt și a parcursului judiciar, a relevat că prin decizia recurată instanța de apel nu a arătat motivele care au condus la diminuarea atât de drastică și severă a daunelor morale acordate în primă instanță.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat pe larg consecințele și traumele fizice și psihice suferite în urma evenimentului rutier, marcate de pierderea membrelor inferioare.

În acest context, subliniind că pierdere suferită nu poate fi cuantificată în bani și că prejudiciul moral suferit este mare, dată fiind vârsta ei, a afirmat că prima instanță a apreciat corect asupra cuantumului daunelor morale.

A mai relevat că, Directiva 84/5/CEE a Consiliului prevede că asigurarea trebuie să acopere în mod obligatoriu vătămările corporale pentru un cuantum minim de 1 milion euro pe victimă sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numărul de victime.

Pornind de la aceste afirmații, a evocat cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit și a subliniat importanța deosebită a daunelor morale ce se acordă în astfel de cazuri, context în care a arătat că era obligatorie o motivare a hotărârii reală, temeinică.

A mai afirmat că în apel nu a fost administrată nicio probă și că în ipoteza în care existau nelămuriri asupra întinderii daunelor morale, ele se puteau administra, fie în virtutea rolului activ, fie cele solicitate de reclamantă.

Referitor la dispoziția de respingere în tot a daunelor materiale, a afirmat că aceasta echivalează cu o totală lipsă de cunoaștere a normelor legale incidente în materie; astfel, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșit a legii și, totodată, cuprinde motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, a arătat că restrângerea posibilităților sale de deplasare, datorită infirmității cu caracter permanent suferite în urma evenimentului rutier, conduce la o viață complet dificilă, astfel că sunt generate cheltuieli suplimentare, mai ales cheltuieli medicale nedecontate de sistemul asigurărilor de stat.

Conchizând, a arătat că existența unui asistent sau a veniturilor echivalente salariului unui asistent nu acoperă nicidecum cheltuielile curente ale unei persoane paralizate, motivarea hotărârii recurate fiind derizorie.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanțe.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat mai multe neregularități procedurale în legătură cu încheierea din 14.12.2018, dată în primă instanță, în sensul că a fost ignorat cazul de suspendare legală de drept, obligatorie, instituit de art. 27 C. proc. pen.

Sub acest aspect, a relevat că la dosar se află actul procedural intitulat "plângere penală și constituire de parte civilă" și că, în raport cu art. 24 alin. (4) C. proc. civ., instanța avea obligația de a stabili calificarea juridică corectă a cererii sale de suspendare, pe care a întemeiat-o eronat pe art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., deși era incident un alt temei de drept.

După ce a redat conținutul art. 27 C. proc. pen.. și circumstanțele din fața instanței penale reținute sub aspectul solicitării reclamantei de constituire de parte civilă, a afirmat că stabilirea temeiului juridic, ca fiind cel al art. 27 C. proc. pen.., aferent cererii de suspendare formulate în fața tribunalului, era obligatorie pentru instanță. Prin urmare, neobservarea normelor procedurale imperative ale art. 27 C. proc. pen.. este sancționată cu nulitatea, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, a relevat că reclamanta a încălcat regula de drept electa una via non datur recursus ad alteram și art. 27 C. proc. pen.., învestind simultan și o instanță civilă cu o acțiune în despăgubiri.

În acest context, a afirmat că tribunalul ar fi trebuit să admită excepția inadmisibilități, însă a respins-o în mod eronat și fără a califica apărările sale ce vizau un alt motiv de inadmisibilitate a acțiunii. Așadar, procedând astfel, instanța a încălcat regulile de procedură sancționate cu nulitatea.

În continuare, a mai arătat că urmare a respingerii de plano a administrării oricărei alte probe, a fost în imposibilitate de a dovedi apărările privitoare la existența dosarului penal ce ar fi condus la suspendarea de drept, respectiv la reținerea culpei concurente a victimei.

Conchizând, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dreptului său la apărare, a principiului egalității armelor și a dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care instanța de apel a respins proba cu expertiza tehnică auto pentru a se putea verifica dacă reclamanta a purtat sau nu centura de siguranță, apreciind că nu este utilă cauzei.

În continuare, a mai afirmat că instanța de apel a încălcat art. 264 alin. (1), art. 22 alin. (1), (2) și (7), art. 3, art. 6, art. 8 și art. 20 C. proc. civ., reiterând susținerile referitoare la probatoriu și neanalizarea acestuia.

Circumscris ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a evocat dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a afirmat că hotărârile date de instanțele de fond nu sunt motivate clar și coerent, în privința cuantumului ridicat al daunelor morale.

În acest sens, a relevat că, deși motivarea hotărârii trebuie să fie una temeinică și nu superfluă, instanța de apel a motivat decizia recurată în mod exhaustiv în două paragrafe, fără a arăta temeiurile pentru care diminuarea sumelor de bani solicitate nu este admisibilă.

