ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2369/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2021, pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta societatea B. S.R.L., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să instituie în sarcina pârâtei obligația de a-i achita suma de 381.502 RON, ce reprezintă echivalentul sumei de 78.265 Euro, ca urmare a rezoluțiunii unilaterale a promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub numărul x/28.01.2021, de Biroul Notarului Public C., ca urmare a constatării culpei exclusive a acesteia în imposibilitatea executării acestui act juridic, precum și obligația de a-i plăti cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces. Cererea de chemare în judecată astfel formulată a fost fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1270 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov. Prin sentința civilă nr. 29/S din 21 februarie 2022, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins, astfel cum a fost ulterior modificată, cererea principală de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul A. și, în consecință: A obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 1.500 RON, reprezentând contravaloarea depozitării bunurilor acestuia. A respins restul pretențiilor formulate prin cererea reconvențională. A obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 5010 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamantul A., solicitând admiterea cererii de apel, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și modificată, respingerea cererii reconvenționale în totalitate, ca neîntemeiată, și obligarea pârâtei reclamante reconvenționale la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia nr. 1882/Ap din 28 noiembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul reclamant A., în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 29/S din 21 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte și pe cale de consecință, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 381.502 RON cu titlu de despăgubiri, ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/28.01.2021. A respins restul pretențiilor formulate de către reclamant. A păstrat soluția instanței de fond referitoare la admiterea în parte a cererii reconvenționale. A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în fond de către părți și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 12.280,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat intimata pârâtă la plata către apelantul reclamant a sumei de 3896,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 1882/Ap din 28 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. Recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și retrimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. Recurenta a învederat că înțelege să atace decizia civilă nr. 1882/Ap/28 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în dosarul nr. x/2021 exclusiv (i) sub aspectul soluției de admitere în parte a cererii de chemare în judecată și de obligare a recurentei la plata către partea adversă a sumei de 381.502 RON, cu titlu de despăgubiri, ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.01.2021, (ii) sub aspectul soluției de compensare a cheltuielilor de judecată efectuate în fond și de obligare a sa la plata către intimatul-reclamant a sumei de 12.280,02 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și (iii) sub aspectul soluției de obligare a B. S.R.L. la plata către partea adversă a sumei de 3.896,86 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente fazei procesuale a apelului. După expunerea situației de fapt și a istoricului litigiului, prin motivul încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că hotărârea Curții de Apel Brașov a fost pronunțată cu încălcarea art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 C. proc. civ.. Încălcarea acestor principii fundamentale ale procesului civil este de natură a determina nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, împrejurare care justifică admiterea cererii de recurs formulate. Învederează existența unei confuzii pe care instanța de apel o perpetuează în cuprinsul hotărârii recurate. Astfel, în pagina 9 a hotărârii recurate, instanța de apel stabilește - în mod corect - că urmează a realiza soluționarea cererii de apel cu care a fost învestită "în limita motivelor de apel și a probelor administrate în cauză, precum și