ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2448/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. solicitând constatarea netemeiniciei și nulității absolute a notificării de reziliere nr. x/26.03.2019, cu daune interese, repunerea părților în situația anterioară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 1530 și art. 1531 C. civ.

Prin cerere de modificare a cererii de chemare în judecată formulată la 24.04.2019, reclamata a solicitat:

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La 11.10.2019, reclamanta a depus o cerere intitulată "Precizări", însușită prin semnătură de către administratorul judiciar la 20.12.2019, prin care a arătat că suma pe care o solicită prin al patrulea petit este echivalentul în RON al sumei de 1.271.685,33 euro, suma solicitată prin petitul cinci este contravaloarea în RON a sumei de 264.838 euro și că modifică petitul șapte al cererii în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata contravalorii în RON a sumei de 1.904.947 euro reprezentând garanția de bună execuție și garanția pentru restituirea avansului, executate de pârâtă, precum și contravaloarea sumelor reținute de pârâtă în temeiul Contractului de antrepriză generală din 20.06.2017.

La termenul de judecată din 17.01.2020, instanța a calificat cererea intitulată "Precizări" ca fiind o nouă cerere de modificare a acțiunii și, în temeiul art. 22 C. proc. civ., le-a pus în vedere părților să depună toate înscrisurile de care înțeleg să se folosească în probațiune, i-a pus în vedere reclamantei să depună modul de calcul pentru sumele pe care le pretinde și a menținut prorogată pronunțarea cu privire la proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcții civile și la proba cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

La termenul de judecată din 5.06.2020, tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcții civile și industriale, evaluarea proprietății imobiliare și a probei cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate.

Prin sentința civilă nr. 2577 din 22 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantă, prin administrator judiciar și în consecință:

- a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 271.685,33 euro, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naționale a României din data emiterii facturii, x/2019, reprezentând certificat de plată aferent lunii martie 2019 (contravaloarea lucrărilor executate), precum și dobânda legală penalizatoare calculată la această sumă, în cuantumul prevăzut la art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, începând cu 18.07.2019, inclusiv, și până la data plății integrale a debitului principal;

- a respins în rest cererea, ca neîntemeiată;

- a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 84.682,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.., prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței și pe cale de consecință, admiterea în integralitate a cererii, astfel cum aceasta a fost modificată și precizată, iar pârâta D. S.A. (fosta B.) apel incident prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 271.685,33 euro, reprezentând certificat de plată aferent lunii martie 2019, precum și dobânda legală penalizatoare de la 18.07.2019 și până la data plății integrale a debitului principal.

Prin decizia nr. 625A din 25 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C.., și apelanta-pârâtă D. S.A. (fosta B.) împotriva sentinței civile nr. 2577 din 22.10.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar C.., solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a situației de fapt și a parcursului procesual al cauzei, subliniind că recursul promovat nu vizează și soluția instanței de apel cu privire la apelul incident formulat de pârâtă.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată este nemotivată, conține considerente contradictorii și nu răspunde tuturor motivelor de apel invocate de aceasta, instanța de apel preluând considerentele ce au fundamentat soluția primei instanțe, deciziei recurate lipsindu-i propriul silogism logico-juridic al magistraților care au pronunțat-o, motivele de apel/criticile invocate de aceasta nefiind analizate în mod concret.

Sub un prim aspect, cu referire la motivul de apel privind respingerea nelegală și netemeinică a solicitării de obligarea a pârâtei la plata sumei în cuantum de 1.904.947 euro reprezentând contravaloarea garanțiilor executate, precum și a sumelor reținute de intimată în temeiul Contractului, a arătat că, deși a invocat atât faptul că soluția instanței de fond este nemotivată, cât și împrejurarea că restituirea sumelor reprezentând garanții se impunea și în situația rezilierii Contractului din inițiativa pârâtei (beneficiar), în condiții în care garanțiile nu reprezintă clauze penale, instanța de apel a reținut doar că executarea scrisorilor de garanție s-a realizat ca urmare a rezilierii Contractului din culpa antreprenorului, dreptul beneficiarului fiind stipulat în clauzele penale de la art. 11.2. lit. d) și art. 12.2.3. din Contract.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a răspuns deloc acestor critici, soluția instanței fiind, de altfel, și contradictorie, câtă vreme aceasta, pe de o parte, a refuzat să analizeze motivele de apel cu privire la faptul că garanțiile și reținerile trebuiau restituite pentru că lucrările realizate nu prezentau deficiențe și nici nu erau necesare remedieri, iar pe de altă parte, în cadrul analizei apelului incident formulat de pârâtă a reținut că beneficiarul nu a dovedit neconformitatea acestor lucrări, ci doar întârzieri în efectuare. Or, reținută fiind conformitatea lucrărilor executate, în mod evident nu exista vreo justificare legală sau contractuală pentru executarea garanțiilor și reținerea sumelor aferente lucrărilor executate.