A mai afirmat că în cuprinsul hotărârii există motive străine cauzei și că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce împiedică efectuarea controlului de legalitate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu a aplicat corect textele de lege reținute în motivarea deciziei recurate.

Astfel, evocând art. 13 din Legea nr. 132/2017, Directiva 91/671/CEE, art. 36 alin. (1) din O.G. nr. 195/2002 și art. 1.371 C. civ., a afirmat că neîncuviințarea probelor solicitate în dovedirea culpei concurente, a condus la pronunțarea unei soluții eronate, de vreme ce instanța de apel nu a permis clarificarea situației de fapt la care să se facă o raportare și aplicare corectă a legii.

Subliniind scopul protejării persoanei prejudiciate în astfel de acțiuni și circumstanțele cauzei care nu exclud culpa concurentă, a afirmat că la cuantificarea daunelor morale instanța trebuie să rămână obiectivă, sens în care a făcut trimitere la criteriile din Anexa 1 din Ghidul publicat de editura Uniscar în anul 2012 și la necesitatea aplicării art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

În final, autoarea căii de atac a evidențiat încălcarea principiului fundamental al aplicării prioritare a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului, în raport cu art. 3, art. 11 și art. 20 C. proc. civ., dar și art. 10 din Legea nr. 304/2004.

La 12.07.2022 recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare la recursul reclamantei, invocând excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

La 12.07.2022 recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Numai recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26.01.2023, Înalta Curte a admis excepția nulității recursului reclamantei, a admis în principiu recursul pârâtei și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate încadrarea criticilor din cererea de recurs a recurentei-reclamante în motivele de casare invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a arătat motivele care au condus la diminuarea daunelor morale acordate în primă instanță, sens în care a redat argumentele referitoare la suferințele de natură fizică și psihică înregistrate în urma evenimentului rutier produs.

Or, aceste susțineri reprezintă trimiteri la elemente atașate fondului cauzei, sub aspect probatoriu, care au fost deja analizate de instanțele de fond și care în recurs depășesc sfera controlului limitat de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult, deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, motiv pentru care nu se poate reține o eventuală nemotivare a deciziei în cazul în care partea solicitantă nu este mulțumită sub aspectul cuantumului acordat, urmărindu-se o nouă verificare a susținerilor sale.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, în privința dispoziției de respingere a daunelor materiale, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe motive străine de natura pricinii, fără a avea în vedere cheltuielile suplimentare suportate în urma evenimentului rutier produs și nici faptul că ele nu sunt acoperite de existența asistentului sau a veniturilor acordate acestuia.

Ipoteza motivelor străine de natura cauzei presupune însă dezvoltarea unor critici prin care să se evidențieze lipsa legăturii între motivele reținute de instanța care a pronunțat hotărârea recurată și natura pricinii deduse judecății.

Ca atare, susținerea generică în sensul că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe motive străine de natura pricinii nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest motiv de recurs.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin cererea de recurs au fost formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate.

Astfel, recurenta-reclamantă nu își fundamentează criticile sale pe încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei. Relevante în acest sens sunt amplele referiri la traumele fizice și psihice suferite în urma evenimentului rutier, cu privire la care autoarea recursului apreciază fie că nu au fost avute în vedere, fie că au fost evaluate greșit de către instanța de apel.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, cu privire la dispoziția de respingere a daunelor materiale solicitate, autoarea recursului a invocat lipsa cunoașterii de către instanță a prevederilor incidente și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fără a dezvolta argumente care să susțină aceste afirmații.

Aserțiunile referitoare la posibilitatea instanței de apel de a suplimenta probatoriul, în virtutea rolului activ, ori de a le solicita reclamantei și că în apel nu a fost administrată nicio probă nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, dat fiind că recurenta-reclamantă asociază greșita soluționare a cauzei cu evaluarea eronată a situației de fapt.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi circumscrisă în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate de recurenta-pârâtă și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În mod expres, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a integrat un set de critici care vizează modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a cererii de suspendare a judecății cauzei.

Înalta Curte notează că, față de declarația expresă de renunțare la susținerea criticilor vizând modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității și a cererii de suspendare a judecății cauzei făcută de reprezentantul recurentei-pârâte, consemnată în practica, acestea nu se vor mai analiza.

În subsecvența acestui motiv de recurs invocat, recurenta-pârâtă mai susține, în esență, că proba cu expertiza tehnică auto trebuia încuviințată și că în mod eronat instanța a apreciat-o ca neutilă soluționării cauzei, astfel că a încălcat dreptul la apărare, principiul egalității armelor și dreptul la un proces echitabil.

În argumentarea acestei critici recurenta-pârâtă tinde să arate că nepurtarea centurii de siguranță de către victimă ar fi condus la agravarea producerii vătămărilor corporale.

Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel a respins încuviințarea probei cu expertiza tehnică auto, subliniind că expertul tehnic în specialitatea autovehicule nu are competența de a se pronunța asupra legăturii dintre vătămările corporale și nepurtarea centurii de siguranță și că un atare răspuns ar fi putut să-l ofere doar un medic legist printr-o expertiză medico-legală, probă nesolicitată de către părți în fața instanțelor devolutive.