în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac (...)". Or, raportat la limitele devoluțiunii în apel, astfel cum acestea au fost identificate prin decizia recurată, trebuie observat că atât prin hotărârea primei instanțe, cât și prin motivele de apel, instanța a fost învestită în prezenta cauză, între altele, cu verificarea legalității rezoluționării, de către pârâtă, a promisiunii de vânzare. Prin urmare, în acord cu principiul limitelor efectului devolutiv al apelului, Curtea de Apel Brașov era obligată să soluționeze cauza în acord cu acest obiect al învestirii și să se pronunțe inclusiv asupra caracterului legal al rezoluțiunii de către pârâtă a promisiunii de vânzare. Deși în paginile 10-11 ale hotărârii atacate, Curtea de Apel Brașov analizează incidența în speță a art. 1550-1551 C. civ. (care reglementează instituția rezoluțiunii contractului), în pagina 11 a aceleiași hotărâri, instanța de apel constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile denunțării unilaterale, reținând că: "față de toate considerentele expuse, se impune constatarea faptului că denunțarea unilaterală a contractului de către intimata pârâtă nu întrunește cerințele impuse de textul art. 1551 C. civ., neputând fi reținută neexecutarea vreunei obligații contractuale din culpa apelantului reclamant." De altfel, în cuprinsul paginii 11 a hotărârii atacate, instanța de apel face în mod repetat referire la instituția denunțării unilaterale a contractului. Or, între instituția rezoluțiunii contractului și cea a denunțării unilaterale a acestuia există diferențe semnificative sub aspectul regimului juridic și al condițiilor de operare, care nu permit confuzia între aceste două instituții de drept civil. Consecința este aceea a creării unei situații de incertitudine cu privire la raționamentul care a stat la baza soluției pronunțate de instanța de apel: fie Curtea de Apel Brașov a recalificat (cu încălcarea principiului rolului activ și fără a pune această recalificare în discuția contradictorie a părților) cadrul analizei sale, analizând incidența instituției denunțării unilaterale a contractului (iar nu pe cea a rezoluțiunii unilaterale), fie s-a considerat învestită cu o cale de atac prin care să analizeze legalitate unei eventuale denunțări unilaterale a promisiunii de vânzare, însă a realizat această analiză (în mod eronat) prin raportare la dispozițiile din materia rezoluțiunii contractului civil (art. 1551 C. civ.). Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care se va considera că, prin decizia recurată, instanța de apel a realizat o analiză a condițiilor rezoluțiunii unilaterale a contractului, solicită instanței de recurs să constate că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, în condițiile în care - deși, într-un astfel de scenariu, analiza are ca obiect dispozițiile legale din materia rezoluțiunii - instanța de apel face referire expresă la instituția denunțării unilaterale a contractului, a cărei incidență în speță este apreciată din perspectiva normelor juridice care reglementează rezoluțiunea. Într-o astfel de ipoteză, recurenta înțelege să valorifice aceste critici pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. (ipoteza motivelor contradictorii). Prin motivul de recurs reglementat de art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., învederează că înțelege să critice decizia instanței de apel pentru existența unor motive contradictorii, aspect ce a contribuit, alături de celelalte critici formulate prin intermediul cererii de recurs, la pronunțarea unei soluții nelegale. În fundamentarea acestui motiv de casare înțelege să se prevaleze de confuzia pe care instanța de apel o face, prin considerentele din hotărârea recurată (pag. 11), între rezoluțiunea unilaterală și denunțarea unilaterală a promisiunii de vânzare. Solicită ca această critică să fie analizată, în principal, pe temeiul pct. 5 al art. 488, alin. (1) C. proc. civ. și numai cu titlu subsidiar, pe temeiul art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. (exclusiv in ipoteza în care instanța de recurs ar considera că, prin decizia recurată, instanța de apel a realizat în realitate o analiză a condițiilor rezoluțiunii unilaterale a contractului). Într-un astfel de caz, instanța de recurs urmează să constate că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii, în condițiile în care - deși, într-un astfel de scenariu, analiza are ca obiect dispozițiile legale din materia rezoluțiunii -instanța de apel face referire expres la instituția denunțării unilaterale a contractului, a cărei incidență în speță este apreciată din perspectiva normelor juridice care reglementează rezoluțiunea. În mod suplimentar aspectelor indicate anterior, recurenta înțelege să subsumeze acestui motiv de casare și alte critici, de natură să ateste existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate. Sub acest aspect, verificând conținutul deciziei recurate, solicită instanței de control judiciar să constate că instanța de apel nu a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, respectiv starea de fapt stabilită este una contradictorie. Motivarea inexactă ori contradictorie a hotărârii judecătorești atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar, ceea ce determină admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare către prima instanță. Din analiza hotărârii recurate, se poate observa că în motivarea acesteia sunt incluse considerente contradictorii, cum ar fi: - instanța de apel susține că nu se poate identifica o notificare prin intermediul căreia promitentul-vânzător ar fi denunțat unilateral promisiunea în condițiile art. 1550 alin. (1) C. civ. (pag. 11 din hotărârea atacată), însă, deși constată că inexistența sa, supune declarația de rezoluțiune a recurentei unei analize, sub aspectul legalității acesteia, prin raportare la condițiile rezoluțiunii stabilite de articolul 1551 C. civ. - în pofida acestei constatări, instanța de apel reține că a fost manifestat acest drept de denunțare, fiind învestită să se pronunțe asupra caracterului abuziv, respectiv dacă întrunește condițiile art. 1551 C. civ. (pag. 11 din hotărârea atacată; - în aceeași notă disonantă, instanța de apel prevede în dispozitiv faptul că obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 381.502 RON cu titlu de despăgubiri, "ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/28.01.2021" (pag. finală din hotărârea atacată). Caracterul contradictoriu al motivelor cuprinse în hotărârea recurată este amplificat și de faptul că, potrivit considerentelor din pagina 11 a deciziei recurate, temeiul obligației de despăgubire care incumbă recurentei este neîncheierea contractului de vânzare în formă autentică, nicidecum rezoluțiunea promisiunii de vânzare (astfel cum se reține în dispozitivul hotărârii atacate): "în consecință, devin incidente și prevederile contractuale referitoare la obligația promitentei vânzătoare de a restitui dublul sumei achitate de către promitentul cumpărător, în condițiile în care actul autentic nu a putut fi perfectat din culpa promitentei vânzătoare." În plus, confuzia perpetuată de instanța de apel între mecanismul rezoluțiunii, prevăzut de dispozițiile art. 1549 - 1552 C. civ. (invocate de instanța de apel ca temei juridic), și mecanismul denunțării unilaterale prevăzut de art. 1276-1277 C. civ. generează serioase dubii cu privire la temeinicia analizei instanței de apel. Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale privitoare la instituția rezoluțiunii unilaterale (art. 1516, art. 1523, alin. (2), lit. (c) și art. 1549-1552 C. civ.). De asemenea, în strictă conexiune cu aspectul menționat anterior, invocă greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material prevăzute de C. civ. referitoare la predarea bunului, la regimul viciilor aparente și ascunse, precum și la obligația de garantare pentru viciile ascunse (art. 1707, art. 1709, art. 1690 alin. (2), alin. (3), alin. (4), art. 1685 C. civ.).

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin motivul încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat că decizia Curții de Apel Brașov a fost pronunțată cu încălcarea art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 C. proc. civ., învederând, pe de o parte, existența unei confuzii în cuprinsul hotărârii recurate între rezoluțiunea și denunțarea unilaterală a contractului, și, pe de altă parte, împrejurarea că, în situația în care instanța de apel a înțeles să analizeze situația litigioasă dintre părți din perspectiva instituției denunțării unilaterale a contractului, o astfel de recalificare a situației de fapt și de drept trebuia pusă în prealabil în discuția contradictorie a părților, astfel încât acestea să își poată formula apărările necesare raportat la noua calificare. Criticile astfel expuse sunt nefondate. