ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 582/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în principal, să oblige pârâta la plata sumei de 44.015 euro, reprezentând penalități de întârziere datorate începând cu 1 septembrie 2021 și până la 4 octombrie 2022, conform promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 19 februarie 2021, și, în subsidiar, în cazul în care se va admite acțiunea, să dispună actualizarea sumei cu indicele de inflație la data plății efective și să oblige pârâta la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 42/17.01.2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 910A din 3 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 44.015 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de penalități de întârziere calculate de la 1 septembrie 2021 și până la 4 octombrie 2022, precum și a dobânzii legale aferente sumei acordate, începând cu 5 octombrie 2022 și până la plata efectivă debitului, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind actualizarea sumei cu indicele de inflație și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.240,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Curții de Apel București.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat hotărârea din perspectiva aplicării eronate a dispozițiilor art. 1.523, prin raportare la art. 1.266 și art. 1.269 C. civ., justificat de faptul că în cauză nu există o clauză contractuală explicită sau implicită prin care părțile ar fi convenit asupra întârzierii de drept a recurentei.

A mai afirmat că, deși instanța de apel a reținut că semnificația clauzelor, interpretată potrivit voinței părților, este neechivocă, aceasta a apelat la reguli de interpretare a unor clauze îndoielnice, conform art. 1.268 C. civ.

În opinia recurentei, clauza art. 12.1 lit. c) din antecontract nu dovedea ipoteza existența clauzei, conform art. 1.523 alin. (1) C. civ., în măsura în care, potrivit art. 1.522 C. civ., convenția părților de a deroga de la aceasta trebuia să fie expresă, neechivocă, în caz contrar, regula de interpretare aplicabilă ar fi cea prevăzută de art. 1.269 C. civ., respectiv în favoarea debitorului obligat.

De asemenea, a arătat că rațiunea notificării de punere în întârziere a debitorului, așa cum reglementată de art. 1.522 alin. (3) C. civ., nu excludea necesitatea comunicării notificării și în ipoteza existenței unui termen de grație, având în vedere că părțile nu au convenit ca la împlinirea termenului atrage răspunderea debitorului obligației neexecutate, conform art. 1525 și urm. C. civ.

Mai mult, a arătat că art. 1.523 alin. (2) lit. a) C. civ., la care instanța de apel s-a raportat, exclude convenția părților, astfel că ipoteza reglementată putea fi reținută de instanță prin raportare la probatoriul administrat, și nu dedusă din antecontract.

Prin urmare, a considerat că reținerea incidenței art. 1.523 alin. (1) C. civ., în raport cu criteriile: rațiunea legii, natura convenției și existența unei clauze penale, este nelegală în lipsa unei stipulații neechivoce privind întârzierea de drept a debitorului obligației neexecutate.

Sub un alt aspect, recurenta a susținut aplicarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.522 alin. (2)-(3), prin raportare la art. 1.266 alin. (2) C. civ., în ceea ce privește concluzia acesteia referitoare la notificările comunicate de intimată recurentei începând cu 26 august 2021, respectiv că acestea se încadrează în situația reglementată de art. 1.522 alin. (1) C. civ., având în vedere ajungerea lor la destinatar și voința părților dedusă din comportamentul acestora ulterior încheierii antecontractului.

Integrat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că, deși s-a reținut că părțile ar fi convenit asupra întârzierii de drept, instanța de prim control judiciar a stabilit, totodată, existența unei convenții nescrise privind forma notificării de punere în întârziere, în sensul că părțile art. fi derogat, prin comportamentul lor ulterior, manifestat în executarea antecontractului, atât de la lege, cât și de la prevederile contractuale referitoare la forma și modalitatea de comunicare a notificărilor între părți.

A afirmat că în speță comportamentul ulterior al părților în executarea contractului nu constituie criteriu de interpretare a voinței părților privind forma și modalitatea de comunicare a notificării de punere în întârziere, acordul părților fiind manifestat în mod neechivoc la încheierea antecontractului, prin clauze contractuale exprese, nefiind necesar ca instanța de judecată să procedeze la interpretarea antecontractului și că prin art. 15.1 din contract părțile au impus reguli de comunicare.

