ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 190/2023

Ședința publică din data de 7 februarie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350, art. 1516, art. 1549, art. 1550 C. civ., art. 192 Cod procedură civilă și urm.

Pârâta B. S.R.L., a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat: respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată; să se constate că între creanțele reciproce ale părților a intervenit compensarea pentru suma de 489.208,47 RON în temeiul art. 1617 C. civ. să fie obligată reclamanta la plata sumei de 6.659 EURO, reprezentând diferență de penalități, calculată conform clauzelor penale din contractul nr. x din 23.12.2019 și la plata dobânzii legale asupra acestei sume până la plata efectivă potrivit prevederilor art. 1489 C. civ. coroborat cu art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205, 209 C. proc. civ., art. 1617, 1350, 1516, 1540, 1538 C. civ., O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 2213 din data de 27.09.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, s-a admis cererea reconvențională, s-au constatat compensate pretențiile reclamantei-pârâte cu creanța dedusă judecății de pârâta-reclamantă, a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 11.684,55 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1032 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins ambele apeluri formulate împotriva sentinței civile nr. 2213 din data de 27.09.2021, fiind admisă în parte cererea de cheltuieli de judecată a apelantei-pârâte-reclamante și obligată apelanta-reclamantă-pârâtă la plata sumei de 3000 RON, cu acest titlu.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1538 C. civ. și implicit a celor privind angajarea răspunderii civile contractuale a recurentei.

Astfel, instanța de apel, în mod eronat, a constatat îndeplinite condițiile pentru activarea clauzei penale, în condițiile în care reclamant a recunoscut efectele Actului adițional nr. x/17.07.2020, prin intermediul cărora au fost modificate condițiile de livrare.

S-a mai arătat că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat că actul adițional producea efecte cu privire la schimbarea locului de livrare, dar au obligat recurenta la plata penalităților percepute pentru staționarea convoiului la vechiul loc de livrare, fapt ce reprezintă o incongruență a normei juridice aplicate raportat la situația de fapt.

De asemenea, s-a mai făcut referire la motivarea instanței de apel care este în contradicție cu probele administrate în cauză, aceasta interpretând trunchiat și în favoarea intimatei-pârâte dispozițiile contractuale. În susținerea acestei critici s-a menționat că discuțiile privind modificarea locului executării contractului din C. în D. au început de la data de 01.07.2020; că, deși intimata-pârâtă a fost anunțată că nu există nicio dană disponibilă în Portul Galați pentru convoiul BURU în data de 15.07.2020, aceasta a trimis convoiul în data de 16.07.2020, deși știa că nu poate ridica marfa. Mai mult, intimata-pârâtă a transmis Actul adițional nr. x privind modificarea prevederilor referitoare la executarea contractului în data de 17.07.2020, la o zi după ce a trimis convoiul în Portul Galați. Având în vedere situația creată, recurenta apreciază că intimata-pârâtă nu se poate prevala de propria culpă și să se apere prin valorificarea unui asemenea temei. Față de aceste motive, recurenta a solicitat să se constate că factura de penalități în cuantum de 65.119,11 RON i-a fost imputată greșit.

O altă critică privește neîndeplinirea condițiilor referitoare la operarea compensației legale, recurenta arătând, în susținerea acestei afirmații că instanța de apel nu a efectuat o analiză clară și obiectivă cu privire la cel de-al doilea motiv de apel. Totodată, a precizat că nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru a opera compensarea convențională, întrucât nu există voința părților. A mai apreciat recurenta că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1618 C. civ. și că instanța de apel a încălcat normele de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale.

De asemenea, a mai arătat că, așa cum rezultă din materialul probator administrat în fața instanței de fond și de apel, factura fiscală emisă de către intimata-pârâtă în cuantum de 424.009,34 RON, reprezentând penalitate contractuală nu îndeplinește condițiile de valabilitate conform prevederilor Contractului nr. x. În acest sens, au fost invocate prevederile art. 4 pct. 2 teza a doua din contract, din interpretarea cărora rezultă că pentru a putea fi considerată valabilă penalitatea facturată, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții alternative, respectiv: facturarea să fie efectuată în termen de 5 zile de la notificarea făcută de cumpărător către vânzător, în cazul în care vânzătorul nu a executat sau a executat parțial obligațiile contractuale și, prealabil expirării perioadei contractuale de livrare, vânzătorul trebuie să declare că nu mai poate livra întreaga cantitate prevăzută în contract.

În continuare recurenta a mai arătat că factura din data de 10.08.2020 a fost emisă la mai mult de 20 de zile de la data la care contractul nr. x a expirat, întrucât perioada de livrare a mărfii era prevăzută în perioada 01.07.2020-20.07.2020. De asemenea, având în vedere faptul că nu a existat nicio notificare transmisă de cumpărător către vânzător în termenul de 5 zile prevăzut în Contract și faptul că factura a fost transmisă în data de 10.08.2020, rezultă în mod indubitabil că nu e îndeplinită prima condiție pentru a fi considerată valabilă factura, inclusiv penalitatățile.

Cu privire la a doua condiție, s-a arătat că era necesar ca vânzătorul să declare că nu mai poate îndeplini obligațiile contractuale anterior expirării duratei de livrare. Astfel, rezultă că nici această condiție nu este îndeplinită în speță. De asemenea, a mai precizat recurenta că factura de penalități încalcă forța obligatorie a contractului, încălcând voința părților de la momentul încheierii contractului.

