ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 922/2025

Ședința publică din data de 22 mai 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 29 martie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A. (fostă B.) a chemat în judecată pârâta C. S.A. (fostă D.), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 906.500 RON, cu titlu de daune-interese pentru nerespectarea de către aceasta a obligației de a nu înceta raporturile contractuale/de a nu denunța anticipat contractul, respectiv pentru neîndeplinirea întocmai a obiectului contractului, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, la 7 noiembrie 2023, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 206.607,52 RON, calculate de la data emiterii facturii nr. x din 20 august 2020, în valoare de 906.500 RON, până la data plății.

Prin sentința civilă nr. 3159 din 21 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 906.500 RON, cu titlu de daune-interese, precum și a sumei de 12.670 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind suma de 206.607,52 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1213A/2024 din 18 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 206.607,52 RON, reprezentând dobânda legală, precum și a sumei de 5.237,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate, a respins apelul pârâtei și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2.618,58 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pârâta C. S.A. a recurat hotărârea instanței de apel, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de prim control judiciar.

În primul rând, recurenta a criticat hotărârea atacată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea este nemotivată și cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că instanța de apel nu a indicat considerentele pentru care a respins argumentele sale referitoare la reducerea cuantumului penalității prevăzute de clauza penală în acord cu prevederile art. 1.541 C. civ., proporțional cu partea din obligație neexecutată.

În opinia sa, motivarea instanței de apel este superficială, teoretică, și nu cuprinde o analiză a situației de fapt și a argumentelor sale privind caracterul parțial al eventualei neexecutări a obligației contractuale.

În acest context, a apreciat, cu referire la jurisprudența instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În justificarea existenței unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, recurenta a susținut că instanța de apel, pe de o parte, a apreciat că în cauză a operat denunțarea unilaterală a contractului, analizând condițiile în care aceasta a intervenit, iar, pe de altă parte, a reținut că prestația în cuantum de 906.500 RON ar avea natura unei clauze penale. Or, cele două noțiuni sunt incompatibile și cu consecințe diferite în plan juridic, conform prevederilor art. 1.276 alin. (3) și art. 1.538 alin. (1) C. civ., pe care le-a evocat.

A subliniat că instanța de prim control judiciar a apreciat aceeași clauză din contract ca fiind o prestație care condiționează exercitarea dreptului de denunțare unilaterală și, totodată, ca fiind o prestație datorată pentru neexecutarea unei obligații contractuale.

În al doilea rând, recurenta a reproșat instanței de apel încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 1.266, art. 1.276 alin. (3), art. 1.541 și art. 1.535 C. civ. și art. 1 din O.G. nr. 13/2011; astfel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a arătat că în cauză părțile nu au derogat de la prevederile art. 1.276 alin. (3) C. civ., redactarea clauzei de denunțare unilaterală fiind în același sens cu prevederile legale. În acest care a evocat condițiile din actul adițional nr. x din 29 aprilie 2020 la contract, subliniind că potrivit clauzei din cuprinsul acestui act, exercitarea de către recurentă a dreptului de a denunța anticipat contractul era condiționată de plata sumei de 906.500 RON, neachitarea ei echivalând cu ineficacitatea denunțării, și nu cu nașterea unui drept de creanță în patrimoniul intimatei.

De asemenea, a afirmat că prin ignorarea comportamentului ulterior al părților, concretizat în continuarea relațiilor contractuale, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.266 C. civ., în speță reducerea numărului locurilor de consum fiind doar o restrângere a obiectului contractului.

Sub un alt aspect, a precizat că, în situația în care se reținea existența clauzei penale, iar neexecutarea obligației era parțială, în speță se impunea reducerea cuantumului penalității, potrivit art. 1.541 alin. (1) lit. a) C. civ.. Or, instanța de apel nu a analizat incidența cazului enunțat, deși situația dedusă judecății își regăsește corespondent în textul de lege. În acest context, a apreciat că respingerea cererii sale formulate în acest sens reprezintă o încălcare a art. 1.541 C. civ.