Sub un al doilea aspect, a precizat că instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns criticilor prin care a susținut că motivarea instanței de fond este contradictorie și conține motive străine de obiectul cauzei în privința solicitării de constatare a nulității și/sau netemeiniciei notificării de reziliere nr. x/26.03.2019 transmisă de pârâtă și de constatare a rezilierii Contractului din culpa acesteia.

Sub un al treilea aspect, a arătat că, deși în paginile 13-15 din apelul formulat a invocat, ca o critică distinctă, faptul că instanța de fond a ignorat complet principala probă administrată în cauză, raportul de expertiză întocmit de d-nul expert E., respectiv că procentul reținut cu privire la stadiul lucrărilor la 21.01.2019 este complet eronat, instanța de apel nu a răspuns acestor criticii ci a reluat reținerile tribunalului.

Sub un al patrulea aspect, în ce privește motivul de apel referitor la modalitatea nelegală și netemeinică în care instanța de fond a respins solicitarea de anulare a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019, a susținut că singurul considerent reținut de Curte, conform căruia, rezilierea Convenției s-a produs ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligațiilor de către antreprenor, iar nu pentru neconformitatea lucrărilor, nu expune raționamentul logico-juridic care a condus la această concluzie și nici legătura dintre această pretinsă motivare și soluția pronunțată.

De altfel, a punctat că, în niciun moment, Curtea nu a analizat incidența și aplicabilitatea dispozițiilor legale invocate de aceasta, Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, întrucât, în eventualitatea în care analiza ar fi fost una suficientă, ar fi observat incidența prevederilor art. 34, art. 15 alin. (3) și art. 18 din Regulament, care reglementa atribuțiile Comisiei de recepție la terminarea lucrărilor, soluțiile pe care le poate adopta Comisia de recepție, precum și posibilitatea instanței de a anula procesul-verbal încheiat cu ocazia recepției la terminarea lucrărilor sau a recepției finale.

Sub un al cincilea aspect, a afirmat că instanța de apel nu a oferit o motivare corespunzătoare nici în privința motivului de apel prin care s-a criticat faptul că tribunalul a respins în mod nelegal și netemeinic solicitarea de obligare a pârâtei la plata profitului nerealizat, singurul considerent reținut fiind acela al pretinsei legalități a rezilierii beneficiarului, deși avea obligația de a analiza și de a respinge motivat, în măsura în care aprecia, criticile și argumentele prezentate în dezvoltarea motivului de apel.

Sub un al șaselea aspect, referitor la criticile privind incidența dispozițiilor art. 1517 C. civ. (existența unei culpe în sarcina beneficiarului) și la faptul că, în raport de prevederile Regulamentului privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, perioada dintre data notificării finalizării lucrărilor și data încheierii efective a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 21.01.2019 nu i-ar putea fi imputată, a precizat că instanța de apel nu a răspuns în niciun fel.

Sub un al șaptelea aspect, a susținut că instanța de apel nu a analizat și răspuns deloc motivului de apel referitor la netemeinicia soluției instanței de fond de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale.

Sub un ultim aspect, a învederat că instanța de apel a refuzat să analizeze motivul de apel privind rezilierea Contractului din culpa pârâtei (beneficiar). Or, aprecierea că rezilierea ar fi intervenit ca urmare a manifestării de voință a beneficiarului nu excepta Curtea de obligația de a arăta motivele pentru care criticile invocate la paginile 22-24 din apel erau neîntemeiate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, autoarea recursului a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1549 și art. 1552 C. civ., întrucât nu erau îndeplinite condițiile legale și contractuale pentru a opera rezilierea dispusă de pârâtă (beneficiar).

Detaliind, a afirmat că instanța de apel a realizat o confuzie cu privire la eventuala culpă pretins recunoscută de aceasta pentru decalarea termenelor de execuție și finalizare a fazei I, prin raportare la actele adiționale nr. x/16.07.2018 și nr. y/28.11.2018.

În acest sens, a arătat că, deși Curtea a validat pretinsele motivele invocate de pârâtă (beneficiar) prin notificarea de reziliere (aspectul că antreprenorul nu ar fi finalizat în termen faza I de execuție) a ignorat, pe de o parte, faptul că termenul agreat de părți pentru faza I de execuție nu era cel prevăzut în actul adițional nr. x, iar pe de altă parte, că prin semnarea actelor adiționale nr. x/16.07.2018 și nr. y/28.11.2018, beneficiarul a acceptat că întârzierile în execuția lucrărilor nu au fost cauzate din culpa antreprenorului, ci au fost determinate de circumstanțe imprevizibile ce nu puteau fi controlate, motiv pentru care a și fost de acord cu prelungirea termenului contractual.

