ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 570/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată, la data de 7 decembrie 2021, pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L. și C., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să constate că pârâții nu au îndeplinit la termen obligațiile esențiale asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare, precum și nepredarea la termen a imobilului, la data de 20.04.2021, și încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 1 iunie 2021, precum și pentru lipsa utilităților, în speță, branșarea la rețeaua stradală de gaze naturale a imobilului. Prin cel de-al doilea capăt de cerere, a solicitat să se dispună rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/13.10.2020, autentificată de D. din Brașov, cu privire la imobilul înscris în cartea funciară nr. x Bod, identificat prin același număr cadastral, având destinația de casă de locuit și teren de 510 mp și cota de 1/16 din imobilul înscris în cartea funciară nr. x Bod, ce are același număr cadastral, teren arabil de 1.675 mp, din culpa pârâților; să se repună părțile în situația anterioară, prin restituirea sumelor de bani solicitate și încasate de pârâți de la reclamant, respectiv 476.359 RON, pârâta B. S.R.L., și suma de 18.441 EUR, pârâtul C., ce urmează a fi actualizate cu dobânda legală, calculată de la data punerii în întârziere, respectiv de la data de 8.11.2021. A solicitat să se instituie în sarcina pârâților obligația de a-i achita daune-interese reprezentând 0,02% din sumele achitate și daune în valoare de 25% din aceste sume, ce vor curge începând cu data de 20.04.2021 și până la data plății definitive, conform clauzei penale stipulate în convenție, precum și obligația de a-i achita cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 153/S din 30 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. și C., și, în consecință, a fost rezoluționată promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub numărul x/13.10.2020, de către D.; au fost repuse părțile contractante în situația juridică avută anterior perfectării actului juridic mai sus identificat, sens în care s-a instituit în sarcina pârâtei B. S.R.L. obligația de a restitui reclamantului suma de 476.359 RON, iar în sarcina pârâtului C. obligația de a restitui reclamantului suma de 18.441 EUR, respectiv echivalentul în RON al acestei sume de bani la data efectuării plății; au fost obligați pârâții să achite reclamantului daune interese în cuantum de 25% din sumele de bani pe care fiecare le-a încasat de la acesta, astfel cum acestea au fost anterior identificate; au fost respinse restul pretențiilor formulate în cauză de reclamant; au fost obligați pârâții să achite, în cotă de 1/2 parte, fiecare, reclamantului, cheltuieli de judecată în sumă de 14.465 RON, ce reprezintă taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 350/Ap din 2 martie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a admis cererea de apel formulată de apelantul-pârât C. și cererea de apel incident formulată de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 153/S/30.05.2022, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte și, pe cale de consecință, a obligat pârâta B. S.R.L. să achite reclamantului daune interese în cuantum de 25% din sumele de bani pe care le-a încasat de la acesta, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data de 08.11.2021 și până la data plății efective; a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins cererea de apel introdusă de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe și cererea de apel formulată de apelantul pârât C. împotriva încheierii de ședință din data de 13.05.2022; a obligat apelantul-reclamant la plata către apelantul-pârât C. a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 350/Ap din 2 martie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă a declarat recurs pârâta B. S.R.L.. Prin cererea de recurs, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, în esență, recurenta a invocat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1539, art. 1522, art. 1550 alin. (2) și art. 1553 C. civ. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că instanțele fondului au respins probe esențiale și au administrat și interpretat, în mod eronat, un probatoriu insuficient stabilirii stării de fapt, dezvoltând, prin memoriul de recurs, situația de fapt din punctul său de vedere. Astfel, a arătat că, potrivit clauzelor contractuale, imobilul ce a format obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare trebuia predat, în fapt, până în data de 20.04.2021, dreptul de proprietate și predarea în drept a imobilului urmând a fi realizate până la data de 01.06.2021. Aceste termene au fost prelungite de comun acord cu reclamantul, aspect care rezultă inclusiv din probatoriul administrat, dar interpretat eronat de către instanță. A învederat că toate obligațiile asumate de recurenta-pârâtă au fost îndeplinite întocmai și la timp; termenele stabilite au fost prelungite de comun acord la solicitarea reclamantului, reclamant care a solicitat efectuarea de lucrări și îmbunătățiri suplimentare celor stabilite inițial prin promisiunea de vânzare-cumpărare. Mai mult decât atât, predarea în fapt a fost făcută, însă reclamantul a evitat să încheie un proces-verbal de recepție invocând diverse motive. La momentul la care recurenta-pârâtă a solicitat intimatului-reclamant să se prezinte în vederea încheierii procesului-verbal de recepție, acesta a căutat să întârzie cât mai mult acest moment, invocând o serie de vicii inexistente ale construcției și, ulterior, refuzând să mai achiziționeze imobilul. A mai arătat că, potrivit prevederilor contractuale, neachitarea tranșelor de preț la termenele convenite atrage rezoluțiunea de drept a prezentei convenții, cumpărătorul fiind de drept în întârziere. Astfel, având în vedere faptul că intimatul-reclamant nu a achitat promitentului-vânzător C., la termenul convenit, ultima rată din preț, rată necondiționată de o altă obligație a vânzătorului, rezoluțiunea a intervenit de drept, conform art. 1550 alin. (2) C. civ. A apreciat că instanța, în mod eronat, a considerat că nu poate opera rezoluțiunea în lipsa notificării debitorului obligației, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 1533, în speță, ne aflăm în prezența unui pact comisoriu de ultim grad. Mai mult decât atât, a considerat că instanța nu are dreptul să modifice clauzele contractului, care reprezintă legea părților, prin voința liber exprimată a acestora. Or, în opinia recurentei-pârâte, prevederile contractuale, din acest punct de vedere, sunt clare, sancțiunea în cazul neachitării tranșei de preț fiind rezoluțiunea de drept. Însă instanța, deși a enumerat condițiile constatării rezoluțiunii, nu a analizat și nu a administrat probe în acest sens. Și, deși instanța a reținut, ca și condiție de fond unică a rezoluțiunii, neexecutarea însemnată, concluzie ce se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 1551 alin. (1) teza 1 din C. civ., aceasta nu a procedat la identificarea importanței neexecutării invocate de reclamant. Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a respins criticile aduse cu privire la admiterea în mod neîntemeiat și nelegal a capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor interese în cuantum de 25% din sumele achitate conform contractului, inclusiv daune interese calculate la sumele investite suplimentar de către reclamant în imobil (cheltuieli voluptorii), sume asupra cărora, în opinia acesteia, nu putea să opereze clauza contractuală privind plata daunelor interese. În ceea ce privește soluția de admitere a apelului incident, instanța de apel, deși a reținut dispozițiile art. 1539 C. civ., datorită unei aplicări greșite a acestor norme, a dispus obligarea recurentei și la plata dobânzii legale penalizatoare, deși dispozițiile legale prevăd imposibilitatea cumulului executării obligației în natură cu eventuale daune-interese compensatorii. Concluzionând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei nr. 350/AP/02.03.2023, pronunțată de către Curtea de Apel Brașov. În combaterea primului motiv de recurs, care vizează rezoluțiunea de plin drept, intimatul a arătat, după expunerea situației de fapt, că pentru a nu se ajunge la situația în care debitorul ar putea, în mod abuziv, să nu execute obligațiile pentru a pune capăt raportului contractual, este necesară, în toate cazurile, notificarea din partea creditorului. Însă, în speța de față, creditorul C., despre care recurenta pretinde ca nu și-a încasat la termen penultima sau ultima tranșă din preț, nu a notificat desființarea contractului în temeiul clauzei stipulate în cuprinsul paginii nr. 2, alin. (5) din promisiunea bilaterală, astfel că rezoluțiunea de drept nu a operat. În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă neanalizarea de către instanța de apel a condiției ca obligația neexecutată să fie una esențială, intimatul a solicitat înlăturarea acestuia, având în vedere că această condiție a fost analizată de instanța de apel, considerentele regăsindu-se la pag. 13 a deciziei pronunțate de curtea de apel. Cu referire la presupusa interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 1539 C. civ., intimatul a învederat că, în condițiile în care instanța a dispus rezoluțiunea antecontractului și repunerea părților în situația anterioară, debitorul obligației trebuie să acopere atât paguba efectiv suferită cu titlu de daune interese (art. 1531 C. civ.) constând în suma plătită de cumpărător cu titlu de preț, cât și beneficiul nerealizat care, conform art. 