În final, a criticat soluția instanței de prim control judiciar ce viza capătul de cerere privind penalitățile, reproșând acesteia faptul că nu exista premisa acordării lor, în măsura în care în patrimoniul recurentei nu s-a născut obligația de plată a sumei de 906.500 RON.

La 12 decembrie 2024, intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată din perspectiva motivelor de recurs invocate, în limitele controlului de legalitate, reține următoarele:

Primul set de critici în recurs se îndreaptă împotriva considerentelor deciziei curții de apel, recurenta afirmând nemotivarea instanței de apel cu privire la susținerile din cererea de apel, care vizau reducerea cuantumului penalității prevăzute de clauza penală, în acord cu art. 1.541 C. civ., precum și lipsa analizei situației de fapt și a argumentelor sale în acest sens.

Criticile sunt nefondate.

Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este încorporată în dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - și se impune ca o garanție de legalitate a raționamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar. Aceasta trebuie să reflecte prin considerentele sale și raționamentul expus în justificarea soluțuiei pronunțate că instanța a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost deduse judecății, în condițiile și termenii legii.

Examenul deciziei recurate nu confirmă ipoteza de nelegalitate pe care o descrie art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în decizia atacată pot fi identificate în mod facil argumentele pentru care curtea de apel a înlăturat afirmațiile părții expuse în justificarea incidenței art. 1.541 C. civ.. Asupra problemei art. 1.541 C. civ., curtea de apel a arătat că cele două situații avute în vedere de textul de lege nu sunt incidente în speță, și, "de altfel, apelanta nu a indicat vreuna dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de lege". Ca atare, instanța de prim control judiciar a răspuns chestiunii de drept invocate, concluziile acesteia fiind rezultatul analizei ce precedă concluziile instanței, de altfel, expusă în considerentele hotărârii.

O asemenea motivare satisface cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., așa încât este nefondată critica prin care recurenta a afirmat nemotivarea soluției de respingere a susținerilor sale referitoare la reducerea penalității.

Nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de maniera de interpretare a elementelor procesului sau de conținutul de substanță al considerentelor.

Împrejurarea că hotărârea atacată nu este, în opinia recurentei, suficient de motivată nu este natură să justifice desființarea ei, de vreme ce aceasta cuprinde analiza instanței de apel asupra elementelor concrete ale speței și concluzia acesteia prin raportare la prevederile art. 1.541 C. civ.

Totodată, nici celelalte ipoteze sesizate pe calea acestui motiv de nelegalitate nu reflectă o eventuală contradicție, motiv pentru care vor fi înlăturate. Aceasta, întrucât raționamentul instanței de prim control judiciar este logic și coerent, iar clauza penală a fost calificată prin prisma obligației asumate și neexecutate - de a nu denunța contractul, activarea ei avându-și fundamentul pe nerespectarea obligației de a nu face. Denunțarea unilaterală a convenției și clauza penală care sancționează tocmai nerespectarea obligației de a nu acționa în acest sens constituie elementele principale ale acțiunii, iar statuările instanței asupra lor nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, concordă soluției pronunțate.

De altfel, din analiza considerentelor deciziei atacate nu se poate conchide că că suma de 906.500 RON ar fi fost reținută de către instanță ca fiind datorată de recurentă atât în condițiile art. 1.267 alin. (3) C. civ., cât și în cele ale art. 1.538 C. civ., calificarea atribuită prevederii contractuale în litigiu fiind evidentă, de clauză penală.

Înalta Curte notează că pentru ipoteza existenței motivelor contradictorii în cuprinsul hotărârii de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu orice pretinsă inadvertență pe care părțile consideră că o identifică în cadrul considerentelor unei hotărâri judecătorești are aptitudinea de a determina casarea ei, ci numai situațiile în care considerentele justifică adoptarea unei soluții ce nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori ale celor în care considerentele reflectă caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

În continuare, nelegalitatea hotărârii atacate este afirmată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva neoperării denunțării unilaterale a contractului în raport cu art. 1.266 și art. 1.267 alin. (3) C. civ. și al incidenței art. 1.541 C. civ.