A punctat faptul că nu decalarea graficului de execuție pentru perioada anterioară datei de 15.12.2018 a reprezentat motivul de reziliere din partea pârâtei (beneficiar), cum eronat s-a reținut, ci o eventuală nerespectare ulterioară a acestuia (întârzieri mai mari de 30 de zile de la 15.12.2018).

Totodată, a apreciat ca fiind nelegală și reținerea cu privire la faptul că, la 15.12.2018, lucrările aferente fazei I de execuție nu ar fi fost finalizate și, ca atare, ar fi existat o neexecutare contractuală din partea antreprenorului, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1552 alin. (1) C. civ.

Contrar reținerilor nelegale ale instanței de apel, lucrările aferente fazei I de execuție au fost finalizate, potrivit recurentei, anterior datei asumată contractual, iar întârzierile cauzate de constituirea Comisiei de recepție la terminarea lucrărilor nu îi pot fi imputate, la fel nici modificările proiectului. În susținerea acestei teze, autoarea recursului a făcut precizări punctuale cu privire la contextul în care a fost încheiat actul adițional nr. x/28.11.2018, respectiv procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019.

A arătat recurenta că, pentru stabilirea îndeplinirii obligației de finalizare a fazei I de execuție, în mod nelegal s-a raportat Curtea la data semnării procesului-verbal de recepție, întrucât, pe de o parte, în măsura în care antreprenorul nu ar fi executat în integralitate lucrările aferente acestei faze de execuție până la data agreată, beneficiarul nu ar fi convocat reprezentanții autorităților pentru recepționare, iar pe de altă parte, aceasta a notificat finalizarea lucrărilor la 10.10.2018, cu scopul de a oferi o perioadă de timp suficientă recepției. Prin urmare, orice întârziere în încheierea și semnarea procesului-verbal de recepție nu îi putea fi imputată.

Sub un alt aspect, a susținut că teza conform căreia, la data încheierii procesului-verbal din 21.01.2019 lucrările aferente fazei I de execuție ar fi fost realizate doar într-o proporție de 69,75%, caz în care motivul de reziliere invocat de beneficiar ar fi întemeiat, este deopotrivă contradictorie și nelegală. Pe de o parte, întrucât s-a considerat nelegală menținerea procesului-verbal și nu s-a dispus anularea acestuia (aspect ce conduce la concluzia că la 21.01.2019 lucrările aferente fazei I de execuție erau realizate în întregime), iar pe de altă parte, procentul indicat de Curte se referă la lucrările totale executate la toate fazele de execuție până la 21.01.2019 și care se încadrau în graficul de execuție și în termenele stabilite de părți.

Titulara recursului a mai învederat faptul că nici prevederile actului adițional nr. x/28.02.2019, referitoare la lucrările suplimentare, nu sunt de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 1552 alin. (1) C. civ., cum eronat s-a reținut, deoarece nu au influențat termenele de execuție anterior convenite, lucrările suplimentare vizând celelalte 2 faze de execuție (la data încheierii actului adițional nr. x/28.02.2019 faza I fusese deja recepționată). Prin urmare, a considerat că instanța de apel a procedat la corelarea unor aspecte străine motivelor de reziliere invocate beneficiar.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1549-1552 C. civ., fiind reținută în mod nelegal existența unei pretinse neexecutări însemnate și actuale a obligațiilor contractuale de natură să determine rezilierea Contractului.

În acest sens, sub un prim aspect, a învederat că, pentru a se reține legalitatea rezilierii Contractului era necesar ca pretinsul caracter însemnat al neexecutării să rezulte cu certitudine din întreaga relație contractuală, respectiv din comportamentul pe care părțile l-au avut în derularea acesteia. Or, Curtea s-a rezumat exclusiv la o singură clauză contractuală, cea de la art. 8.1.1., fără a lua în considerare și maniera în care părțile s-au comportat ulterior, inclusiv prin semnarea actelor adiționale.

Astfel, a arătat că semnarea actelor adiționale nr. x/20.02.2019 și nr. y/28.02.2019, prin care s-au prevăzut termenele pentru finalizarea fazelor de execuție II (31.07.2019) și III (05.10.2019), neexistând nicio referire la faza I de execuție, demonstrează faptul că, la acel moment, lucrările corespunzătoare fazei I erau finalizate.

În continuare, a susținut că, în realitate, obligația contractuală pretins neîndeplinită de aceasta nu era una esențială (din perspectiva termenele stabilite prin actul adițional nr. x/28.11.2018), cât timp părțile au agreat prelungirea termenelor de execuție peste cele inițial prevăzute.

Sub un alt aspect, a învederat că, întrucât lucrările au fost executate conform și la timp, era evident că la data transmiterii pretinsei notificări de reziliere de către pârâtă (beneficiar) nu exista vreo neexecutare însemnată. Totodată, câtă vreme notificarea de reziliere a fost emisă la trei luni după recepția lucrărilor la faza I de execuție și după încheierea a încă două acte adiționale ulterioare pretinsei depășiri a termenului de finalizare pentru faza I, era evident că și dacă ar fi existat o pretinsă neexecutare, aceasta nu mai era actuală la data transmiterii notificării de reziliere.

