ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1161/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24.08.2020 pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2020, după desprinderea din dosarul nr. x/2021, reclamanta A. - în insolvență, a chemat în judecată pe pârâții B. și C. S.R.L., solicitând:

- revocarea contractului de închiriere din 18.01.2019 cu referire la dreptul de folosință asupra spațiului comercial din Brașov, str. x etaj 2, ce a făcut obiectul convenției între pârâții 1 și 2, contract inopozabil - perfectat de debitor în frauda intereselor reclamantei (art. 1562 C. civ.);

- constatarea rezoluțiunii de drept - pact comisoriu - fără punere în întârziere, fără altă formalitate prealabilă, cu repunerea în situația anterioară semnării actului de vânzare cumpărare nr. 160/18 ianuarie 2019, notar D. (art. 1549 și urm C. civ.);

- restabilirea situației din CF Brașov, top x și y, prin radierea drepturilor intabulate sub condiția rezolutorie dată de neplata prețului, respectiv, lipsa calității de proprietar pentru închiriere pentru pârâta 1 (art. 19 C. civ.);

- evacuarea pârâților din imobilul din Brașov, str. x.

Prin cererea reconvențională formulată de pârâta C. S.R.L. s-a solicitat să se constate că a fost de bună-credință la încheierea contractului de închiriere nr. x/18.01.2019, încheiat cu pârâtul B. și obligarea reclamantei-pârâte A. să respecte clauzele acestui contract și să asigure folosința liniștită a imobilului situat în Brașov, str. x, ap. lot. 8, înscris în CF x, nr. top x, pentru o perioadă de 1 an, începând cu data desființării titlului de proprietate al pârâtului B..

Prin sentința civilă nr. 372/C din 24.06.2021, Tribunalul Brașov a respins acțiunea formulată de reclamanta A. - în insolvență, prin lichidator judiciar E.., în contradictoriu cu pârâții B. și C. S.R.L., ca nefondată. Totodată, a respins cererea reconvențională formulată de pârâta reconvențională C. S.R.L., ca rămasă fără obiect și a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 372/C/24.06.2021, pronunțată de Tribunalul Brașov a formulat apel reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii judecătorești, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă s-a admis apelul formulat de reclamanta A. - prin lichidator judiciar E.., în contradictoriu cu intimații B. și C. S.R.L.

A fost schimbată în tot sentința civilă nr. 372/24.06.2021, pronunțată de Tribunalul Brașov în sensul că: s-a admis în partea cererea de chemare în judecată.

S-a constatat rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare cu încheiere de autentificare nr. x/18 ianuarie 2019, BNP D., încheiat între reclamantă și pârâtul B..

S-a respins petitul vizând revocarea contractului de închiriere din 18.01.2019, încheiat între pârâții B. și C. S.R.L. având ca obiect imobilul din CF x, cu nr. top. x, ca neîntemeiat.

S-a dispus evacuarea pârâților B. și C. S.R.L. din imobilul din CF x C1 - U13, având nr. top. x.

S-a dispus restabilirea situației anterioare din CF având nr. top. x și y, prin radierea dreptului de proprietate înscris pe numele pârâtului B. și radierea contractului de închiriere din 18.01.2019, încheiat între pârâtul B. și pârâta C. S.R.L.

I. Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei civile recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată privind evacuarea recurentei din imobilul în litigiu, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta începe prin a face o prezentare a parcursului litigios al dosarului, cu prezentarea considerentelor instanței de apel.

Susține recurenta că instanța de apel ar fi dispus în mod nelegal evacuarea acesteia din imobil, decizia cuprinzând considerente contradictorii.

Astfel, arată că, încălcând principiul bunei-credințe la încheierea actelor juridice, instanța de apel ar fi reținut că desființarea titlului locatorului, ce atrage în mod automat și încetarea de drept a contractului de închiriere, justifică petitul privind evacuarea pârâților din imobilul închiriat, respectiv cel din CF x CI-U13, celălalt imobil U12 nefiind predat cumpărătorului, astfel că nu se justifică o solicitare în sensul evacuării.

Totodată, instanța de apel a apreciat că se impune și restabilirea situației anterioare pentru imobilele din CF, prin radierea dreptului de proprietate înscris pe numele pârâtului B. și radierea contractului de închiriere din 18.01.2019 încheiat între acesta și recurentă, având ca obiect imobilul din CF cu nr. top. x.

Or, arată că această dispoziție a instanței de apel vine în contradicție cu dispozițiile legale precum și cu propriile considerente ale instanței de apel.

În continuare, recurenta învederează că, potrivit C. civ., contractul de locațiune devine opozabil dobânditorului, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, prin notarea locațiunii în cartea funciară a imobilului dat în locațiune, iar art. 902 alin. (2) C. civ. prevede faptul că locațiunea este supusă notării în cartea funciară.

Mai susține recurenta că, dacă formalitățile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de locațiune în curs de executare la 01.10.2011 (data intrării în vigoare a C. civ.) și bunul dat în locațiune este înstrăinat după această dată, contractul de locațiune va fi opozabil dobânditorului numai dacă sunt îndeplinite formalitățile enumerate mai sus. Nu în ultimul rând, precizează că, în cazul în care locatarul a fost de bună-credință la încheierea locațiunii, contractul de locațiune va continua să producă efecte și după desființarea titlului locatorului pe durata stipulată de părți, fără a se putea depăși însă un an de la data desființării titlului locatorului.