A apreciat că pentru punerea în întârziere a recurentei, ar fi fopst necesar ca intimata să îi transmită o notificare scrisă, însușită prin semnătură, prin intermediul căreia să îi solicite executarea obligației într-un termen stabilit de către creditor.

De altfel, a arătat că, întrucât părțile nu au derogat prin convenție de la normele art. 1522 alin. (3) C. civ., era evident că notificările prin care intimata interoga stadiul lucrărilor și termenul de finalizare a imobilului, comunicate prin e-mail, nu puteau produce efectele juridice ale unor notificări de punere în întârziere.

De asemenea, autoarea căii de atac a criticat statuările instanței privind condițiile reglementate de art. 1.538 C. civ. în executarea clauzei reglementate de art. 12.1 lit. c) din antecontract. În argumentare, a arătat că instanța de apel nu a analizat îndeplinirea tuturor cerințelor legale pentru angajarea răspunderii sale contractuale pentru nefinalizarea imobilului la 1 septembrie 2021.

A mai arătat că instanța de prim control judiciar nu a examinat apărările sale referitoare la faptul că la data întreprinderii unui demers ce putea avea efectul unei puneri în întârziere, obligațiile principale fuseseră deja executate, nesemnarea contractului a fost determinată de împrejurări imprevizibile, dreptul de a solicita penalități de întârziere prevăzut de art. 12.1 lit. c) din antecontract viza numai ipoteza în care unitățile nu sunt finalizate, în acord cu art. 1534 C. civ., recurenta nu poate fi ținută răspunzătoare decât de partea din prejudiciu cauzată prin acțiunea sa, nu și cea produsă de intimată.

A mai arătat că intimata nu este îndreptățită la despăgubiri, având în vedere că, în acord cu prevederile art. 1.539 ultima teză C. civ., penalitățile nu se puteau cumula cu executarea în natură a obligației, acceptată de intimată.

Față de caracterul accesoriu al clauzei art. 12.1 lit. c) din antecontract, acceptarea fără rezerve a executării în natură a obligației principale atrage imposibilitatea executării acesteia.

De asemenea, a afirmat că instanța de apel nu a analizat nici apărările sale privind caracterul imprevizibil al împrejurărilor care au determinat amânarea momentului încheierii contractului de vânzare, pe care le-a expus, precum și incidența prevederilor art. 1.534 și art. 1.517 C. civ.

În acest context, a apreciat că în lipsa unei cercetări a situației de fapt cu privire la culpa recurentei, acesteia nu îi putea fi imputată neexecutarea la termen a obligației asumate, întrucât prorogarea termenului a fost determinată de împrejurări ce nu pot fi imputate recurentei. În acest sens, făcând referire la probele, a expus situația de fapt premergătoare încheierii contractului de vânzare.

În final, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel, chiar dacă a apreciat că nefinalizarea imobilului și, implicit, nesemnarea contractului de vânzare se datorează culpei sale exclusive, aceasta trebuia să verifice și aplicabilitatea art. 1.534 C. civ. în cauză.

La 20 ianuarie 2025, intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În primul rând, recurenta deduce verificării în recurs maniera în care s-au aplicat prevederile art. 1.523 alin. (1) C. civ.. Ceea ce reproșează autoarea căii de atac instanței vizează în esență incidența ipotezei reglementate de norma legală din perspectiva contractului părților, prin raportare la art. 1.266 și art. 1.269 C. civ.. Altfel spus, recurenta contestă existența unei clauze în cuprinsul antecontractului în baza căruia pârâta să fie de drept în întârziere cu privire la executarea contractului.

Statuând asupra acestei chestiuni litigioase, Înalta Curte reține că instanța de apel, în stabilirea voinței părților sub aspectul incidenței ipotezei de la art. 1.523 C. civ., aplicând regulile de interpretare de la art. 1.266 C. civ., a reținut că art. 5.1 care stabilește termenul de finalizare a imobilului și perioada de grație și art. 12.1 lit. c) din antecontract relevă aplicabilitatea art. 1523 alin. (1) C. civ., reclamanta făcând, astfel, dovada cazului de întârziere de drept a pârâtei, conform art. 1.523 alin. (4) C. civ.