Printr-o altă critică, recurenta a invocat, pe de o parte, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1517 C. civ., deoarece a reținut în mod nelegal că acestea nu ar fi incidente câtă vreme, potrivit actelor adiționale nr. x și nr. 13, aceasta și-ar fi recunoscut culpa pentru întârzierea în executarea tuturor lucrărilor, respectiv că la momentul la care a fost încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, procentul executat pentru faza I ar fi fost în proporție de 69,75%, iar pe de altă parte, prevederile Regulamentului privind recepția construcțiilor din 18.05.2017.

În argumentare, a reiterat faptul că nu și-a asumat vreo pretinsă culpă în nerespectarea termenului de finalizare a fazei I de execuție, lucrările aferente acestei faze fiind executate în mod conform și complet, principala probă administrată, raportul de expertiză întocmit de către expertul tehnic E., atestând că lucrările efectuate la faza I au fost realizate conform și în termenul contractual, iar recepționarea cu întârziere a lucrărilor era imputabilă pârâtei (beneficiar) care a realizat cu întârziere aspectele administrative de convocare a membrilor Comisiei de recepție.

Potrivit autoarei recursului, Curtea avea obligația de a analiza cu prioritate existența/inexistența unei culpe în sarcina pârâtei (beneficiar), iar numai în măsura în care aceasta nu ar fi existat, se putea trece la analiza eventualei culpe a sa. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi observat, în raport de prevederile art. 10 din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, că perioada dintre data notificării finalizării lucrărilor de către aceasta și data încheierii efective a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 21.01.2019 nu îi putea fi imputată.

O altă critică a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, recurenta considerând că alegațiile Curții, în sensul că la data comunicării adresei de reziliere a Contractului, 25.03.2019, nu se deschisese încă procedura insolvenței împotriva acesteia nu pot combate concluzia potrivit căreia motivul real pentru care pârâta (beneficiar) a dispus rezilierea era reprezentat de deschiderea procedurii insolvenței.

Din perspectiva faptului că instanța de apel a respins motivul de apel privind soluția tribunalului de respingere a solicitării de restituire a contravalorii garanțiilor executate, precum și a sumelor reținute de pârâtă (beneficiar) în temeiul Contractului, s-a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1270 și ale art. 1538 alin. (1) C. civ.

În acest sens, a precizat că, deși Curtea a făcut trimitere la clauza contractuală de la art. 12.2.3., analiza acesteia a fost trunchiată, lipsind, în realitate, orice silogism logico-juridic ce ar fundamenta soluția pronunțată.

Astfel, a arătat că, potrivit clauzelor de la art. 12.1.1. și 12.1.5., pârâta (beneficiar) avea dreptul de a executa scrisoarea de garanție pentru avans doar în situația în care antreprenorul nu își îndeplinea obligația de extindere a valabilității scrisorii de garanție pentru avans, ipoteză care nu era îndeplinită în cauză.

Totodată, din coroborarea prevederilor clauzelor de la art. 12.2.1., 12.2.3., 17.3. și art. 8.1.2., 8.1.3. nu rezulta vreun drept absolut al pârâtei (beneficiar) de a executa în întregime garanția de bună execuție în situația rezilierii Contractului din culpa antreprenorului, ci doar posibilitatea de a deduce din garanția de bună execuție contravaloarea penalităților stabilite în sarcina antreprenorului. Or, pârâta (beneficiar) nu putea pretinde vreo penalitate în condițiile în care lucrările au fost executate conform și la timp.

Sub un alt aspect, a susținut că garanția de bună execuție nu reprezintă o clauză penală, iar în condițiile în care această garanție a fost constituită pentru realizarea corespunzătoare a lucrărilor, în lipsa unor deficiențe nu exista niciun motiv pentru reținerea/executarea garanției.

Faptul că s-a prevăzut posibilitatea deducerii penalităților calculate de pârâta (beneficiar) din valoarea garanției de bună execuție nu transforma, potrivit recurentei, garanția de bună execuție într-o clauză penală, ci pentru a putea fi executată era necesar ca beneficiarul fie să fi dovedit pretinse deficiențe ale lucrărilor, fie să fi calculat penalități în sarcina antreprenorului la momentul executării garanției, aceasta putând fi executată doar în limita contravalorii deficiențelor și/sau a penalităților.

Or, reținând că executarea scrisorilor de garanție s-a realizat ca urmare a rezilierii Contractului din culpa antreprenorului, dreptul pârâtei (beneficiar) fiind stipulat în clauze penale, în mod cert instanța de apel a eludat dispozițiile art. 1270 și ale art. 1538 alin. (1) C. civ.

