ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 795/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, la data de 22.09.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței să constate existența dreptului reclamantei de a obține executarea silită în baza dreptului de ipotecă constituit asupra imobilului situat în municipiul Brașov, județul Brașov, înscris în cartea funciară nr. x Brașov, sub numărul cadastral x, cu destinația de spațiu comercial-demisol, compus din sala comercială, vestiar, grup sanitar, depozit, casa scării de la demisol și de la parter și din cota de 34,52% din părțile de uz comun descrise în cartea funciară, drept constituit prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007 de Notarul Public C..

Prin sentința civilă nr. 41/S din 22 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia nr. 1289/AP din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 41/S din 22 februarie 2021 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., considerând-o nelegală și netemeinică. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și rejudecarea cauzei, schimbarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că, în temeiul contractului de credit și al contractului de cesiune încheiat la data de 11 august 2009 între creditorul D. și cesionarul S.C. A. S.R.L., a dobândit atât un drept de creanță împotriva debitorului E. izvorât din contractul de credit, cât și un drept real de ipotecă împotriva garantului S.C. B. S.R.L. în baza contractului de ipotecă. Ca atare, recurenta-reclamantă este titulara a două titluri executorii, în raport de care poate să-și execute fie dreptul material la acțiunea personală ce rezultă din contractul de credit, conform art. 1073 C. civ., fie dreptul material la acțiunea reală ipotecară izvorât din contractul de ipotecă, în baza art. 1778 și 1790 C. civ.

A afirmat că, în cauză, instanța de fond a respins cererea îndreptată împotriva garantului, considerând că recurenta-reclamantă are obligația de a urma procedura specială a încuviințării executării silite, cuprinsă în art. 664-666 C. proc. civ.

În apel, instanța de apel a respins critica formulată de creditor, în sensul că s-a realizat o confuzie între solicitarea reclamantei de a constata existența unui drept, dreptul de a obține executarea silită, și exercitarea efectivă a acelui drept. S-a argumentat, prin prisma art. 35 C. proc. civ. (art. 111 din vechiul C. proc. civ.), că în patrimoniul reclamantei există o acțiune în realizarea dreptului rezultat din contractul de ipotecă.

Prin urmare, decizia Curții de Apel Brașov este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (8) C. proc. civ., deoarece pentru a face aplicarea prevederilor art. 35 din cod trebuia analizat dacă există dreptul pretins de către reclamantă.

Or, pentru a pronunța o soluție întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în baza probelor administrate, trebuia să constate existența acestui drept și apoi să analizeze dacă există sau nu o acțiune principală de realizare a acelui drept.

În acest sens sunt dispozițiile art. 35 alin. (2) C. proc. civ., respectiv "Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului". Astfel, prima condiție pentru realizarea unui drept este aceea ca acel drept să existe și să fie recunoscut.

În consecință, lipsa oricărei analize în cuprinsul deciziei recurate privind existența dreptului la acțiunea ipotecară reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 488 alin. (8) C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 22 din același act normativ.

În speță, recurenta-reclamantă nu a promovat o acțiune vizând exercitarea unui drept, ci o acțiune vizând recunoașterea sau nu a existenței acelui drept, instanța de judecată fiind învestită cu o cerere în constarea existenței dreptului de a cere executarea silită și nu cu o acțiune vizând executarea silită, în acest context fiind sesizată instanța competentă Tribunalul Brașov, iar nu Judecătoria Brașov.

A mai arătat recurenta-reclamantă, făcând trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ., că în mod greșit curtea a soluționat cel de-al doilea motiv al apelului, respectiv existența autorității de lucru judecat, cu referire la dosarul nr. x/2019.

Deși reclamanta a precizat că obiectul dosarului menționat l-a reprezentat o contestație la executare, iar nu o cerere privind constatarea existenței unui drept la acțiunea ipotecară, învederând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 430 C. proc. civ., Curtea de Apel Brașov a respins și acest al doilea motiv, considerând că în dosarul nr. x/2019 s-a statuat că "s-a stins prin prescripție dreptul principal, garantat prin constituirea dreptului de ipotecă".

