ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1437/2025

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, la 16.09.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se constate intervenită rezoluțiunea contractului de vânzare nr. x/12.12.2019, să fie obligată pârâta la restituirea prețului parțial în sumă de 5.000.000 RON, să fie obligată pârâta la plata daunelor-interese în sumă de 7.648.800 RON, reprezentând diferența dintre prețul contractual și valoarea de piață, cu cheltuieli de judecată.

Cererea a fost modificată și au fost adăugate două noi capete de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,15%, în valoare totală de 1.095.000 RON, ca urmare a încălcării obligației acesteia de restituire a restului de preț achitat în avans, în valoare de 5.000.000 RON, de la data de 10.05.2021 (data primei solicitări de restituire a sumei) și până la data de 04.10.2021 (data restituirii sumei) și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente obligației de achitare a diferenței dintre prețul achitat de reclamantă, de la data introducerii cererii de chemare în judecată (14.09.2021) și până la achitarea daunelor-interese, în baza art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011. S-a renunțat totodată la primul capăt al cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1360 din 09.12.2022 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 7.516.654,20 RON cu titlu de daune-interese, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a respectivei sume. A mai fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1.095.000 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,15 %, în baza art. 7.1. din contractul de vânzare nr. x/12.12.2019, precum și la plata sumei de 114.326,542 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel principal B. S.R.L., iar A. S.R.L. a formulat apel incident.

Prin încheierea din 27 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins proba cu expertiză contabilă.

Prin decizia nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul incident formulat de A. S.R.L. A fost schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul că a fost obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare calculate asupra sumei de 7.516.654,20 RON începând cu data sesizării instanței, respectiv 15.09.2021 și până la achitarea integrală a debitului restant. A fost obligată pârâta la plata sumei de 162.093,59 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost menținută în rest soluția Tribunalului. A fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de B. S.R.L.

B. S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și împotriva încheirii din 27 septembrie 2024.

Motivele de recurs sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că prin decizia recurată a fost înlăturată în mod nelegal incidența cazului fortuit, fiind încălcate dispozițiile art. 1350 C. civ.. În acest sens, recurenta redă prevederile art. 1351 alin. (1) C. civ. și arată că instanța de apel a reținut în mod greșit că poate fi aplicat cazul fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere doar dacă aceasta ar fi expres prevăzută în contractul de vânzare.

Printr-o altă critică, autoarea recursului susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 7, art. 20, art. 22, art. 249, art. 251-252, art. 255 C. proc. civ.. Potrivit recurentei, instanța de apel a respins susținerile acesteia privind incidența secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere, considerând în mod nelegal că B. avea obligația dovedirii unor aspecte notorii. În opinia recurentei, procedând în acest mod, instanța de apel și-a încălcat obligația de a-și exercita rolul activ și de a lua cunoștință din oficiu de prevederile art. 1 alin. (1) și (3) lit. d) din O.U.G. nr. 148/2020, care au calificat seceta pedologică din anul 2019-2020 drept calamitate naturală asimilată unui caz de forță majoră. Mai arată recurenta că prevederile art. 249 și art. 251-252 C. proc. civ., încălcate de către instanța de apel, scuteau societatea B. de obligația de a proba seceta, având în vedere că aceasta era reglementată drept calamitate naturală și caz de forță majoră prin O.U.G. nr. 148/2020, iar conform dispozițiilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., dovedirea secetei nu ar mai fi fost necesară, fiind un fapt de notorietate publică.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat normele de procedură privind forța probantă a registrelor profesioniștilor incluse în art. 280 C. proc. civ.. Autoarea căii de atac susține că instanța de apel a refuzat să analizeze și să acorde orice valoare probatorie înregistrărilor contabile invocate de B., fiind vorba chiar de registrele intimatei.

Totodată recurenta susține că instanța de apel a determinat în mod nelegal momentul de la care curge dobânda penalizatoare, aplicând greșit normele de drept material cuprinse în art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și art. 1532 și art. 1535 alin. (1) C. civ.. Recurenta redă prevederile legale menționate și arată că scadența obligației de plată a daunelor interese pe care B. ar fi obligată să le achite către intimată nu poate fi decât momentul rămânerii definitive a hotărârii ce va fi pronunțată în litigiu. Mai arată recurenta că pentru determinarea valorii daunelor-interese, prima instanță a avut în vedere concluziile celor două rapoarte de expertiză tehnică judiciară realizate în cauză, cuantumul lor nefiind cert la momentul introducerii acțiunii. Potrivit acesteia, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se desprinde concluzia că la momentul introducerii demersului judiciar, intimata-reclamantă nu cunoștea întinderea pretinselor daune-interese.