Cât privește soluția instanței de apel de respingere a solicitării de obligare a pârâtei la plata contravalorii sumelor reținute în temeiul Contractului, în cuantum de 475.563 euro, autoarea recursului a precizat că este nemotivată, lipsind orice temei legal și contractual de reținere a sumei.

Totodată, a afirmat că, în condițiile în care reținerile s-au realizat din sumele datorate de pârâtă (beneficiar) antreprenorului aferente lucrărilor deja executate, în mod evident aceste sume se impuneau a fi restituie și în situația rezilierii Contractului din culpa antreprenorului.

Printr-o ultimă critică, cu referire la faptul că instanța de apel a respins în mod nelegal motivul de apel privind respingerea solicitării de obligare a pârâtei la plata diferenței dintre prețul materialelor de construcție utilizate efectiv la realizarea lucrărilor și forței de muncă valabilă pe piața liberă la anumite intervale de timp pe parcursul duratei lucrărilor și prețul materialelor și forței de muncă valabile pe piața liberă la data începerii lucrărilor, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1270 și 1867 C. civ.

Astfel, a subliniat că, prin art. 1.1. din actul adițional nr. x/28.11.2018 părțile au derogat în mod expres de la prețul forfetar al Contractului, iar instanța de apel trebuia să își fundamenteze analiza pe acest aspect. Or, cu toate că a făcut referire la actul derogator, Curtea a reținut că ar fi fost necesară încheierea unui act adițional pentru ajustarea în continuare a prețului, deși tocmai acest aspect fusese criticat, respectiv faptul că pârâta a refuzat în mod abuziv să își respecte obligația de ajustare a prețului.

Potrivit recurentei, încheierea unor acte adiționale în care să fie menționată ajustarea prețului Contractului reprezenta o simplă formalitate, dreptul antreprenorului de a-i fi plătită diferența menționată fiind născut în temeiul dispoziției contractuale, astfel că acesta nu putea fi paralizat de simpla posibilitate a beneficiarului de a refuza pur și simplu să încheie un act adițional în care să se prevadă ajustarea.

A mai susținut că, în mod nelegal a încercat instanța de apel să justifice exonerarea pârâtei de la plata diferenței materialelor și forței de muncă prin nefinalizarea lucrărilor contractuale, în condițiile în care nu s-a solicitat plata ajustării pentru toate lucrările ce trebuiau executate până la momentul finalizării Contractului, ci doar pentru cele executate efectiv până la momentul rezilierii, martie 2019, lucrări conforme și care respectau termenele stabilite pentru cele trei faze contractuale.

În fine, a reiterat solicitarea de admitere a cererii de recurs.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., fiind invocate motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din același cod.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 2 august 2023, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu referire la pretinsa nemotivare, pârâta a învederat că decizia recurată respectă întocmai cerințele impuse de art. 425 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., considerentele deciziei recurate cuprinzând silogisme logico-juridice adecvate, respectiv respingerea motivată a susținerilor reclamantei-apelante, întărirea argumentelor instanței de fond sau confirmarea justeței acestora. În privința criticilor circumstanțiate motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâta a arătat că, neîndoielnic, până la 15.12.2018 faza I de execuție nu a fost finalizată, așa cum antreprenorul se obligase, ceea ce a activat dreptul acesteia de a notifica rezilierea Contractului, conform clauzelor contractuale de la art. 8.1.2., 17.1., respectiv art. 1549 alin. (1) și art. 1552 C. civ., cu consecințele de rigoare, inclusiv dreptul de a obține despăgubiri pentru paguba suferită prin neexecutarea corespunzătoare a Contractului.

Subliniind că respectarea graficelor de execuție era de esența Contractului, iar încălcarea repetată, de către antreprenor, a obligațiilor, nu doar a termenelor, a condus la modificarea Contractului prin numeroase acte adiționale, intimata a precizat că, întrucât încheierea de deschidere a procedurii insolvenței împotriva antreprenorului a rămas definitivă ulterior încetării Contractului prin reziliere unilaterală, în mod corect a fost respinsă critica privind încălcarea dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014.

În privința restituirii garanțiilor și a sumelor încasate în temeiul Contractului, pârâta a evidențiat faptul că, prin actul adițional nr. x/28.11.2018 s-a prevăzut ferm că finalizarea fazei I de execuție fără obiecțiuni se va realiza sub sancțiunea achitării de despăgubiri în cazul depășirii acestui termen sau existenței unor obiecțiuni, respectiv faptul că, prin clauza stipulată la art. 17.3., părțile au convenit ca, în cazul rezilierii Contractului la inițiativa beneficiarului, acesta va sista toate plățile către antreprenor, iar suma care reprezintă garanția de bună execuție va putea fi executată pentru despăgubirile datorate de antreprenor, această evaluare fiind acceptată de părți și definită expres clauză penală, conform art. 1538 C. civ.