1535 C. civ., este reprezentat de dobânda legală datorată de la scadență până la momentul plății, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta pârâta B. S.R.L., este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia recurată au fost admise apelul principal formulat de apelantul pârât C. și apelul incident formulat de apelantul reclamant A. și a fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta pârâtă B. S.R.L., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, dispunerii rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/13.10.2020 la D. și repunerii părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea către reclamant a sumei de 476.359 RON și prin obligarea pârâtului C. la restituirea către reclamant a sumei de 18.441 EUR, și, totodată, fiind schimbată sentința în sensul obligării societății pârâte să achite reclamantului daune interese în cuantum de 25% din sumele de bani pe care le-a încasat de la acesta, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data de 08.11.2021 și până la data plății efective. În esență, instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 1516 și art. 1552 C. civ., a intervenit rezoluțiunea unilaterală a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată între promitenții vânzători B. S.R.L. și C. și promitentul cumpărător A., având ca obiect imobilul casă de locuit în suprafață de 119,37 mp, situat în comuna Bod, jud. Brașov, pentru motivul nerespectării de către promitenții vânzători a termenului convenit pentru edificarea imobilului și transferul dreptului de proprietate asupra acestuia, stabilit ca fiind la data de 01.06.2021. Aceeași instanță, reținând împrejurarea că pârâta B. S.R.L. nu a mai dorit să vândă imobilul în discuție și că aceasta este partea din culpa căreia s-a rezoluționat promisiunea de vânzare-cumpărare, a făcut aplicarea clauzei penale inserate în contract și a prevederilor art. 1538 alin. (2) C. civ., obligând-o pe aceasta la plata daunelor interese către reclamantul promitent cumpărător, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, fiind posibilă cumularea daunelor compensatorii cu cele moratorii, ținând seama de prevederile art. 1539, art. 1531 și art. 1535 C. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă B. S.R.L., invocând greșita interpretare și aplicare a unor dispoziții de drept material, urmărind să obțină respingerea cererii de chemare în judecată. Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanței de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate. Motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurenta pârâtă a invocat încălcarea unor prevederi legale de către instanța de apel, atât cu prilejul soluționării apelurilor principale, cât și cu prilejul soluționării apelului incident, ceea ce, în opinia părții, a condus la greșita admitere în parte a cererii de chemare în judecată. În concret, recurenta pârâtă a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 1539, art. 1522, art. 1550 alin. (2) și art. 1553 C. civ., dar și greșita respingere a unor probe esențiale, precum și administrarea și interpretarea eronată a probatoriului insuficient stabilirii situației de fapt. Mai întâi, trebuie subliniat că instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea și reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel. Așa fiind, statuările instanței de apel cu privire la aprecierea probatoriului și conturarea situației de fapt exced controlului instanței de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. De aceea, criticile legate de greșita respingere a unor probe și de greșita interpretare a probatoriului administrat reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, ce nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind esențial faptul că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum prevede art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Susținerile legate de faptul că instanța de apel nu ar fi ținut seama de împrejurarea că proprietarul terenului este C. și că nu exista niciun raport contractual între acesta și constructorul B. S.R.L. nu sunt apte să conducă la concluzia nelegalității deciziei recurate, deoarece, pe de-o parte, reprezintă critici de netemeinicie, iar pe de altă parte, nu sunt corespunzătoare realității. Din parcurgerea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a avut în vedere, atunci când a admis apelul principal exercitat de pârâtul C., împrejurarea că acesta este proprietarul terenului, fără nicio atribuție în privința construirii casei de locuit și fără nicio răspundere pentru nerespectarea termenelor de predare a construcției, în condițiile în care construirea imobilului a fost asumată în totalitate de pârâta B. S.R.L. și nu s-au administrat probe din care să rezulte un refuz, explicit sau implicit, al