Considerentele instanței reflectă aplicarea corectă a dispozițiilor legale criticate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că cercetarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, context în care examenul instanței supreme va fi limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor; analiza celorlalte aspecte invocate, cu rol circumstanțial, scapă însă cenzurii în recurs, deoarece sistemul de drept național nu prevede trei grade de jurisdicție, ci doar două.

Raționamentul instanței de apel ce susține dispozitivul are la bază regulile de interpretare de la art. 1.266 C. civ., concluzia instanței fiind neechivocă și clară în privința voinței părților, situație ce nu reclamă aplicarea regulii de la art. 1.269 C. civ., subsidiară, de altfel, celorlalte reguli de interpretare.

Analiza efectuată asupra dezlegărilor primei instanțe cu privire la art. 12.1 lit. c) din antecontract nu este decisivă și nici decizorie pentru înlăturarea motivului de apel, prin aceasta instanța urmărind să evidențieze lipsa coerenței primei instanțe în interpretarea dată asupra acestei clauze contractuală, fără efecte însă în planul soluției pronunțate de către instanța de apel.

Contrar recurentei, în accepțiunea art. 1.523 alin. (1) C. civ., pentru ca un creditor să fie dispensat de punerea în întârziere a debitorului, nu este nevoie să se întrebuințeze termeni sacramentali, fiind suficient ca intenția părților să rezulte neîndoielnic din convenție.

Or, în măsura în care voința părților în sensul punerii în întârziere a debitorului obligației de a finaliza bunul într-un anumite termen rezulta neechivoc din prevederile art. 5.1 și art. 12.1 lit. c), în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea art. 1.523 alin. (1) C. civ.

Se cuvine subliniat că recurgerea la regulile de interpretare a contractelor prevăzute de art. 1.269 C. civ. se poate realiza numai în situația în care a existat vreun dubiu cu privire la înțelesul și întinderea obiectului derivat al contractului, ipoteză neincidentă în cauză.

Nu se poate reține că verificarea convenției, așa cum a fost realizată de instanța de apel, a avut în vedere ipoteza de la art. 1.523 alin. (1) lit. a) C. civ., atât timp cât referirea la termenul de grație stipulat s-a realizat în contextul stabilirii voinței părților prin prisma art. 1.523 alin. (1) C. civ., prin coroborare cu alte elemente din contract și în verificarea criteriilor prevăzute de art. 1266 alin. (2) C. civ.

În al doilea rând, referitor la încălcarea art. 1.522 alin. (1)-(3) C. civ., în ceea ce privește transmiterea notificării de punere în întârziere a recurentei prin e-mail, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt nefondate.

În evaluarea ipotezei reglementate de normele legale criticate, instanța de apel a reținut că, raportat la art. 15.1.3 din contract, intenția părților a fost de a se asigura că notificările, respectiv comunicările expediate ajung la destinar, și nu de a nu le lua în considerare dacă nu sunt transmise prin mijloace de comunicare diferite prevăzute de art. 15.1 din antecontract.

Concluzia instanței este subsidiară celei prin care s-au reținut dispozițiile art. 1523 alin. (1) C. civ., fără însă a intra în contradicție cu aceasta.

Criticile recurentei privind interpretarea art. 15.1 și art. 15.1.3 din contract nu pot fi avute în vedere, întrucât ele aduc în discuție aspecte de netemeinicie, care, prin raportare la art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanței de recurs.

Nici cele privind comportamentul ulterior al părților nu sunt de natură să atragă casarea hotărârii recurate, întrucât, contrar recurentului, art. 1.266 alin. (2) C. civ. reglementează expres ca la stabilirea voinței părților de la alin. (1) al aceluiași text de lege se va avea în vedere și acest criteriu.