Cu referire la înlăturarea de către instanța de apel a criticii privind respingerea cererii de obligare a sa la plata diferenței dintre prețul materialelor și prețul muncii la data începerii lucrărilor și pe parcursul derulării contractului, pârâta a arătat că în mod temeinic a fost respinsă, tocmai cu respectarea voinței părților, conform art. 1270 C. civ., având în vedere că prin actul adițional nr. x/2018 părțile au ajustat prețul pentru perioada de la data începerii lucrărilor și până la 31.03.2018, iar pentru perioada ulterioară s-a stabilit că prețul va fi ajustat numai cu condiția respectării de către antreprenor a datelor de finalizare a fazelor de execuție și implicit a datei finalizării aferente proiectului, condiționarea operând în mod individual pentru fiecare fază de execuție.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la 29 august 2023, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului și respingerea, ca neîntemeiate, a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, cu consecința admiterii cererii de recurs întemeiate pe dispozițiile pct. 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 18 septembrie 2023 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 21 noiembrie 2023 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, instanța supremă apreciază că, deși cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate invocate de recurentă se fundamentează exclusiv pe motivele de casare prevăzute la pct. 6 și 8 ale articolului menționat, astfel că, în continuare, se va proceda la analiza criticilor circumscrise acestor motive.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. potrivit cărora, în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. întrucât, argumentat și legal motivat, instanța de prim control judiciar a dat o soluție corectă litigiului dedus judecății pe baza probelor administrate, în raport de situația de fapt stabilită.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea acestui motiv de casare vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, susținându-se că instanța de prim control judiciar s-a mărginit să preia în mod rezumativ considerentele instanței de fond fără a explica de ce acestea ar fi legale sau întemeiate, deciziei recurate lipsindu-i o analiză proprie a magistraților care au pronunțat-o.

Critica nu este fondată pentru considerentele ce succed.

Este de necontestat faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci îi dă dreptul apelantului de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată, la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Însușirea argumentată a raționamentului juridic al primei instanțe de către instanța de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raționament juridic, iar raportările pe care instanța le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Astfel, ținând cont de circumstanțele litigiului, de prevederile contractuale, de conduita părților pe parcursul executării acestuia și ulterior, prin raportare la probațiunea administrată, nu a putut fi reținută nulitatea notificării de reziliere nr. x/25.03.2019 transmisă de pârâtă și constatarea rezilierii Contractului ca urmare a notificării transmise de reclamantă la 19.04.2019, cu consecința admiterii capetelor de cerere grevate pe această din urmă notificare de reziliere, în condițiile neîndeplinirii de către reclamanta (antreprenor) a obligațiilor contractuale până la termenul convenit.

În ceea ce privește susținerea unei pretinse motivări necorespunzătoare, în sensul că instanța a analizat sumar motivele de apel referitoare la respingerea nelegală și netemeinică a solicitării de obligare a pârâtei la plata contravalorii garanțiilor executate de aceasta și a sumelor reținute în temeiul Contractului, respectiv la plata profitului nerealizat, sau că nu a analizat motivele de apel prin care s-a criticat motivarea contradictorie și străină obiectului cauzei a instanței de fond privind constatarea nulității și/sau netemeiniciei notificării de reziliere a Contractului din culpa pârâtei (beneficiar), împrejurarea că instanța de fond a ignorat complet principala probă administrată în cauză (raportul de expertiză întocmit de d-nul expert E.), respectiv că procentul reținut cu privire la stadiul lucrărilor la 21.01.2019 era complet eronat, sau că nu a expus raționamentul logico-juridic care a condus la concluzia rezilierii Contractului ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligațiilor de către antreprenor și nici legătura dintre această motivare și soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care, pe de o parte, instanța de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titulara căii de atac în susținerea motivelor de apel, iar pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuție chestiuni vizând situația de fapt, conduita părților, evaluarea comportamentului acestora, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecății a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că soluția instanței de apel este și contradictorie, întrucât Curtea, pe de o parte, a refuzat să analizeze motivele de apel invocate de aceasta cu privire la faptul că garanțiile și reținerile trebuiau restituite pentru că lucrările realizate nu prezentau deficiențe și nici nu erau necesare remedieri, iar pe de altă parte, în cadrul analizei apelului incident formulat de pârâtă, a reținut că nu s-a dovedit neconformitatea lucrărilor, ci doar întârzierea în efectuarea acestora, considerând că, dacă s-a reținut în mod expres conformitatea, nu exista vreo justificare legală sau contractuală pentru executarea garanțiilor și reținerea sumelor aferente lucrărilor executate.