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea. Astfel cum a sesizat recurenta, instanța de apel a stabilit că va analiza cererea de apel în limita motivelor de apel și a probelor administrate în cauză, precum și în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac. În acest sens, instanța de apel a constatat că instanța de judecată a fost sesizată cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei, în calitate de promitent vânzător, să achite reclamantului dublul sumei primite de la acesta în calitate de promitent cumpărător, ca urmare a faptului că nu a fost posibilă încheierea actului în formă autentică din culpa promitentei vânzătoare. De asemenea, instanta a constatat că prima instanță a realizat o amplă expunere din punct de vedere teoretic a condițiilor legale în care poate interveni rezoluțiunea unui contract și a concluzionat că rezoluțiunea, în mod unilateral, de către partea pârâtă, a promisiunii de vânzare pe care a perfectat-o cu reclamantul, îndeplinește cerințele instituite de lege. Contrar susținerilor recurentei, în acord cu principiul limitelor efectului devolutiv al apelului, instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea limitelor învestirii, analizând situația de fapt pentru a stabili dacă rezoluțiunea, de către recurentă, a promisiunii de vânzare, are un caracter legal, raportându-se la dispozițiile C. civ. care reglementează instituția rezoluțiunii contractului. Împrejurarea că instanța de apel a săvârșit o eroare de exprimare, hotărârea cuprinzând termenul de denunțare, nu conduce la concluzia dorită de recurentă, aceea a constatării unei nelegalități a deciziei apte să conducă la admiterea recursului, întrucât întreaga analiză realizată de instanță s-a raportat, cum însăși recurenta a arătat, la cercetarea condițiilor rezoluțiunii unilaterale raportat la cerințele impuse de textul art. 1552 C. civ., prin prisma susținerilor părților, instanța concluzionând că aceste condiții nu sunt îndeplinite în ceea ce privește pretinsa rezoluțiune unilaterală realizată de pârâtă. Astfel, instanța de apel nu a realizat o confuzie cu efecte asupra regimului juridic și condițiilor de operare a celor două instituții de drept civil, întrucât argumentele expuse nu au în vedere denunțarea unilaterală a contractului, reglementată cu titlu general de art. 1276 -1277 C. civ., ca formă de încetare a contractului prin intermediul manifestării de voință a uneia dintre părți. Dimpotrivă, întreg raționamentul logico juridic expus în decizie a avut în vedere instituția rezoluțiunii contractului, ca sancțiune care intervine caz de neexecutare a unui contract sinalagmatic, instanța de apel reproșând primei instanțe că nu a identificat, în concret, care sunt obligațiile părților asumate prin antecontractul de vânzare cumpărare, care din aceste obligații nu ar fi fost executate de apelantul reclamant, și procedând ea însăși la analiza modului în care părțile și-au îndeplinit obligațiile. În situația expusă, contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel nu a pus semnul echivalenței între cele două instituții, nefiind realizată o eroare de judecată în acest sens, instanța raportându-se în permanență la regimul juridic al rezoluțiunii unilaterale. Singura greșeală este, într-adevăr, utilizarea termenului de denunțare, care reprezintă însă doar o eroare de exprimare, și nu de judecată, pentru că este lipsită de efecte sub aspectul raționamentului juridic care, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a raportat în mod corect, cu respectarea limitelor învestirii, la regimul juridic al instituției de drept civil a rezoluțiunii unilaterale. În acest context, nu poate fi reținută susținerea recurentei pârâte în sensul că, în măsura în care, în exercitarea rolului său activ, instanța de apel a înțeles să analizeze situația litigioasă dintre părți din perspectiva instituției denunțării unilaterale a contractului civil, o astfel de recalificare a situației de fapt și de drept trebuia pusă în prealabil în discuția contradictorie a părților, astfel încât acestea să își poată formula apărările necesare raportat la noua calificare. Astfel cum s-a arătat, instanța de apel nu a analizat situația litigioasă prin prisma unei alte instituții de drept civil decât cea invocată în cauză, chiar recurenta arătând că instanța a procedat la verificarea condițiilor rezoluțiunii contractuale ajungând la concluzia că nu sunt întrunite condițiile art. 1552 C. civ., situație în care nu se punea problema unei recalificări. Concluzionând, chiar dacă instanța de apel, în argumentația