Atât timp când în prezenta cauză nu a fost dedusă judecății analiza prescrierii dreptului principal garantat prin ipotecă, ci existența unui drept real independent bazat pe dispozițiile art. 405 din vechiul C. proc. civ., este evident că nu sunt îndeplinite condițiile art. 430 C. proc. civ., sens în care instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

În cauză intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în anul 2007, E. a împrumutat de la D. S.A. suma de 200.000 euro, în baza contractului de credit bancar nr. x/22.01.2007, pentru a cărui restituire s-a instituit dreptul de ipotecă asupra imobilului descris în petitul cererii. Ulterior, în anul 2009, această persoană a decedat, iar părinții acesteia au preluat moștenirea. Întrucât creditul nu a fost restituit, banca a declarat scadența anticipată a acestuia și a cesionat, la 11.08.2009, către reclamantă toate drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit menționat, conform contractului de cesiune de creanță nr. x.

La 23.08.2010, reclamanta a formulat o cerere de executare silită, care a fost admisă de Judecătoria Brașov, prin încheierea pronunțată la 8.10.2010, în dosarul execuțional nr. x/2010.

Ulterior, la 22.11.2017, a demarat o nouă procedură execuțională, prin formularea unei cereri de executare silită imobiliară, obiect al dosarului execuțional nr. x/2017 al Biroului Executorului Judecătoresc F..

Prin sentința civilă nr. 7518/30.08.2018, Judecătoria Brașov a admis contestația la executare formulată de garantul S.C. B. S.R.L., fiind anulate formele de executare întocmite în dosarul execuțional menționat.

La data de 4.01.2019, reclamanta a formulat o nouă cerere de executare silită, ce formează obiectul dosarului execuțional nr. 1/2019 aflat pe rolul executorului judecătoresc F..

Prin sentința civilă nr. 6932/15.07.2019, pronunțată de Judecătoria Brașov, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă excepția prescripției dreptului creditoarei de a cere și de a obține executarea silită a garantului S.C. B. S.R.L., însă în calea de atac a apelului această excepție a fost admisă, ca urmare a admiterii contestației la executare.

Înalta Curte constată că, în baza contractului de credit și a contractului de ipotecă, care sunt titluri executorii potrivit art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 ("Contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii"), recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a cere executarea silită a debitorului principal ori a garantului, pentru recuperarea debitului restant.

Ca atare, cele două titluri puteau fi puse, deopotrivă, în executare, creditorul ipotecar având posibilitatea valorificării ipotecii pe cale de executare silită (drept la acțiune executorie ipotecară) de îndată ce obligația garantată devenea exigibilă, cu condiția să nu fi intervenit prescripția executării creanței principale, în considerarea principiului accesorialității ipotecii, care nu poate fi disociat, în reglementarea vechiul C. civ., de regimul dreptului personal de creanță căruia îi este atașat.

Spre deosebire de cazul hotărârilor judecătorești sau arbitrale, când dreptul de a obține executarea silită se naște odată cu dreptul de a obține condamnarea pârâtului (însă exercițiul său este amânat, în lipsa unui titlu executoriu), în cazul titlurilor executorii care nu se obțin în urma unei proceduri jurisdicționale, însă cărora legea le recunoaște putere executorie (astfel cum sunt cele în cauză), dreptul se naște, în principiu, la momentul la care obligația stabilită în titlul executoriu este încălcată ori, după caz, trebuia executată, chiar în absența unei constrângeri sau încălcări. În concret, nașterea dreptului de a obține executarea silită este data la care obligația (creanța) a devenit exigibilă, adică în momentul în care obligația debitorului este ajunsă la scadență sau debitorul este decăzut din beneficiul termenului de plată, în urma declarării scadenței anticipate.

Astfel, plecând de la premisa conform căreia contractul de credit constituie titlu executoriu, conform art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 (act normativ ce a abrogat Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară), nașterea dreptului la executarea silită a creanței garantate, nefiind condiționată de obținerea vreunui alt titlu condamnatoriu, va avea loc la data exigibilității creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptățit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită.

În acest sens, creditorul ipotecar poate promova o acțiune ipotecară, aceasta fiind în realitate o acțiune ce se naște din ipotecă și care servește acestuia la recuperarea creanței sale ajunse la scadență, prin urmărirea bunului ipotecat.

În litigiul de față, recurenta-reclamantă a promovat prezenta cerere de chemare în judecată pentru a obține o constatare judecătorească în sensul că în patrimoniul său se află dreptul de a declanșa, împotriva intimatei-pârâte, procedura executării silite, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C..

Or, recurenta-reclamantă, având la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului său, în materia executării silite, era obligată să solicite instanței de executare să statueze asupra dreptului său de a declanșa procedura execuțională, față de partea pârâtă, în temeiul contractului de ipotecă mai sus menționat, iar nu să apeleze la acțiunea în constatare, cu încălcarea art. 35 C. proc. civ.