Or, examinarea considerentelor deciziei recurate nu atestă o contradictorialitate între argumentele expuse de instanța de apel în respingerea apelului principal formulat de reclamantă și cele reținute în fundamentarea soluției de respingere a apelului incident promovat de pârâtă, câtă vreme Curtea a reținut că rezilierea Convenției s-a produs ca urmare a întârzierii îndeplinirii obligațiilor de către antreprenor, respectiv faptul că lucrările consemnate în situația de lucrări au fost efectuate și integrate în proiect, precum și faptul că nu s-a demonstrat neconformitatea acestora, iar dreptul pârâtei (beneficiar) la executarea garanției de bună execuție a fost agreat de părți prin clauzele penale de la art. 11.2. lit. d) și art. 12.2.3. din Contract.

Așadar, criticile recurentei nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care Curtea a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, și, prin urmare, nu se poate reține că ar fi omis să se pronunțe asupra vreunei chestiuni esențiale ce i-a fost supusă spre analiză, în condițiile în care, ținând cont și de obiectul litigiului, Curtea a examinat problema de fond supusă judecații, a efectuat o analiză și o motivare concretă cu privire la efectele rezilierii Contractului, cercetând în mod efectiv problemele esențiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.

În cauză, nu poate fi primită nici susținerea privind lipsa unei motivări cu privire la solicitarea de anulare a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019, ori cu privire la incidența dispozițiilor art. 1517 C. civ. sau ale Regulamentului privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, atât timp cât, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a reținut că rezilierea a intervenit ca urmare a întârzierii în îndeplinirea obligațiilor de către antreprenor, iar nu pentru neconformitatea lucrărilor cu cele menționate în cuprinsul procesului-verbal, aspect rămas definitiv, nefiind contestat, respectiv a înlăturat argumentat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1517 C. civ., întemeindu-se pe probele administrate, printr-o abordare implicită, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Cât privește critica privind nemotivarea deciziei prin raportare la incidența prevederilor art. 35, art. 15 alin. (3) și art. 18 din Regulamentul privind recepția construcțiilor din 18.05.2017, se constată că aceste aspecte tind la aprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat, apanaj al instanțelor devolutive.

Instanța supremă reamintește că, motivarea, privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, fără a fi necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

Altfel spus, atât timp cât în considerente, instanța de apel a analizat probele ce au fost administrate și a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situația de fapt, la natura și conținutul obligațiilor contractuale, precum și la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susține cu temei incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină decizia recurată.

În continuare, în considerarea motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă va analiza criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor de drept material prevăzute la art. 1549 C. civ., art. 1552 C. civ., art. 1517 C. civ., art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 1270 C. civ., art. 1538 alin. (1) C. civ. și art. 1867 C. civ.

Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond, între părțile litigante, A. S.A., în calitate de antreprenor, și D. S.A. (fosta B.), în calitate de beneficiar, s-a încheiat, la 20.06.2017, Contractul de antrepriză pentru edificarea proiectului imobiliar denumit "F.", obiectul acestuia constituindu-l execuția de către antreprenor, pe riscul său și folosind mijloacele și materialele proprii, a tuturor lucrărilor necesare finalizării și livrării la cheie a proiectului.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost modificată, reclamanta A. S.A. a solicitat instanței constatarea nulității și/sau netemeiniciei notificării de reziliere transmisă de pârâtă, constatarea rezilierii Contractului din culpa pârâtei, ca urmare a notificării de reziliere comunicată de aceasta, anularea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/21.01.2019, cu consecința obligării pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate, a materialelor plătite în avans furnizorilor, a prejudiciului cauzat acesteia prin rezilierea Contractului, la plata dobânzii legale, precum și la restituirea garanției de bună execuție, respectiv a garanției pentru restituirea avansului, în cuantumurile arătate în precizările înaintate la dosarul cauzei.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de prim control judiciar să concluzioneze, în acord cu cele reținute de instanța de fond, că, în cauză, pârâta (beneficiar) este îndreptățită să obțină rezilierea Contractului, cu consecința obținerii de despăgubiri pentru paguba suferită prin neexecutarea corespunzătoare a Contractului de către reclamantă (antreprenor), fiind incidente prevederile clauzelor stipulate la art. 11.2. lit. d) și art. 12.2.3. din Contract (prin care părțile au autorizat beneficiarul să execute garanția pentru buna execuție, pentru oricare și/sau toate încălcările contractuale ale antreprenorului constatate de beneficiar, în condițiile prevăzute la art. 17 din Contract).

Printr-o primă critică, se susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că, în cauză, ar fi fost îndeplinite condițiile legale și contractuale pentru ca rezilierea pârâtei (beneficiar) să opereze în mod legal, cu încălcarea dispozițiilor art. 1549 C. civ., respectiv ale art. 1552 C. civ.

În argumentare, în esență, autoarea recursului reproșează instanței de apel faptul că a realizat o confuzie cu privire la pretinsa culpă recunoscută de aceasta pentru decalarea termenelor de execuție și finalizare a fazei I, nelegala reținere a împrejurării că la data încheierii procesului-verbal din 21.01.2019 lucrările aferente fazei I ar fi fost realizate doar într-o proporție de 69,75%, respectiv eronata constatare a faptului că prevederile actului adițional nr. x/28.02.2019 nu erau de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 1552 alin. (1) C. civ.