În final, autoarea căii de atac susține că prin încheierea din 27 septembrie 2024 instanța de apel a respins solicitarea B. de a fi administrată proba cu expertiză cu încălcarea art. 7, art. 13 alin. (1), art. 20, art. 22, art. 255 alin. (1) și art. 330 alin. (1) C. proc. civ.. Autoarea căii de atac arată că a solicitat instanței de apel să încuviințeze efectuarea unei expertize contabile care să aibă drept obiectiv determinarea eventualelor fluctuații ale achizițiilor de grâu realizate de către intimata-reclamantă, în scopul acoperirii pretinsului prejudiciu suferit ca urmare a încetării contractului de vânzare. Prin soluția de respingere a solicitării administrării probei cu expertiza contabilă, instanța de apel a încălcat principiul legalității, dreptul părților la părare, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și necesitatea administrării probei cu expertiză pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.

În drept, recurenta-pârâtă a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2025 instanța supremă a respins excepția nulității, cu motivarea reținută în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenta-pârâtă a arătat, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 7, art. 20, art. 22, art. 249, art. 251-252, art. 255 C. proc. civ., susținând în esență că instanța de apel a respins susținerile acesteia privind incidența secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere, considerând în mod nelegal că B. avea obligația dovedirii unor aspecte notorii.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la încălcarea normelor procesuale enunțate, subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 7 C. proc. civ., procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii și judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces, iar conform art. 20 din același cod, judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

De asemenea, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză(...)", iar potrivit art. 22 alin. (6) din același cod:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Înalta Curte constată că din cererea de apel, concluziile scrise, precum și din încheierea de ședință de la data de 27.09.2024 la care au avut loc dezbaterile și care face parte integrantă din decizia recurată, rezultă că societatea B. nu a criticat în mod concret incidența secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere și nu a invocat normele care reglementează cazul fortuit sau forța majoră. Se observă că prin concluziile scrise depuse la data de 10.10.2024 în fața curții de apel, B. a susținut:

"… faptul neexecutării, respectiv nelivrarea mărfii a fost consecința unor factori obiectivi…învederăm că la o simplă căutare pe google privind producția de grâu aferentă anului 2020 pot fi identificate o serie de articole care atestă incontestabil incidența secetei…"

Astfel, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța supremă constată că instanța de apel, în mod judicios a arătat prin considerentele deciziei recurate la fila x, că:

"În ceea ce privește existența secetei, susținere nu este completă pentru a-i se putea da relevanță în ceea ce privește răspunderea contractuală partea a indicat doar existența secetei, fără a detalia acest aspect într-o manieră aptă a putea fi analizat (întindere/perioadă, etc.) și, raportat la dispoziția art. 9 din contract, nu poate duce la admiterea căii de atac."

Astfel, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) și art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel nefiind aduse critici concrete referitoare la incidența secetei pedologice drept cauză exoneratoare de răspundere.

Nici criticile prin care recurenta susține că au fost încălcare prevederile art. 280 C. proc. civ., arătând în esență că instanța de apel a refuzat să analizeze și să acorde valoare probatorie înregistrărilor contabile, nu pot fi primite.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că evidența contabilă realizată conform legii nu poate fi o probă în contra profesionistului, în lipsa unor altor dovezi.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că instanța de apel avea libertatea de a aprecia și analiza proba cu înscrisurile contabile, potrivit convingerii sale, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în cauză neavând loc o încălcare a prevederilor art. 280 C. proc. civ., chiar dacă instanța de apel a cenzurat-o ca valoare probatorie coroborat cu celelalte probe administrate.

De asemenea, criticile prin care recurenta susține că instanța de apel a încălcat art. 7, art. 13 alin. (1), art. 20, art. 22, art. 255 alin. (1) și art. 330 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a respins solicitarea de a fi administrată proba cu expertiză contabilă prin încheierea din 27 septembrie 2024, nu vor fi însușite de Înalta Curte.

Deși se arată că instanța de apel a încălcat principiul legalității, principiul dreptului la apărare, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum și normele de procedură care vizează admisibilitatea probelor și încuviințarea expertizei, susținându-se necesitatea administrării probei cu expertiză pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța supremă constată că, în realitate, criticile recurentei vizează nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută și probele administrate, astfel cum au fost analizate și interpretate de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele trebuie să fie administrate potrivit legii, iar potrivit art. 264 din același cod, aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac. Instanța supremă notează că, respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

De altfel, se observă că proba solicitată de recurentă nu a fost respinsă, în mod arbitrar, de către instanța de apel, ci motivat, avându-se în vedere temeiul juridic al acțiunii, conținutul contractului dintre părți și înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Ca atare, o astfel de critică nu poate fi primită, în condițiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, judecata realizată de curtea de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

În raport de aceste dispoziții legale și de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte constată că toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile prin care se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că acestea nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Deși indică prevederile art. 1350, privind răspunderea contractuală, art. 1351 alin. (1) C. civ., privind cazul fortuit, art. 1532 și art. 1535 alin. (1) C. civ., referitor la caracterul cert al prejudiciului și daunele moratorii, precum și prvederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare, din expunerea argumentelor evocate de recurentă și trimiterile la probele administrate, respectiv rapoarte de expertiză și înscrisuri, rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanța de apel a calculat dobânda legală penalizatoare și trimiterea pe care o face la probele administrate, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu se poate pronunța. Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 și încheierii din 27 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1706 din 15 noiembrie 2024 și încheierii din 27 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2025.