În raport cu aceste argumente, recurenta a apreciat că în mod eronat atât prima instanță, cât și instanța de apel au ignorat cerința obligatorie negociată de comun acord de către părți, considerând că penalitățile facturate de către intimata-pârâtă sunt pe deplin justificate, motiv pentru care decizia recurată încalcă prevederile art. 1.281 din C. civ.

A mai adăugat recurenta că instanța nu a motivat raționamentul pentru care a reținut incidența dispozițiilor privind facturarea penalităților, ignorând prevederile contractuale și voința părților prin modificarea condițiilor pentru care se pot factura penalități.

De asemenea, s-a menționat că instanța de apel a realizat o interpretare contrară normelor care instituie principiul forței obligatorii a contractului, omițând faptul că prevederile contractuale operează ope legis. În realitate, instanța a realizat o verificare superficială a dispozițiilor contractuale.

Prin întâmpinarea înregistrată la 28 noiembrie 2022, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare/notele de ședință înregistrate la data de 7 februarie 2023, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Recursul a fost înregistrat la 22 septembrie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 29 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 7 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege.

În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din Codul de procedură civilă, precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantei A. S.R.L., Înalta Curte reține că, deși s-a invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, criticile nu pot fi circumscrise motivelor de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Analizând cuprinsul cererii de recurs, se reține că recurenta nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să vizeze ipotezele legale ale art. 488 C. proc. civ., susținerile acesteia privind situația de fapt, administrarea probatoriului și nemulțumirile legate de modul de soluționare a cererii sale de apel.

Astfel, recurenta a susținut că motivarea instanței de apel este în contradicție cu probele administrate în cauză și că instanța de prim control judiciar nu a efectuat, în această situație, o analiză clară și obiectivă cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, nefiind îndeplinite condițiile pentru a opera compensarea legală sau convențională. A mai fost criticată hotărârea recurată din perspectiva faptului că instanța de apel nu a motivat convingător incidența dispozițiilor legale plata penalităților, ignorând prevederile contractuale și voința părților.

Înalta Curte reține că prin aspectele evidențiate în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a prezentat pe larg situația de fapt, aducând critici modului în care tribunalul și curtea de apel au administrat și apreciat probatoriul în ceea ce privește compensarea creanțelor deduse judecății prin acțiune și cererea reconvențională, acestea fiind critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, care deși sunt indicate, nu sunt însoțite și de critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate aceste norme.

În legătură cu art. 1538 C. civ. și angajarea răspunderii civile contractuale, recurenta susține incongruența normei juridice la situația de fapt și validarea unei invocări a propriei culpe a societății pârâte. În realitate, criticile se referă la situația de fapt reținută de către instanța de apel și la concluziile privind culpa contractuală, neputând forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate și nu sunt circumscrise motivului de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Alegațiile recurentei privind neîndeplinirea condițiilor referitoare la operarea compensației legale (art. 1617 C. civ.) și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 și art. 1281 din C. civ. sunt argumentate prin lipsa indicării probelor analizate.

Prin urmare, recurenta, sub aparența invocării unor texte de lege prin care se instituie reguli de drept substanțial, solicită reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate, chestiuni care nu se subsumează cazului de nelegalitate invocat, prevăzut la punctul 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Mai mult, prin modul în care au fost formulate aceste critici, rezultă că nu pot fi încadrate nici la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care prevede ipoteza lipsei motivării hotărârii, recurenta, prin memoriul de recurs, contestând motivarea instanței de apel în substanța acesteia și propunând o nouă analiză asupra situației de fapt, prin reluarea argumentelor prezentate în apel în legătură cu sentința primei instanțe.

În ceea ce privește criticile prin care recurenta apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1618 C. civ., Înalta Curte reține că acestea nu vizează în concret argumentele hotărâri recurate și considerentele instanței de apel, deși obiect al recursului este decizia atacată, inclusiv considerentele acesteia.

Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat soluția recurată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Totodată, reține Înalta Curte că prin motivele prin care se invocă încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material referitoare la interpretarea clauzelor contractuale, recurenta nu a indicat, în concret, normele de drept material încălcate de către instanța de control judiciar devolutiv.

Astfel, susținerile recurentei în sensul că decizia recurată este rezultatul încălcării dispozițiilor de drept material, fără a le indica în concret și argumentat, nu corespunde cerințelor legale, instanța neputând substitui deductiv criticile prezentate în memoriul de recurs.

Mai mult, Înalta Curte constată că, în cauză, recursul conține o reluare a motivelor de apel. Instanța de prim control judiciar, confirmând sentința primei instanțe, a reținut ca argumente pentru respingerea apelului formulat de reclamantă faptul că erau îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale, precum și compensarea legală a creanțelor reciproce dintre părțile în litigiu.

Astfel, simpla reiterare prin recurs a aspectelor de fapt invocate prin acțiune și apel privind modul concret de executare a raporturilor contractuale, a condițiilor pentru activarea clauzei penale în combaterea compensării creanțelor, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel în legătură cu aplicarea regulilor de drept substanțial ori cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare.

Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la elemente de fapt deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o simplă reiterare a aspectelor de fond supuse judecății, care excedează limitelor judecății în recurs.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței a cărei hotărâre se atacă, nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului.

În consecință, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) din C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de societatea reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1032 din 21 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1032 din 21 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2023.