proprietarului terenului pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare. Așadar, din această argumentare rezultă cu evidență că instanța de apel a stabilit în mod corect situația de fapt și a aplicat în mod corespunzător prevederile legale și contractuale incidente, pornind de la împrejurarea că terenul nu se afla în proprietatea societății pârâte antreprenoare. Nu constituie critici de nelegalitate nici susținerile recurentei pârâte în sensul că termenul de predare a imobilului, stabilit inițial la 20.04.2021, și termenul de transfer al dreptului de proprietate, stabilit inițial la 01.06.2021, ar fi fost prelungite prin acordul părților. Sub acest aspect, instanța de apel a analizat în mod corespunzător probatoriul administrat, constatând că nu a fost depus la dosar niciun înscris, însușit de ambele părți, care să ateste o modificare a termenelor convenite prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, o atare prelungire a termenelor nerezultând nici din coroborarea dovezilor administrate. Or, aprecierea probatoriului și reținerea situației de fapt intră în atributul exclusiv al instanțelor de fond și apel, nesusceptibile de cenzură în calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum s-a indicat mai sus. Nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nici criticile în sensul îndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de promitenții vânzători, fiind relevant faptul că instanța de apel a efectuat o analiză adecvată în legătură cu apărările invocate de pârâtă privitoare la solicitarea de către reclamant a unor lucrări suplimentare și la aducerea de către acesta a mobilierului în imobil. Toate aceste apărări țin de modalitatea în care a fost stabilită situația de fapt, pe baza probelor administrate, intrând în atributul exclusiv al instanței de apel, ca instanță devolutivă, fără a se pune problema verificării conformității hotărârii cu vreo dispoziție legală. Nu reprezintă o critică de nelegalitate nici susținerea conform căreia intimatul reclamant ar fi refuzat în mod nejustificat încheierea procesului-verbal de recepție și achiziționarea imobilului. Dimpotrivă, pe baza probatoriului administrat, astfel cum a fost interpretat și coroborat de către instanțele de fond, s-a reținut refuzul nejustificat al recurentei pârâte de a perfecta actul translativ de proprietate, în timp ce, prin cererea de recurs, nu a fost indicată vreo prevedere legală care să fi fost nesocotită de instanța de apel atunci când a reținut această situație de fapt. Printr-un alt set de critici recurenta pârâtă a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1550 alin. (2) C. civ., în baza cărora a intervenit rezoluțiunea de drept a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din culpa reclamantului, ca urmare a faptului că acesta nu a achitat ultima rată din preț promitentului vânzător C., în condițiile în care în contract există o clauză conform căreia neachitarea tranșelor de preț la termenele convenite atrage rezoluțiunea de drept a convenției, cumpărătorul fiind de drept în întârziere. Această critică de nelegalitate este nefondată și nu poate determina casarea deciziei recurate, atât timp cât, pe de-o parte, recurenta pârâtă nu are calitatea de creditor în legătură cu plata neefectuată a ultimei rate din prețul convenit, iar pe de altă parte, instanța de fond a reținut, cu privire la această apărare, împrejurarea că, anterior rezoluțiunii unilaterale conform notificării transmise de reclamant, nu a intervenit scadența ultimei rate din prețul de vânzare a imobilului, care s-ar fi cuvenit proprietarului terenului C., deoarece această rată trebuia achitată pârâtului la data realizării operațiunii juridice a predării imobilului, stabilită la 20.04.2021, însă această operațiune nu a mai avut loc. De asemenea, instanța de apel a reținut lipsa de temeinicie a susținerilor apelantului C. în legătură cu modul de achitare a ratelor de preț de către promitentul cumpărător către proprietarul terenului, fiind relevantă lipsa unei notificări de rezoluțiune emisă de către promitentul vânzător. Cu privire la aceste considerente partea interesată C. nu a înțeles să exercite recurs, astfel încât statuările instanței de apel în acest sens au intrat în puterea lucrului judecat. Este important de indicat dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., conform cărora, atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa, să obțină rezoluțiunea contractului. De asemenea, conform art. 1550 alin. (1) C. civ., rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită. Din aceste prevederi rezultă cu claritate că rezoluțiunea poate fi invocată de creditorul care pretinde neexecutarea obligației de către debitorul său. Or, în speța de față, recurenta pârâtă B. S.R.L. a pretins intervenirea rezoluțiunii de drept