sa, a folosit atât termenul de rezoluțiune unilaterală a promisiunii de vânzare-cumpărare, cât și termenul de denunțare unilaterală a respectivei promisiuni, acest aspect nu poate fi reținut drept motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, întrucât instanța a făcut referire în mod expres la textele legale care reglementează rezoluțiunea pentru neexecutarea obligațiilor contractuale și a analizat ca atare incidența acestora în cauză. Din aceleași considerente nu se verifică în cauză nici încălcarea art. 14 alin. (5) și (6) și art. 22 C. proc. civ. în ipotezele susținute de recurentă. Astfel cum s-a arătat, instanța de apel nu a procedat la recalificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, analizând legalitatea rezoluțiunii în lumina dispozițiilor art. 1549-1554 C. civ., în limitele învestirii demarcate prin cererea de chemare în judecată și susținerile și apărările ambelor părți, supunând discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt și de drept invocate, întemeindu-și hotărârea numai pe motive de fapt și de drept și pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel pentru existența unor motive contradictorii, invocând în concret aceeași confuzie pe care instanța de apel o face, prin considerentele deciziei recurate, între rezoluțiunea unilaterală și denunțarea unilaterală a promisiunii de vânzare. A mai susținut că starea de fapt stabilită este una contradictorie. Aceste critici au caracter nefondat. Înalta Curte reține că acest motiv de casare privește situația în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție (de exemplu, admiterea cererii de chemare în judecată), însă în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară (de exemplu, respingerea cererii de chemare în judecată sau admiterea ei numai în parte); când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora. Din analiza hotărârii recurate, se poate observa că niciuna din ipotezele sus-menționate nu se identifică, analiza instanței de apel fiind argumentată, clară și corectă. Utilizarea atât a termenului de rezoluțiune unilaterală a promisiunii de vânzare-cumpărare, cât și a termenului de denunțare unilaterală a respectivei promisiuni, în condițiile în care analiza juridică privește exclusiv aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1549-1554 C. civ., nu este de natură să conducă la concluzia existenței unui caracter contradictoriu al motivării, ci reprezintă doar o eroare terminologică. Celelalte critici subsumate de recurenta pârâtă acestui caz de casare, prin care se tinde la demonstrarea existenței unor considerente contradictorii sunt, de asemenea, nefondate. Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., realizarea controlului judiciar fiind pe deplin posibilă. Astfel, situația de fapt a fost stabilită de instanța de apel în mod coerent și clar, pe baza analizei materialului probator administrat în cauză, iar raționamentul logico-juridic care a condus la pronunțarea solutiei rezultă din ansamblul considerentelor deciziei recurate. Recurenta pârâtă a susținut existența unei motivări contradictorii prin prisma faptului că instanța de apel a considerat că nu se poate identifica o notificare prin intermediul căreia promitentul-vânzător ar fi denunțat unilateral promisiunea în condițiile art. 1550 alin. (1) C. civ., însă a reținut că a fost manifestat acest drept de denunțare, considerându-se învestită să se pronunțe asupra caracterului abuziv, respectiv dacă întrunește condițiile art. 1551 C. civ. Cele învederate nu reprezintă o motivare contradictorie. Învestită fiind a se pronunța asupra cererilor și apărărilor formulate de părți, instanța de apel este obligată să procedeze la analiza argumentelor invocate de acestea. Astfel, în situația în care o parte a susținut că a operat rezoluțiunea unilaterală, instanța este obligată să verifice în ce măsură au fost întrunite condițiile legale pentru ca manifestarea de voință a părții să producă efectul dorit de aceasta. În acest context a reținut instanța de apel că nu există o notificare prin intermediul căreia promitenta vânzătoare să-i fi adus la cunoștință reclamantului că înțelege să procedeze la rezoluțiunea unilaterală a antecontractului, statuare realizată în urma analizei susținerii pârâtei prin care aceasta a considerat că a operat rezoluțiunea unilaterală prin manifestarea sa de voință. De asemenea, incidența cazului de casare invocat nu poate fi reținută nici prin prisma faptului învederat