Criticile nu pot fi primite cu temei atât timp cât, în contextul art. 1549 C. civ., instanța de apel avea a determina dacă, în raport cu cele convenite de părți prin Contract, astfel cum acesta a fost adiționat, erau îndeplinite condițiile de fond și formă prevăzute de lege pentru a interveni rezilierea Contractului prin denunțarea unilaterală a acestuia de către beneficiar sau de către antreprenor.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 1270 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, se reține că este în obligația instanței să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat și instanța de apel.

Astfel, asupra constatării nulității absolute a notificării de reziliere comunicată de pârâtă (beneficiar), nr. 591/25.03.2019, Curtea a constatat și reținut că aceasta a respectat dispozițiile prevăzute în mod imperativ în Contractul semnat, la art. 17.1., art. 17.1.7. și art. 8.1.2., care îi confereau beneficiarului dreptul de a rezilia în mod unilateral contractul în situația în care antreprenorul întârzia, din culpa sa, în realizarea unei faze de execuție mai mult de 30 de zile consecutive, ori întârzie în finalizarea întregului proiect mai mult de 90 de zile consecutiv.

În fundamentarea acestei soluții, în baza probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că, prin art. 2.1.1. și 2.2. din actul adițional nr. x/16.07.2018, antreprenorul a confirmat că modificarea graficului de execuție a lucrărilor, în sensul decalării duratei și a datei finalizării acestora se datorează exclusiv culpei sale, iar conform celor menționate în preambulul actului adițional nr. x/28.11.2018, graficul de execuție a lucrărilor, modificat prin actul adițional nr. x, nu a fost respectat de către antreprenor, astfel că, prin clauzele art. 2.1.-2.7., părțile au modificat din nou graficul de execuție a lucrărilor, stabilind că finalizarea fazei I de execuție se va realiza până la 15.12.2018, finalizarea fazei II se va face până la 31.07.2019, iar faza III până la 05.10.2019. Totodată, instanța a avut în vedere și ceea ce părțile au agreat prin art. 4.3. din actul adițional nr. x/28.02.2019, respectiv faptul că lucrările suplimentare asupra cărora au convenit nu influențează termenele de execuție anterior convenite.

În acest context factual, instanța de apel a concluzionat că, în condițiile în care părțile au prevăzut în mod expres prin actul adițional nr. x/28.11.2018 noul grafic de execuție a lucrărilor, iar din probatoriul administrat nu a rezultat finalizarea acestora la 15.12.2018, dată până la care trebuia încheiat atât procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor aferente fazei I de execuție, cât și procesul-verbal de recepție a fazei I de execuție, a intervenit rezilierea convenției prin actul unilateral al pârâtei (beneficiar).

Înalta Curte, față de conținutul clar, explicit, al clauzelor contractuale redate, contrar afirmațiilor recurentei, constată că instanța de apel nu s-a aflat într-o confuzie cu privire la culpa acesteia (antreprenor), interpretarea conferită prevederilor actelor adiționale la Contract fiind corectă, câtă vreme modificarea a avut drept temei întârzieri și decalaje în execuția lucrărilor cauzate de culpa exclusivă a acesteia în execuție și planificare.

În privința criticilor prin care se afirmă nelegala reținere a faptului că la 15.12.2018 lucrările aferente fazei I de execuție nu erau finalizate, prin raportare la notificarea din 10.10.2018 prin care recurenta i-a adus la cunoștință pârâtei finalizarea lucrărilor, respectiv că la data încheierii procesului-verbal de recepție nr. x/21.01.2019 lucrările aferente fazei I ar fi fost realizate doar în proporție de 69,75%, în condițiile în care procentul ar viza, în realitate, lucrările totale executate la toate fazele de execuție până la 21.01.2019, rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni și constatări de fapt care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, criticile recurentei prin care se urmărește stabilirea unei alte situații de fapt sau o apreciere diferită a probelor decât cea conferită de instanța de apel nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor devolutive.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că doar criticile care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt vor fi examinate, întrucât analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă dincolo de criticile de nelegalitate spre cele de netemeinicie, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică vizează o pretinsă încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material ale art. 1549-1552 C. civ., în sensul că în mod nelegal s-a reținut că, în cauză, a existat o neexecutare însemnată și actuală a antreprenorului care a determinat rezilierea Contractului.

În susținerea acestei critici, recurenta a arătat că, în realitate, din perspectiva termenelor agreate prin actul adițional nr. x/28.11.2018, obligația contractuală pretins neîndeplinită de aceasta nu era una esențială, de vreme ce părțile au agreat prelungirea termenelor de execuți