Decizia nr. 1737/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată la data de 18 ianuarie 2022, sub numărul x/2022, pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să instituie în sarcina acestuia obligația de a-i restitui suma de 13.250 euro, în echivalent RON, și dobânda legală aferentă acestei sume, actualizată cu rata inflației, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces. La data de 9 mai 2022, reclamanta a depus o modificarea a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței, în principal, ca, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare, pentru dobândirea, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x din imobilul situat în municipiul Brașov, strada x nr. 12, potrivit clauzelor conținute de promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub numărul x din 14 martie 2017, de Biroul Notarial D., să instituie în sarcina acestei pârâte obligația de a înscrie în cartea funciară imobilul cumpărat de reclamantă și să dispună înscrierea în evidențele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate al acesteia, iar, în subsidiar, în contradictoriu cu pârâtul B., să pronunțe o sentință prin care, în ipoteza respingerii pretențiilor formulate pe cale principală, să instituie în sarcina acestuia obligația de a-i restitui suma de 13.250 de Euro sau contravaloarea în RON a acesteia, la data plății, plus dobânzi de 9.512,36 RON, calculate de la data scadenței obligației de restituire și până la data sesizării instanței, precum și în continuare, de la data sesizării instanței și până la data stingerii debitului, dobânzi legale penalizatoare, ce vor fi calculate de executorul judecătoresc, conform dispozițiilor art. 628 alin. (2) din C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 7465 din 19 septembrie 2022, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov, competența materială de soluționare a cauzei, motivat de faptul că, urmare a modificării obiectului cererii de chemare în judecată, devin incidente prevederile art. 95 pct. 1 raportat la cele ale art. 94 alin. (1) li.t k din C. proc. civ. Ca urmare a soluției astfel pronunțate, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 23 septembrie 2022, sub numărul x/2022.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 31/S din data de 31 ianuarie 2023, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta C. S.R.L. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. A admis, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și, în consecință: A obligat pârâtul să-i restituie reclamantei echivalentul în RON al sumei de 13.250 de euro, precum și suma de 9.512,36 de RON, ce reprezintă contravaloarea dobânzilor legale penalizatoare, calculată de la data scadenței obligației de restituire a împrumutului și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18 ianuarie 2022. A obligat pârâtul să-i plătească reclamantei, în continuare, dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, începând cu data de 18 ianuarie 2022 și până la restituirea integrală a debitului. A obligat reclamanta să-i achite pârâtei C. S.R.L. suma de 3.100 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pârâtul B. să-i plătească reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 322,78 de RON.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1601AP din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de apel formulată de apelantul B., împotriva sentinței civile nr. 31/S pronunțată la data de 31 ianuarie 2023 de Tribunalul Brașov, secția I civilă, precum și a încheierii de ședință din data de 16 ianuarie 2023, pe care le-a păstrat. A obligat apelantul B. la plata către intimata A. a sumei de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat, precum și la plata către intimata C. S.R.L. a sumei de 3.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1601AP din 24 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs pârâtul B., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În primul rând, recurentul susține că, prin soluția dispusă de Curtea de Apel Brașov, s-a încălcat principiul disponibilității reglementat de art. 9 și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., motivarea instanței de apel fiind formală și cu argumente contradictorii. După prezentarea unui scurt istoric al susținerilor părților și al hotărârilor pronunțate în cauză, recurentul arată că instanța de apel nu a analizat criticile sale de substanță, în sensul că, deși în mod formal exista un petit ce-l viza, în mod concret, limitele factuale ale judecății, stabilite prin motivarea în fapt dedusă judecății, se rezumă la un singur raport juridic, respectiv plata diferenței de preț al imobilului prin intermediul unor contracte de împrumut pe care reclamanta le-ar fi încheiat cu acesta. Din moment ce instanța de apel a reținut caracterul adițional al cererii modificatoare, aceste argumente sunt contradictorii. Câtă vreme cererea adițională modifică în integralitate starea de fapt dedusă judecății prin