de recurentă că, în dispozitiv, instanța de apel a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 381.502 RON cu titlu de despăgubiri, ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/28.01.2021. Această dispoziție nu are un caracter contradictoriu față de considerentele prin care s-a explicat că rezoluțiunea a intervenit ca urmare a manifestării de voință a reclamantului, transmisă în data de 03.11.2021 de către acesta, ca urmare a neperfectării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică până la data de 31.05.2021, din culpa exclusivă a promitentei vânzătoare. O altă contradicție rezultă, în opinia recurentei pârâte, din faptul că instanța de apel, deși constată inexistența unei atare declarații de rezoluțiune emise de pârâtă, supune declarația de rezoluțiune unei analize, sub aspectul legalității acesteia, prin raportare la condițiile rezoluțiunii stabilite de articolul 1551 C. civ.. În realitate, analiza realizată de instanța de apel a purtat asupra manifestării de voință căreia pârâta i-a acordat efectul de rezoluțiune unilaterală, în mod corect considerându-se că, în cazul în care o parte invocă rezoluțiunea unilaterală, instanța este chemată să analizeze dacă respectivul drept nu a fost exercitat în mod abuziv și dacă manifestarea de voință respectă condițiile legale pentru a primi efectul rezoluțiunii unilaterale. În contextul acestei analize, instanța de apel a stabilit că manifestarea de voință a pârâtei, deși exprimată, în opinia acesteia, cu intenția de a rezoluționa convenția, nu întrunește condițiile legale pentru a fi calificată declarație de rezoluțiune. Astfel, instanța de apel a reținut că "nu se poate identifica nici o notificare prin intermediul căreia promitenta vânzătoare să-i fi adus la cunoștință apelantului că denunță unilateral antecontractul și care ar fi obligația neexecutată de promitentul cumpărător care ar îndreptăți-o la această măsură unilaterală" și, în urma aprecierii materialului probator, a ajuns la concluzia că nu a operat rezoluțiunea unilaterală invocată de pârâtă. Contradictorialitatea nu exista nici prin prisma faptului învederat de recurentă, că instanța a reținut că denunțarea unilaterală a antecontractului de către pârâtă nu întrunește cerințele impuse de textul art. 1551 C. civ. însă dispozitivul hotărârii judecătorești conține dispoziția "obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 381.502 RON cu titlu de despăgubiri, ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/2E.01.2021". Astfel, instanța de apel a arătat clar în considerente că, deși rezoluțiunea nu a operat ca urmare a declarării sale de către intimata pârâtă, notificarea emisă de aceasta neîntrunind cerințele impuse de textul art. 1552 C. civ., sancțiunea rezoluțiunii intervine pentru neperfectarea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică până la data de 31.05.2021, din culpa exclusivă a promitentei vânzătoare, ca urmare a rezoluțiunii unilaterale antecontractului transmisă în data de 03.11.2021 de către apelantul reclamant . Contrar susținerilor recurentei, chiar dacă instanța a reținut că nu exista o declarație de rezoluțiune din partea pârâtei, analiza modului în care părțile și-au executat obligațiile era necesară, ea fiind impusă de împrejurarea că și reclamantul a invocat rezoluțiunea unilaterală, context care presupunea analiza condițiilor în care aceasta putea opera. Recurenta pârâtă a mai susținut că există o contradicție insurmontabilă între considerentele prin care instanța de apel reține inexistența unei rezoluțiuni valabile a promisiunii de vânzare, realizate de pârâtă, și soluția din dispozitivul hotărârii, în care Curtea de Apel Brașov a dispus obligarea sa la plata sumei de 381.502 RON cu titlu de despăgubiri, "ca urmare a rezoluțiunii promisiunii de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x/28.01.2021". Această contradicție este susținută de recurenta pârâta prin prisma faptului că instanța de apel a reținut prin considerentele hotărârii sale că rezoluționarea, de către pârâtă, a promisiunii de vânzare nu a operat, situație în care recurenta pârâtă a arătat că, în mod logic, nu putea fi obligată la plata despăgubirilor pe temeiul unei astfel de rezoluțiuni. Or, reclamantul a invocat și el rezoluțiunea unilaterală, iar temeiul acestei desființări era neexecutarea culpabilă din partea pârâtei, deci există legătura necesară între aceste afirmații. Recurenta citează doar statuarea instanței de apel că