Criticile nu pot fi, însă, integrate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta, întrucât, încălcarea dispozițiilor art. 1.276 C. civ. este supusă examinării pentru prima dată în recurs, cu toate că aceste susțineri puteau fi invocate pe calea apelului pe care tot recurenta l-a declarat împotriva sentinței tribunalului, criticând statuările acestuia în ceea ce privește operarea în cauză a denunțării unilaterale parțiale a contractului.

Nici în cererea de apel, nici în cursul soluționării apelului dispozițiile art. 1.276 C. civ. nu au făcut obiectul examinării și nici instanța de apel nu s-a raportat din oficiu la norma legală; ca atare, incidența art. 1.276 C. civ. este invocată omisso medio.

Or, regulile de judecată statuate în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se opun ca în recurs să poate fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost invocate de părți în calea devolutivă de atac, iar în acest caz, motivul de recurs invocat omisso medio nu poate fi primit.

În ceea ce privește criticile recurentei privind încălcarea art. 1.266 C. civ. prin raportare la comportamentul al părților ulterior emiterii adresei de denunțare, instanța supremă constată că acestea ignoră complet concluziile instanței de apel care, reținând că efectele clauzei în litigiu sunt exprimate neechivoc, a reținut că regulile de interpretare a contractelor nu sunt aplicabile.

În consecință, susținerile recurentei în privința art. 1.266 C. civ. nu vor fi avute în vedere, statuările instanței privind neaplicarea lor în cauză intrând în puterea lucrului judecat prin nerecurare.

Deopotrivă, trebuie subliniat că încălcarea dispozițiilor art. 1.266 C. civ. este invocată formal, iar chestiunea privind comportamentul ulterior al părților vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, care excedează sferei controlului judiciar în recurs, limitat la verificarea conformității hotărârii cu normele legale și nu a temeiniciei acesteia în raport cu elementele factuale și probatorii ale cauzei.

Răspunzând următorului set de critici circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, distinct de împrejurarea că incidența expresă a ipotezei de la art. 1.541 alin. (1) lit. a) C. civ. este indicată pentru prima dată în recurs, în apel reducerea cuantumului penalității fiind solicitată numai pe temeiul neexecutării parțiale a obligației de a nu denunța contractul, criticile privind lipsa analizei normei legale în cauză sunt neîntemeiate. Aceasta, întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei recurate, în verificarea aplicabilității textului de lege, curtea de apel a avut în vedere ambele ipoteze reglementate de art. 1.541 C. civ.

Alegațiile recurentei privind incidența textului de lege la situația de fapt a cauzei nu vor fi examinate, întrucât ele, distinct de faptul că nerespectarea normei de drept material este invocată generic, acestea vizează elemente circumstanțiale ale cauzei, ce tind să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecății și realizarea unui control de fond al hotărârii, chestiuni incompatibile cu natura recursului, astfel cum aceasta este delimitată în art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, aplicabilitatea textului de lege este afirmată pentru considerentul că situația reglementată de legiuitor s-ar regăsi în cauză, fără a se combate concluziile contrarii ale instanței de apel și fără a expune argumentele care au stat la baza motivului de recurs.

Or, formularea unui motiv de nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, ci și dezvoltarea, în mod consecvent, a unui raționament care să justifice cum ori de ce instanța devolutivă a dat legii o interpretare greșită, a făcut o aplicare greșită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

De aceea, în lipsa unor critici susceptibile de verificare în temeiul art. 488 C. proc. civ., controlul susținerilor recurentei sub aspectul respectării art. 1.541 Cod ciivl nu poate fi realizat.

În ceea ce privește ultimul motiv de recurs ce vizează dispozițiile art. 1.535 C. civ. și art. 1 din O.G. nr. 13/2011, constatând că acesta este invocat subsecvent criticilor referitoare la denunțarea unilaterală a contractului, Înalta Curte urmează a-l înlătura din analiză, având în vedere că în cauză nu s-a confirmat nelegalitatea deciziei instanței de apel în sensul celor indicate de recurentă.

În concluzie, constatând că deciziei recurate nu i se pot imputa viciile sesizate de recurentă, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1213A/2024 din 18 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. (fostă B.).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 mai 2025.