cererea introductivă, consideră că instanța de apel nu putea înlătura criticile formulate prin apel referitoare la principiul disponibilității. Prin conduita sa procesuală, reclamanta și-a trădat voința de modificare integrală a cererii de chemare în judecată inițială. De asemenea, din susținerile sale, reiese această intenție întrucât cele două stări de fapt expuse se exclud reciproc, remiterea unei sume neputând avea mai multe cauze juridice simultan. Curtea de Apel Brașov are o motivare contradictorie întrucât, deși se declară competentă să soluționeze apelul, reține caracterul adițional al cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, context în care competența de soluționare, în primă instanță, ar fi revenit judecătoriei, iar nu tribunalului. Apreciază că principiul disponibilității, ce a fost încălcat de către instanțe, nu se limitează exclusiv la deducerea formală a unor pretenții, sens în care expune câteva aspecte doctrinare pe care le consideră utile soluționării cauzei. Instanța era obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile. Or, verificând limitele trasate de reclamantă, deși solicită restituirea unor sume pretins împrumutate recurentului, aceasta a arătat, prin cererea modificatoare, că remiterea sumei de bani a avut drept scop plata diferenței de preț pentru imobil. Prin urmare, apreciază că ambele instanțe au încălcat principiul disponibilității, ceea ce atrage sancțiunea nulității. În al doilea rând, recurentul susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea normelor de drept prevăzute de art. 1289 din C. civ., raportat la art. 1293 și art. 1266 din același act normativ. De asemenea, este dată cu aplicarea eronată a normelor de drept prevăzute de art. 2158 din C. civ., raportat la art. 1174 din același act normativ, motivarea fiind și contradictorie. În ceea ce privește încălcarea normelor de drept prevăzute de art. 1289 din C. civ., raportat la art. 1293 și art. 1266 din același act normativ, recurentul arată că, așa cum a precizat intimata A., prin cererea modificatoare, suma pe care o pretinde reprezintă, în fapt, plata prețului pentru imobilul ce a făcut obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiat cu C. S.R.L. Aceste motive de fapt conturează ideea unei simulații prin care părțile, promitenta - vânzătoare, prin administratorul său, și promitenta - cumpărătoare, au convenit simularea plății diferenței de preț printr-un contract de împrumut, încheiat cu un terț angajat al societății. Nu se susține remiterea acestei sume cu titlu de împrumut, iar înmânarea sumei de bani poate avea o singură cauză. Față de aceste susțineri, recurentul arată că, potrivit dispozițiilor C. civ., atunci când simulația este valabilă, între părțile contractante produce efecte actul secret, care reprezintă acordul lor de voință. Dacă una dintre părți refuză să execute prestațiile pe care și le-a asumat, cealaltă parte este îndreptățită să constate simulația și executarea prestațiilor. Prin urmare, instanța în mod greșit a dat eficiență contractului de împrumut, care este actul public ce nu reprezintă voința reală a părților, încălcând, astfel, dispozițiile art. 1289 alin. (1) și (2) din C. civ. Tot cu privire la acest aspect, recurentul apreciază că există și o contradicție între motivele expuse în cuprinsul deciziei recurate. Pe de o parte, instanța de apel reține că există două raporturi juridice distincte și independente, iar, pe de altă parte, că acesta își invocă propria culpă pentru a obține protecția juridică a unui drept. Acest argument contradictoriu al instanței încalcă dispozițiile art. 1289 alin. (1) și (2) din C. civ. Instanța de apel nu poate conferi forță juridică actului public, care nu reflectă voința reală a părților. Simulația nu este o cauză de nulitate decât dacă urmărește fraudarea legii. Prin urmare, sub acest aspect, prin decizia recurată s-au încălcat și aplicat eronat dispozițiile art. 1289 din C. civ., raportat la art. 1293 și art. 1266 din același act normativ. În ceea ce privește încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2158 din C. civ., raportat la art. 1174 din același act normativ, recurentul arată că a criticat soluția primei instanțe întrucât lipsește titlul care să fundamenteze solicitarea de restituire a împrumutului, suma de 13.250 euro nefiindu-i remisă niciodată. Nefiind predată suma de bani, contractul de împrumut nu produce efecte. Instanța de apel a reținut că remiterea banilor rezultă din însăși încheierea contractelor de împrumut, recurgând la argumente dubitative. Or, semnarea unui contract de împrumut nu este suficientă pentru valabilitatea acestuia, în lipsa remiterii efective a sumelor împrumutate. Prin această soluție, s-au aplicat eronat dispozițiile art. 2158 din C. civ. raportat la art. 1174 din același act normativ. Pentru aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la data de 27 februarie 2024, intimata C. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, ca fiind nemotivat, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. A arătat că soluția instanței de apel este legală întrucât suma de bani ce face obiectul prezentului litigiu nu are legătură cu antecontractul încheiat cu intimata A.. Prin întâmpinarea formulată la data de 20 februarie 2024, intimata A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 6 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a fixat termen de judecată la data de 20 iunie 2024, pentru analiza recursului formulat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1601/AP din 24 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1601Ap din 24 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, pe care recurentul - pârât B. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. În primul rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - pârât apreciind că instanțele de fond au încălcat principiul disponibilității și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în cauză. Critica este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Iar potrivit prevederilor art. 9 alin. (2) din același act normativ "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Acest cadru legal, mai sus evocat, obligă judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii sale. Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului său activ, să solicite precizările necesare. În virtutea principiului disponibilității în procesul civil, părții îi sunt recunoscute posibilități extinse de manifestare. Cererea adițională își găsește reglementarea expresă în dispozițiile art. 30 alin. (5) din C. proc. civ., această normă legală statuând definiția și trasând caracterele juridice ale acestei instituții de drept procesual civil. Astfel, chiar dacă a sesizat instanța de judecată cu o anumită cerere, partea poate să o modifice sau să-și lărgească pretențiile, cu respectarea cerințelor de ordin procedural impuse de legiuitor. În cauză, instanțele de fond au constatat că, inițial, intimata - reclamantă a formulat o cerere prin care a solicitat obligarea recurentului - pârât B. să-i restituie suma de 13.250 euro, în echivalent RON, cu accesoriile aferente, ce face obiect al unui contract de împrumut. Ulterior, față de raporturile complexe dintre părți, aceasta a înțeles să modifice cererea inițială în sensul că a atras în proces, în calitate de pârâtă, C. S.R.L., solicitând ca hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu aceasta să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Brașov, str. x, apartament 4, județul Brașov. În subsidiar, în cererea modificatoare a solicitat, în contradictoriu cu recurentul - pârât B., obligarea acestuia să-i restituie suma de 13.250 euro, echivalent RON, împreună cu accesoriile acestei creanțe. Prin urmare, petitul subsidiar al cererii adiționale este identic cu unicul petit din cererea de chemare în judecată. Înalta Curte reține că, prin cererea adițională formulată în termen legal, intimata - reclamantă a determinat cadrul procesual sub aspectul părților și al obiectului, supunând controlului judiciar două raporturi juridice, aflate în raport de subsidiaritate, conduita procesuală a acesteia fiind determinată de raporturile dintre pârâți. Instanța de fond, ca urmare a administrării unui probatoriu complex, a admis petitul subsidiar al cererii adiționale, apreciind că a fost dovedit doar contractul de împrumut. Prin urmare, instanța a dat eficiență principiului disponibilității, respectând limitele învestirii impuse prin cererea de chemare în judecată, modificată ulterior, considerând că raportul juridic litigios se fundamentează pe un contract de împrumut în baza căruia B. avea obligația de restituire a sumei de 13.500 euro, în echivalent RON, împreună cu accesoriile aferente. Față de cadrul procesual al judecății, astfel cum a fost stabilit de intimata - reclamantă, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a argumentat respingerea motivului de apel privind calificarea greșită a obiectului acțiunii și încălcarea principiului disponibilității de către prima instanță. Curtea de Apel Brașov a verificat situația premisă a învestirii primei instanțe, a analizat susținerile părților din cererile de apel, pe care le-a coroborat cu probatoriile administrate, confirmând soluția Tribunalului Brașov. Prin urmare, și aceasta și-a îndeplinit obligația instituită de lege de a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii sale, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Reproșând încălcarea principiului aflării adevărului prin cenzurarea motivului de apel referitor la limitele judecății, recurentul - intimat contestă, în realitate, raționamentul logico-juridic al judecătorului chemat să transpună în drept situația de fapt ce rezultă din actele dosarului. Mai mult, reia critici deja cenzurate de instanța de apel, tinzând să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv. Recurentul - pârât argumentează că probatoriile administrate sunt în sensul existenței a două acte juridice, unul public și unul