despăgubirea se achită ca urmare a neîncheierii contractului, omițând paragraful anterior, în care instanța de apel reține că, urmare a netemeiniciei afirmației pârâtei privind propria rezoluțiune unilaterală, devine incidentă rezoluțiunea unilaterală invocată de către reclamant. Astfel, în realitate, considerentele deciziei explică în mod clar că sancțiunea rezoluțiunii este incidentă nu ca urmare a pretinsei rezoluțiuni unilaterale de către intimata pârâtă, ci ca urmare a neperfectării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică până la data de 31.05.2021, din culpa exclusivă a promitentei vânzătoare, instanța precizând și că nu poate fi reținută neexecutarea vreunei obligații contractuale, din culpa apelantului reclamant. Caracterul contradictoriu al motivelor cuprinse în hotărârea recurată nu poate fi reținut nici prin prisma afirmației recurentei pârâte în sensul că, în considerente, se arată că temeiul obligației de despăgubire care incumbă pârâtei este neîncheierea contractului de vânzare în formă autentică, și nu rezoluțiunea promisiunii de vânzare astfel cum se reține în dispozitivul hotărârii atacate. Astfel, din ansamblul considerentelor deciziei recurate, rezultă că pârâta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile rezultate din promisiunea de vânzare, principala obligație fiind aceea de a încheia contractul de vânzare în formă autentică, situație în care intervine sancțiunea rezoluțiunii, obligarea sa la plata despăgubirilor fiind efectul aprecierii instanței asupra drepturilor creditorului în caz de rezoluțiune. Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a explicitat în mod necontradictoriu că, în condițiile în care actul autentic nu a putut fi perfectat din culpa promitentei vânzătoare, devin incidente și prevederile contractuale referitoare la obligația promitentei vânzătoare de a restitui dublul sumei achitate de către promitentul cumpărător, solicitarea de activare a clauzei penale convenite de părți fiind formulată de reclamant prin intermediul primului petit al acțiunii. Prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita interpretare și aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale privitoare la instituția rezoluțiunii unilaterale (art. 1516, art. 1523, alin. (2), lit. (c) și art. 1549-1552 C. civ.). Motivele de recurs, astfel expuse, sunt nefondate. Astfel cum a arătat recurenta, în ipoteza în care creditorul decide să invoce rezoluțiunea contractului pe cale unilaterală, este necesară respectarea condițiilor legale reglementate de art. 1552 C. civ., respectiv existența unei declarații de rezoluțiune, declarație prin care creditorul își exprimă dreptul potestativ de a pune capăt raportului contractual cu debitorul, punerea în întârziere a debitorului și existența unei neexecutări însemnate a obligațiilor debitorului. Din dezvoltarea criticilor sale, se observă că, deși recurenta a considerat că, în măsura în care ar fi interpretat și aplicat în mod corect aceste dispoziții legale, instanța de apel ar fi ajuns la concluzia că, în speță, a operat rezoluțiunea unilaterală, de către pârâtă, a promisiunii de vânzare, în realitate, criticile concrete nu sunt circumscrise condițiilor legale ci situației de fapt reținute de instanță în aprecierea realizată cu privire la condiția existenței unei declarații de rezoluțiune. Astfel, recurenta-pârâtă a pretins că erau îndeplinite cerințele pentru a opera rezoluțiunea unilaterală la inițiativa sa, pentru că exista declarația sa de rezoluțiune, cuprinsă în notificarea prin care îl invita pe reclamant la notar pentru a discuta chestiunea rezoluțiunii. În acest sens, recurenta pârâtă a expus aspecte de fapt privind conținutul și comunicarea notificării către reclamant și restituirea sumei achitate de acesta, a criticat interpretarea dată de către instanța de apel acestei manifestări de voință, tinzând să substituie această apreciere cu propriile susțineri din care, în opinia sa, ar rezulta intenția neîndoielnică a părții de a rezoluționa contractul, invitația la notar având ca scop constatarea comună a operării rezoluțiunii. Aceste argumente nu relevă însă chestiuni de greșită aplicare a legii, ci reprezintă critici prin care se susține o greșită stabilire a situației de fapt și o apreciere eronată a probelor, care nu intră sub cenzura instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se realizează exclusiv un control judiciar de legalitate, pe baza criticilor susținute de