a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare ca urmare a neachitării integrale a părții din prețul cuvenit intimatului pârât C., invocându-se astfel o neexecutare a unei obligații față de un alt creditor. Atât timp cât recurenta pârâtă nu are calitatea de creditor al obligației pretins neexecutate, aceasta nu are calitatea procesuală și nu justifică interesul pentru a se apăra prin invocarea intervenirii rezoluțiunii în baza pactului comisoriu pentru neplata integrală a prețului terenului către proprietarul acestuia. Mai mult decât atât, intimatul pârât C., în calitate de creditor al obligației pretins neexecutate, nu a înțeles să învestească instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate cu privire la soluția reținută de instanța de apel în sensul lipsei de temeinicie a motivului de rezoluțiune invocat în apărare, ceea ce înseamnă că această soluție a rămas definitivă prin neexercitarea căi de atac de către partea care justifică interesul. Pe cale de consecință, nu pot fi analizate criticile invocate de recurenta pârâtă legate de consecințele juridice ale lipsei notificării de rezoluțiune, reținute în cuprinsul deciziei atacate, atât timp cât aceste critici emană de la o persoană care nu justifică legitimitatea procesuală și interesul pentru a invoca o neexecutare a unei obligații față de un alt creditor, în condițiile în care nu se poate reține o solidaritate activă a respectivei obligații vizând plata prețului terenului. Invocarea pretinsei încălcări a prevederilor art. 1553 alin. (2) C. civ., dedusă din împrejurarea că intimatul reclamant, în calitate de cumpărător, este de drept pus în întârziere privind executarea obligației de plată a tranșelor de preț, la termenele convenite, este lipsită de relevanță, atât timp cât reprezintă o critică ce emană de la o altă persoană decât creditorul respectivei obligații, deoarece s-a susținut neachitarea ultimei rate din prețul convenit pentru terenul pe care s-a construit casa de locuit, titularul acestei creanțe fiind exclusiv intimatul pârât C., iar nu recurenta pârâtă B. S.R.L. Nici criticile legate de greșita aplicare a prevederilor art. 1551 alin. (1) teza 1 C. civ. nu sunt fondate, atât timp cât instanța de apel a efectuat în mod corespunzător, pe baza probatoriului administrat, o analiză cu privire la caracterul însemnat al neexecutării obligației de predare a imobilului la termenul convenit, respectiv a obligației a cărei neexecutare a condus la intervenirea rezoluțiunii unilaterale a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, pe baza notificării transmise de intimatul reclamant. Așadar, sunt nereale susținerile recurentei în sensul că instanța de apel nu ar fi identificat cât de importantă este neexecutarea invocată de reclamant, atât timp cât a reținut că aceasta este însemnată și justifică aplicarea sancțiunii de drept civil a rezoluțiunii contractului, arătând explicit că, deși termenul de predare și de transfer al dreptului de proprietate a fost depășit, imobilul nu a fost racordat la rețeaua de gaze, obligație considerată esențială de către părțile contractante, conform argumentelor expuse în cuprinsul deciziei recurate. Toate susținerile recurentei pârâte în sensul edificării și racordării imobilului la utilități, inclusiv la o rețea individuală de gaz, în sensul semnării contractului de racordare la rețeaua națională de gaz și în sensul lipsei culpei societății pârâte pentru întârzierea la racordare reprezintă apărări ce au fost cercetate de instanța de apel, conform puterii sale de apreciere și caracterului devolutiv al apelului, fiind înlăturate argumentat prin decizia atacată. În schimb, nemulțumirile părții în raport de modul în care instanța de apel a interpretat și coroborat probatoriul în această privință reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii, nesusceptibile de exercitare a controlului de legalitate pe care îl poate efectua instanța de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Criticile privind înlăturarea probei testimoniale administrate în fața instanței de apel nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii, atât timp cât nu este indicată nicio prevedere legală pretins încălcată cu prilejul înlăturării acestei dovezi de către instanța devolutivă. Dimpotrivă, în cuprinsul deciziei recurate sunt expuse argumentele care au îndreptățit instanța să înlăturare această probă, arătându-se explicit că depoziția martorului nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, astfel încât exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au fost pe deplin respectate. Printr-un alt set de critici recurenta pârâtă a înțeles să conteste soluția de admitere a capătului de cerere privind obligarea la plata daunelor interese în cuantum de 25% din sumele achitate de intimatul reclamant, considerându-se că