secret, între părțile prezentului proces, pe care le detaliază cu aspectele de fond pe care le-a susținut și în actele de procedură depuse în stadiile procesuale anterioare. Înalta Curte reține că, pentru soluționarea corectă a cauzei, instanțele au administrat o varietate de mijloace de probă, a fost depus un număr consistent de înscrisuri, care au fost analizate detaliat, cu prilejul aprecierii lor individuale și de ansamblu, inclusiv din perspectiva scopului urmărit de părți. Însă, modalitatea de apreciere a probatoriilor încuviințate în cauză și stabilirea situației de fapt în raport de acestea ies din sfera controlului de legalitate permis instanței de recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Prin urmare, soluția Curții de Apel Brașov, de menținere a sentinței apelate, și, în consecință, de respingere a apelului declarat de recurentul - pârât B., adică de cenzurare a apărărilor și probatoriilor acestuia, nu încalcă principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului și nici cel al disponibilității, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În al doilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul - pârât apreciind că decizia recurată nu este motivată corespunzător. În acest sens, arată că instanța de apel nu a analizat criticile sale de substanță, ci s-a limitat la raportul juridic care ar fi luat naștere ca urmare a încheierii contractului de împrumut. De asemenea, susține existența unor motive contradictorii în decizia pe care a supus-o controlului judiciar. Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pretins încălcat de către instanță, conform susținerilor recurentului - pârât, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile părților, cât și la probe și la dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Prin cererea de recurs, se invocă două argumente care, în opinia recurentului - pârât, se circumscriu motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Un prim argument se referă la neanalizarea și nemotivarea criticilor pe care acesta le apreciază ca fiind esențiale pentru soluționarea cauzei, referitoare la raporturile reale dintre părți. Însă, din examinarea deciziei Curții de Apel Brașov, secția civilă nu se poate reține că nu au fost analizate aspectele de fapt și de drept ale cauzei. Instanța de apel a explicat, detaliat, natura raportului juridic dintre părți, fundamentat pe un contract de împrumut, astfel cum rezultă din probatoriile administrate. De asemenea, a expus, motivat, raționamentul pentru care nu poate fi reținută, în cauză, instituția simulației. Un alt argument în susținerea acestui motiv de recurs se referă la existența unor contradicții în cadrul considerentelor deciziei recurate. Astfel, în opinia recurentului - pârât, deși instanța de apel a evocat cererea adițională, ulterior a analizat doar pretenția față de acesta. De asemenea, deși a reținut existența a două raporturi juridice distincte, instanța a apreciat că recurentul - pârât se prevalează de propria sa culpă, ceea ce ar fi specific unei simulații. Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde contradicții între considerente sau între acestea și dispozitiv, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de apel, ținând seama de limitele efectului devolutiv al căii de atac, respectiv de principiile tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum iudicatum. De altfel, situațiile apreciate de către recurentul - pârât ca fiind contradictorii nu se exclud. Pretenția față de acesta este cuprinsă în cererea adițională, reprezentând petitul subsidiar, neavând relevanță, sub acest aspect, stabilirea competenței în favoarea Tribunalului Brașov. Iar analiza criticilor din cererea de apel a fost realizată din toate perspectivele, inclusiv cea subiectivă, astfel că principiul E. auditur propriam trupitudinem allegans a fost avut în vedere la calificarea corectă a raporturilor juridice ce au fost supuse controlului judiciar. Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel nu a respectat exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Împrejurarea că recurentul - pârât nu este de acord cu argumentele acesteia, sub aspectul soluției, nu echivalează cu o nemotivare și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând a fi respinsă ca nefondată. În al treilea rând, se invocă motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - pârât apreciind că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile de drept material incidente în cauză. Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menționat, acesta susține o greșită aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește statuarea instanței de apel cu privire la raporturile dintre părți, detaliind și elementele de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel. Un prim argument se referă la încălcarea normelor de drept prevăzute de dispozițiile art. 1289 din C. civ., raportat la cele ale art. 1293 și art. 1266 din același act normativ. Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Aplicarea greșită a legii, susținută de recurentul - pârât, presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus la aplicarea unei alte legi decât cea incidentă raportului juridic dedus judecății. Însă, în analiza incidenței acestui motiv de casare se pornește de la situația de fapt deja stabilită de instanțele de fond, pe baza probatoriilor administrate în cauză, reaprecierea acesteia neputând fi făcută de către instanța de recurs. Recurentul - pârât critică decizia pornind de la o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare, susținând că între părți au existat două acte, respectiv unul public, reprezentat de contractul de împrumut, și unul secret, o convenție de plată a diferenței de preț pentru imobilul ce face obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între promitenta - vânzătoare C. S.R.L. și promitenta - cumpărătoare A.. Prin aceste critici susține incidența instituției simulației, prin interpunerea unei persoane, angajat al promitentei-vânzătoare. Or, în urma unei riguroase analize și sinteze a probelor care au fost administrate (înscrisuri, interogatorii, declarații martori), instanța de apel a reținut existența contractului de împrumut nu și a simulației cu efectele pretinse de recurentul - pârât. În consecință, nu se poate susține o aplicare greșită a art. 1289 și art. 1293 din C. civ., acestea nefiind incidente în cauză. Un alt argument în susținerea acestui motiv de recurs se referă la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept prevăzute de art. 2158 din C. civ. raportat la art. 1174 din același act normativ. În acest sens, recurentul - pârât arată că lipsește titlul care să fundamenteze solicitarea de restituire a împrumutului întrucât suma de 13.250 euro nu i-a fost remisă niciodată. Înalta Curte reține că, raportat la situația de fapt stabilită, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 2158 din C. civ. potrivit cu care "Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate." Din pespectiva cerințelor de formă, contractul de împrumut se supune condițiilor generale de validitate impuse contractelor civile de dispozițiile art. 1179 din C. civ., iar dovada lui, supusă regulilor generale prevăzute de art. 1241 din același act normativ, se poate face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată. În cauza pendinte, instanța de apel a reținut că între recurentul - pârât B. și intimata - reclamantă A. s-au încheiat trei contracte de împrumut, astfel: primul la data de 20 februarie 2017, pentru suma de 5.000 euro, cel de-al doilea la data de 17 aprilie 2018, pentru suma de 10.000 euro, fiind menționat faptul că anulează contractul anterior, și cel de-al treilea, pentru suma de 13.250 euro, conținând mențiunea că anulează contractul anterior, din data de 20 februarie 2017, pentru suma de 5.000 euro. Aceste convenții, încheiate sub forma înscrisului sub semnătură privată, au fost semnate de părțile litigante, iar scrisul, semnătura și data nu au fost contestate de recurentul - pârât, împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 273 din C. proc. civ. Din perspectiva condițiilor de validitate, remiterea sumei împrumutate este de esența contractului de împrumut, având în vedere că, fără predarea bunurilor împrumutate, acesta nu poate fi considerat născut, predarea lucrului fiind intrinsecă încheierii contractului. Ca atare, tradițiunea lucrului împrumutat este o condiție ad validitatem a împrumutului de consumație, în sens de negotium juris (act juridic). Remiterea sumei are loc la data acordului de voință cu atât mai mult cu cât încheierea valabilă a contractului are efect translativ de proprietate. În cauză, după cum corect a reținut instanța de apel, s-a făcut dovada acordului de voință, niciunul dintre cele trei contracte de împrumut nefiind contestat de către recurentul - pârât, iar remiterea efectivă a sumelor rezultă din însuși conținutul acestora, în condițiile inexistenței unei probe contrare. Prin urmare, soluția de obligare a recurentului - pârât de restituire a sumei împrumutate nu încalcă normele de drept prevăzute de art. 2158 și următoarele din C. civ. În ceea ce privește argumentele recurentului - pârât referitoare la situația de fapt, expusă în detaliu, și a greșitei calificări a acesteia de către instanța de apel, Înalta Curte reține că sunt aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, și nu de nelegalitate. Cum analiza și aprecierea faptelor, administrarea și interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care țin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge și aceste critici, ca nefondate. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentul - pârât au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. În baza dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul - pârât, ca parte căzută în pretenții, la plata către intimata - pârâtă C. S.R.L. a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform actelor aflate la dosar.