Înalta Curte notează că, expertiza tehnică auto este diferită de expertiza medico-legală și are obiective și competențe diferite. Expertiza tehnică auto se concentrează de obicei pe aspecte tehnice ale unui accident rutier, cum ar fi cauza și mecanismul accidentului, starea vehiculelor implicate și eventualele defecțiuni tehnice.

Pe de altă parte, expertiza medico-legală se referă la evaluarea efectelor unui accident asupra persoanelor implicate, în special în ceea ce privește vătămările corporale și sănătatea acestora. Un medic legist sau un expert medical medico-legal are cunoștințele și experiența necesare pentru a evalua leziunile și vătămările suferite de o persoană în urma unui accident rutier și pentru a determina dacă nepurtarea centurii de siguranță a avut sau nu un impact asupra acestor vătămări.

Așadar, acest tip de expertiză poate oferi detalii relevante și obiective cu privire la legătura dintre nepurtarea centurii de siguranță și vătămările suferite de persoana în cauză.

Or, în măsura în care în care autoarea recursului nu a solicitat o astfel de probă, critica nu poate fi primită; aceasta deoarece, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere lipsa unei motivări sau a unei motivări insuficiente în privința cuantumului daunelor morale și existența unor motive străine cauzei, deoarece situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus pe larg motivele pentru care a apreciat asupra diminuării cuantumului despăgubirilor, relevante în acest sens fiind considerentele expuse la paginile 15-17.

Astfel, nivelul daunelor morale a fost stabilit de instanța de apel, în urma propriei evaluări a consecințelor grave suferite în plan fizic și psihic de către reclamantă, a intensității loviturilor suferite, împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație, dar și urmările acestuia asupra stării de sănătate a victimei.

Pornind de la aceste repere și raportându-se la jurisprudența națională sub aspectul cuantificării daunelor morale și reevaluarea acestora, instanța de apel a făcut aplicarea art. 11 alin. (1), art. 12 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 și art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, apreciind că acordarea sumei de 400.000 euro constituie o reparație echitabilă și suficientă pentru acoperirea durerii pricinuite de implicarea în evenimentul rutier, dar și suferința psihică resimțită de reclamantă.

Înalta Curte notează că dispoziția dată de instanța de apel sub acest aspect este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări sau a unor motive străine de natura cauzei, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Următoarea chestiune criticată, integrată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la împrejurarea că instanța de apel nu a aplicat corect textele de lege incidente și că la cuantificarea daunelor morale trebuia să rămână obiectivă, sens în care a făcut trimitere la criteriile din Anexa 1 din Ghidul publicat de editura Uniscar în anul 2012 și la necesitatea aplicării art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

Înalta Curte constată că, instanța de apel pentru a evalua nivelul daunelor morale într-un mod echitabil, astfel încât victima să primească o compensație justă pentru suferința și prejudiciul cauzat de accidentul rutier, în urma propriilor evaluări și în lipsa unor criterii clare, abstracte și obiective, prevăzute de legislația națională, s-a raportat la consecințele negative suferite de reclamantă, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, dar și urmările asupra stării de sănătate a reclamantei; în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

În acest context, nu se poate imputa instanței de apel faptul că a procedat la cuantificarea despăgubirilor morale în lipsa unor criterii obiective, în condițiile în care a subliniat că nu există legislație care să stabilească în concret valori sau limite ale despăgubirilor.

Cuantumul daunelor morale acordate de instanță trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, cum ar fi intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc de îmbogățire a victimei.

Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, care conține date statistice extrase din hotărâri ale instanțelor judecătorești, a fost elaborat, cu titlu de recomandare, pentru uzul societăților de asigurări, de către Fondul de protecție a victimelor străzii. Astfel, datele statistice depuse de asigurători cu privire la media despăgubirilor acordate de instanțe nu pot fi asimilate legislației și jurisprudenței din România și nici nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziția asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă și, deci, caracter obligatoriu pentru instanțe.

Ca atare, în condițiile în care instanța de apel a precizat clar și neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situației concrete a reclamantei, criticile recurentei-pârâte nu pot fi primite.

Recurenta-pârâtă mai susține că prin neîncuviințarea probelor solicitate în dovedirea culpei victimei a atras o soluție eronată în cauză, întrucât nu a permis stabilirea situației de fapt la care să se facă aplicarea corectă a legii.

Aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, deoarece pornesc de la o premisă factuală infirmată de instanțele devolutive, în urma aprecierii probelor administrate în cauză. Or, în calea extraordinară de atac a recursului se verifică corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele devolutive, neputând fi reevaluate probele administrate în cauză.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1706A/28.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient forțat C..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește dispoziția dată recursului reclamantei.

Definitivă în ceea ce privește recursul pârâtei.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2023.