Se observă că cererea în realizarea dreptului este aceea prin care reclamantul solicită instanței să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului său, iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, să îl oblige la despăgubiri, pe când cererea în constatarea unui drept este aceea prin care acesta solicită instanței să constate existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa.

În mod corect instanțele devolutive au interpretat dispozițiile art. 35 C. proc. civ., potrivit căruia "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege", și au concluzionat că acest text de lege consacră caracterul subsidiar al unei acțiuni de genul celei examinate, reținând că pretențiile formulate pe această cale vor putea fi analizate și admise numai în situația în care partea reclamantă nu are la dispoziție un alt mijloc procedural pentru valorificarea lor.

În atare condiții, Înalta Curte nu poate reține greșita aplicare a unor dispoziții de drept procedural, de natură a atrage aplicarea în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., temei de drept în care pot fi încadrate criticile formulate de recurenta-reclamantă.

În raport de considerentele deja prezentate, Înalta Curte apreciază că nu se impunea ca, prealabil identificării scopului material urmărit de către reclamantă la promovarea acțiunii (pentru a stabili natura acțiunii formulate), instanța de judecată să analizeze în ce măsură dreptul pretins există, astfel cum susține partea recurentă. De altfel, existența dreptului la acțiunea ipotecară a fost certificată de chiar existența contractului de ipotecă cesionat în favoarea recurentei-reclamante. Prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, instanțele de fond soluționând cererea în limitele deduse judecății de către reclamantă, conform regulilor de drept aplicabile.

Cu referire la cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., Înalta Curte reține că împrejurarea referitoare la existența în patrimoniul acestei părți a dreptului de a demara împotriva intimatei-pârâte procedura executării silite, în temeiul contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C., a constituit implicit obiect de analiză în cadrul procesului ce a format obiectul dosarului civil nr. x/2019, ce a vizat contestația la executare îndreptată împotriva procedurii execuționale din dosarul execuțional nr. 1/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc F..

În acest litigiu, instanța de fond, respectiv Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 6932/2019, a respins contestația la executare formulată de S.C. B. S.R.L., justificată de intervenirea prescripției dreptului S.C. A. S.R.L. de a declanșa procedura execuțională în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă mai sus identificat.

Împotriva acestei sentințe, a exercitat calea de atac a apelului pârâta din cauza civilă de față, ce a fost admisă de Tribunalul Brașov, prin decizia civilă nr. 1954/18.12.2019, cu consecința desființării întregii proceduri execuționale, pe temeiul constatării intervenirii prescripției dreptului reclamantei din acest proces de a demara executarea silită în baza contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C., urmare a stingerii prin prescripție a dreptului principal, garantat prin constituirea dreptului de ipotecă.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Cu titlu teoretic, instanța de recurs reține că principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Această manifestare procesuală, de prezumție, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Așadar, prezumția efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni.

Dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie însă de existența identității de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un alt proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

Efectul pozitiv, spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autorității de lucru judecat, nu pune obstacol celei de-a doua judecăți, ci doar ușurează sarcina probațiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanță se va impune în noul proces dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

În speță, astfel cum corect au reținut instanțele devolutive, statuările din dosarul nr. x/2019 au în cadrul procesului de față valoarea unor prezumții legale absolute, ce nu pot fi combătute și nici contrazise, ele impunându-se atât părților, cât și instanței de judecată.

În litigiul anterior, instanțele de judecată au statuat în mod definitiv că în patrimoniul recurentei-reclamante nu se mai află dreptul de a declanșa, împotriva intimatei-pârâte, procedura executării silite, în temeiul contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/23.01.2007, de către Notarul Public C., întrucât acest drept s-a stins ca urmare a intervenirii prescripției.

Prin urmare, recurenta-reclamantă este obligată să se conformeze celor statuate prin decizia civilă nr. 1954/18.12.2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, fără ca într-un litigiu ulterior, ca cel de față, să solicite reevaluarea raționamentului juridic deja exprimat de către o autoritate judecătorească.

În acest context, este nefondată critica recurentei-reclamante, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a reține existența lucrului anterior judecat pe motiv că obiectul celor două dosare a fost diferit, respectiv o contestație la executare și o cerere privind constatarea existenței unui drept la acțiunea ipotecară.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1289/AP din 25 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata către intimată a sumei de 4.800 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1289/AP din 25 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimată a sumei de 4.800 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2022.