acestea ar trebuie acordate doar în raport de sumele prevăzute în contract, dar nu și în raport de sumele investite de promitentul cumpărător suplimentar, reprezentând cheltuieli voluptorii. Aceste susțineri sunt nefondate deoarece, pe de-o parte, nu este indicată vreo dispoziție legală de drept material încălcată sau greșit aplicată de instanța de apel, iar pe de altă parte, calcularea daunelor interese în raport de toate sumele plătite de către intimatul reclamant are în vedere împrejurarea că părțile nu au făcut vreo distincție în contract în această privință, după cum sumele plătite sunt cele convenite inițial, la momentul încheierii promisiunii, sau cele achitate ulterior, conform înțelegerii părților. Atât timp cât clauza penală avută în vedere nu face nicio distincție, în mod just instanța de apel a interpretat-o și a aplicat-o nediferențiat. Mai mult decât atât, sumele achitate de intimatul reclamant nu pot fi apreciate ca fiind sume plătite suplimentar, peste voința comună a părților, o atare posibilitate fiind acoperită de clauzele contractului, ceea ce justifică luarea acestora în considerare la calcularea despăgubirilor cuvenite pentru neexecutarea obligației principale de către recurenta pârâtă. O ultimă critică susținută de recurenta reclamantă se referă la greșita admitere a apelului incident exercitat de către reclamantul A., susținându-se că instanța de apel a efectuat o greșită aplicare a prevederilor art. 1539 C. civ., atunci când a acordat dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor cuvenite cu titlu de daune interese. Textul legal indicat dispune în sensul că "creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației." În cauza de față, prevederile legale nu sunt incidente și nu au fost nesocotite de instanța de apel, deoarece nu s-a pus problema cumulării executării în natură a obligației principale și a penalităților de întârziere cuvenite în temeiul clauzei penale. Astfel cum rezultă din analizarea dispozitivului hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, în prezentul litigiu, s-a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, astfel încât executarea în natură a obligației de predare a imobilului și de transmitere a dreptului de proprietate nu a mai avut loc, dispunându-se doar repunerea părților în situația anterioară ca efect al desființării retroactive a contractului. De asemenea, ca urmare a reținerii culpei recurentei pârâte în desființarea contractului, aceasta fiind partea care nu a mai dorit să vândă imobilul, s-a dispus admiterea capătului de cerere vizând acordarea daunelor interese, în temeiul clauzei penale inserate de către părți în convenția lor. Prin urmare, nu s-a realizat vreun cumul între executarea în natură și plata despăgubirilor conform clauzei penale. De asemenea, prevederile art. 1539 C. civ. nu sunt incidente în ipoteza acordării daunelor interese conform clauzei penale și a dobânzii legale penalizatoare, deoarece cele două categorii de despăgubiri sunt distincte și tind la acoperirea unor prejudicii diferite. Astfel, acordarea daunelor interese este justificată pentru a acoperi prejudiciul cauzat de neexecutarea obligației principale, prejudiciu a cărui valoare este stabilită anticipat de către părțile contractante, fiind astfel vorba despre acordarea unor despăgubiri compensatorii. În schimb, acordarea dobânzii legale penalizatoare este justificată pentru a acoperi prejudiciul cauzat de lipsa folosirii sumei de bani cuvenite de la data scadenței, fiind astfel vorba despre acordarea unor despăgubiri moratorii. Atât timp cât cele două tipuri de despăgubiri sunt menite să acopere prejudicii diferite și nici nu există vreo prevedere legală care să dispună în sens contrar, este posibilă cumularea acordării acestora, astfel cum a dispus instanța de apel. Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reține caracterul nefondat al motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pe deplin legală soluția instanței de apel în sensul menținerii dispoziției privind rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare din culpa promitentei vânzătoare și obligarea acesteia la plata daunelor interese cuvenite, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 350/Ap din 2 martie 2023 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentei pârâte, Curtea o va obliga pe aceasta să plătească intimatului reclamant A. suma de 14.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat, cu chitanțele nr. 96/02.10.2023 și nr. 5/13.02.2024, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli. De asemenea, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea recurentei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece aceasta a căzut în pretenții în recurs și doar partea care câștigă procesul este îndreptățită la recuperarea acestor sume.