parte, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Stabilind situația de fapt, instanța de apel a statuat că "nu se poate identifica nici o notificare prin intermediul căreia promitenta vânzătoare să-i fi adus la cunoștință apelantului că denunță unilateral antecontractul și care ar fi obligația neexecutată de promitentul cumpărător care ar îndreptăți-o la această măsură unilaterală. Dimpotrivă, în cuprinsul notificărilor menționate anterior se face referire la o dorință a apelantului reclamant de reziliere a antecontractului, ceea ce nu se confirmă din ansamblul probator administrat în cauză". Argumentele recurentei pârâte vizând punerea în întârziere a reclamantului, în sensul că intenția neîndoielnică a reclamantului de a nu încheia contractul, având drept rezultat că debitorul se afla de drept în întârziere, a rezultat din probele administrate, argumente dezvoltate amplu prin prisma corespondenței dintre părți, pe lângă faptul că repun în discuție interpretarea manifestărilor de voințe ale părților, aspecte de fapt care nu sunt supuse cenzurii instanței de recurs, nu sunt relevante în contextul în care, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a reținut lipsa declarației de rezoluțiune din partea pârâtei, primă condiție necesară pentru operarea rezoluțiunii unilaterale. Recurenta pârâtă a mai apreciat că decizia recurată a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material prevăzute de C. civ. referitoare la predarea bunului, la regimul viciilor aparente și ascunse, precum și la obligația de garantare pentru viciile ascunse (art. 1707, art. 1709, art. 1690 alin. (2), alin. (3), alin. (4), art. 1685 C. civ.). Sub acest aspect, recurenta pârâtă a criticat concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma aprecierii realizate cu privire la corespondența dintre părți precum și la clauzele contractuale în sensul că reclamantul și-a exercitat dreptul de a reclama viciile bunului iar manifestarea sa de voință nu poate fi asimilată unei intenții de a nu perfecta contractul de vânzare. Pe de o parte, aprecierile instanței prin care aceasta a stabilit semnificația manifestării de voință a părților se bazează pe evaluarea unor elemente de fapt și nu pe interpretarea unei norme juridice, excedând astfel controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs. Pe de altă parte, se observă că, independent de susținerile referitoare la împrejurarea că predarea apartamentului nu a fost realizată iar dreptul de a reclama vicii, fie ele ascunse sau aparente, devine eficace în momentul în care a avut loc o predare efectivă a bunului, în economia raționamentului logico juridic care a condus la pronunțarea soluției, chiar înlăturând chestiunile referitoare la calificarea manifestării de voință a reclamantului ca fiind un mod de a reclama viciile bunului, considerentul decizoriu reținut de instanța de apel pentru a înlătura susținerea pârâtei privind rezoluțiunea unilaterală ca urmare a manifestării sale de voință este acela că nu există o declarație de rezoluțiune emisă de pârâtă prin care să-i fi adus la cunoștință reclamantului rezoluțiunea unilaterală a antecontractului. Astfel, calificarea viciilor sau modul în care ele puteau fi reclamate sau analiza intenției neîndoielnice a reclamantului de a nu-și îndeplini obligația reprezintă chestiuni subsumate punerii în întârziere, aspect lipsit de relevanță în condițiile în care s-a constatat lipsa declarației de rezoluțiune unilaterală din partea pârâtei. Aceeași este concluzia și cu privire la condiția existenței unei neexecutări însemnate din partea debitorului. Pe de o parte, argumentele recurentei pârâte în acest sens se referă la chestiuni de fapt, la conduita reclamantului și interpretarea acesteia, iar pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, ele nu sunt relevante în condițiile în care instanța a stabilit, în urma aprecierii probelor administrate, că nu a existat o declarație unilaterală de rezoluțiune din partea pârâtei. Pentru toate aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1882Ap din 28 noiembrie 2022 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. Dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, reținând culpa procesuală a recurentei pârâte al cărei recurs urmează a fi respins, Înalta Curte o va obliga la plata sumei de 6000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul achitat de reclamant avocatului, potrivit chitanței seria x nr. x/29.09.2023 de la dosar.