Prin urmare, evaluarea voinței părților prin raportare la comportamentul ulterior al părților respectă dispozițiile art. 1.266 alin. (2) C. civ. și, în consecință, și pe cele ale art. 1.522 C. civ., nefiind contradictoriu.

Înalta Curte subliniază că referirea autoarelor căii de atac la regula instituită de art. 1.268 alin. (2) C. civ. se cuvine a fi înlăturată, deoarece ea devine incidentă numai în măsura în care este necesară interpretarea unor clauze îndoielnice.

Or, dimpotrivă, atât raționamentul judiciar, cât și critica ce îl combate relevă că art. 15.3 din contractul părților are un înțeles clar și, cu toate că acesta o nemulțumește pe recurentă, nu este, în sine, rezultatul încălcării ori aplicării greșite a normelor de drept material.

Contrar susținerii recurentei, atunci când voința părților este clar exprimată, deci clauzele contractuale sunt lipsite de echivoc, nu este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractelor; interpretatio cessat in claris.

Față de criticile privind conținutul clauzelor contractuale, Înalta Curte reține că acestea vizează probele administrate în cauză, iar recurenta urmărește practic să obțină în recurs reaprecierea situației de fapt cu privire la aspectele criticate, precum și reanalizarea probatoriului din perspectiva viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte amintește că examinarea instanței de recurs este limitată de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie a hotărârii. O asemenea analiză însă nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, față de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând împrejurarea că recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă, astfel că reevaluarea situației factuale și a probelor deja administrate nu mai poate constitui motiv de preocupare pentru instanța de recurs.

În final, verificând ultimul motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între alte mențiuni, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile pe care art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului le oferă, include dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, de stilul judiciar și de tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - desigur, nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Examenul deciziei atacate relevă că instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor pentru activarea clauzei penale, motivat de faptul că întârzierea în finalizarea imobilului a fost cauzată de intimată care, prin conduita sa culpabilă, a determinat depășirea termenului pe care l-a stabilit inițial. De asemenea, a stabilit că apărările pârâtei din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe referitoare la aplicabilitatea clauzei prevăzute la art. 12 lit. c) din contract vizează neimputabilitatea în ceea ce privește semnarea contractului, or, clauza respectivă se referă la finalizarea imobilului. De asemenea, a arătat că finalizarea imobilului în luna septembrie a anului 2021 nu a fost aprobată, intimata-pârâtă nedepunând înscrisul doveditor al datei finalizării imobilului. În acest context, a apreciat că finalizarea imobilului se consideră executată la data de 4 octombrie 2022. Totodată, a stabilit că finalizarea formalităților nu echivalează cu finalizarea imobilului și că predarea-primirea apartamentelor de către reclamantă, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nu probează finalizarea imobilului.

O atare motivare răspunde exigențelor legale privind motivarea hotărârii și asigură un răspuns apărărilor recurentei, de vreme ce, așa cum s-a arătat mai sus, considerentele instanței de apel fac trimitere expresă la susținerile părții recurente, intimată în apel și oferă o dezlegare acestora.

Împrejurarea că răspunsul instanței de apel nu coincide cu propria viziune a recurentei asupra situației de fapt, prin prisma argumentelor expuse și a probatoriului cauzei, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, context în care criticile sale sub acest aspect vor fi respinse.

În ceea ce privește susținerile recurentei privind aplicarea art. 1.538 C. civ., circumscrise cazului de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că acestea deduc verificării în recurs elementele circumstanțiale ale cauzei, le va înlătura, fără o analiză în fond, întrucât ele excedează sferei controlului judiciar în recurs, limitat numai la aspecte de nelegalitate, nu și de temeinicie, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, reținând că în speță, motivele de casare invocate nu sunt de natură să atragă desființarea deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

De asemenea, în aplicarea art. 453 alin. (1) din același Cod, reținând culpa procesuală a recurentei în exercitarea căii extraordinare de atac de față, o va obliga la plata către intimată a sumei de 1.776,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 910A din 3 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1.776,72 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2025.