Or, susține că nu s-a probat, în cauză, de către reclamantă, împrejurarea că recurenta ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului.

În plus, susține că nu se poate reține susținerea instanței de apel în sensul că, recurenta trebuia să facă apel incident în cauză, cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul impune instanței de judecată să facă această analiză.

Pe de altă parte, învederează că prezumția de bună-credință se analizează și dacă aceasta este invocată pe calea întâmpinării, nefiind necesară o cerere reconvențională în acest sens.

Prin urmare, solicită instanței de recurs să constate faptul că a fost înscris în evidențele de carte funciară contractul de închiriere încă din 18.01.2019, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat la dosarul cauzei, dată de la care acesta a devenit opozabil reclamantei.

Menționează recurenta că nu a avut cunoștință despre modalitatea de plată a prețului convenită cu B. și de situația plăților, astfel că locațiunea a fost exercitată cu bună-credință, sens în care precizează că a consemnat lunar, la F., suma de 1500 euro/lună.

În altă ordine de idei, solicită să se constate că petitul de evacuare a recurentei din spațiul închiriat nici nu a fost întemeiat în drept și nici instanța de apel nu a indicat vreo normă de drept care să fi permis această soluție, fiind încălcat principiul bunei-credințe și principiul publicității materiale.

Conchide recurenta arătând că, în cauză, este aplicabil art. 909 alin. (2) și (4) C. civ., referitor la acțiunea în rectificare de carte funciară întemeiată exclusiv pe motive prevăzute în art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ., promovată în contradictoriu cu o terță persoană care și-a înscris în cartea funciară un drept real, dobândit cu bună-credință.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

II. Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs și pârâtul B., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul-pârât susține că instanța de apel s-a dovedit părtinitoare atunci când, trecând peste considerentele apelantei-reclamante cu privire la plata de către recurent a sumei de 845.485 RON, în plus fiind și alte plăți, primite și acceptate până la soluționarea apelului, a considerat că recurentul ar fi plătit doar suma de 775.485 RON, cenzurând efectele rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare, cu încălcarea dispozițiilor art. 1554 alin. (1) C. civ.

Arată că, în cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 1549 alin. (2) C. civ., rezoluțiunea contractului fiind divizibilă, litigiul purtând asupra a două imobile.

Cu privire la neîndeplinirea de către vânzătoare a obligației de predare a întregului imobil cumpărat, instanța de apel ar fi apreciat în mod netemeinic faptul că voința reală a părților a fost aceea de a condiționa predarea bunului de achitarea integrală a prețului, o asemenea condiție nefiind prevăzută în contract, care este legea părților.

În ceea ce privește hotărârea reclamantei de a rezoluționa contractul de vânzare-cumpărare, susține că aceasta este îndoielnică, întrucât, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare constituie titlu executoriu, astfel că reclamanta avea posibilitatea să îl pună oricând în executare, fie prin rezoluțiune, fie cu privire la încasarea diferenței de preț iar pe de altă parte, ulterior cererii de chemare în judecată, reclamanta a primit și acceptat plăți aferente contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.01.2019.

Or, aceste aspecte sugerează, în opinia recurentului, faptul că reclamanta urmărește, în realitate, încasarea prețului, nu rezoluțiunea contractului.

Recursurile au fost comunicate intimatei-reclamante la 10.03.2022.

La 18.03.2022, în termen legal, intimata-reclamantă A., în faliment, prin lichidator judiciar E.. a formulat întâmpinare față de ambele recursuri, solicitând respingerea acestora ca nefondate și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 22.03.2022 .

La 11 aprilie 2022, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, prin care a precizat că lasă la aprecierea instanței soluția ce se va pronunța asupra acestuia.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursurilor formulate de recurenții-pârâți, invocată de instanță din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

I. Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. S.R.L. nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța supremă reține că recurenta-pârâtă critică soluția instanței de apel privind evacuarea C. S.R.L. din imobilul înscris în CF x CI-U13, susținând, în esență, faptul că, fiind locatar de bună-credință, instanța de apel trebuia să facă aplicarea art. 1819 alin. (2) C. civ. și să dispună ca locațiunea să producă efecte pe o perioadă de un an de la data desființării titlului locatorului.

Aceste susțineri ale recurentei au făcut, integral, obiectul cererii reconvenționale formulate în fața primei instanțe, cerere respinsă ca rămasă fără obiect, urmare a respingerii cererii principale de chemare în judecată.

Prin decizia recurată s-a reținut că, deși în faza judecății apelului, societății C. S.R.L. i-a fost comunicată cererea de apel, aceasta nu a înțeles să formuleze apel incident în condițiile art. 472 C. proc. civ., astfel că, raportat la dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele caracterului devolutiv al apelului, instanța de apel a reținut că nu poate proceda la analiza pretenției ce face obiect al cererii reconvenționale în lipsa unui apel incident din partea locatorului.

Instanța supremă constată că această soluție a instanței de apel nu a fost criticată prin memoriul de recurs, motivele de recurs fiind dezvoltate pe fondul pretențiilor din cererea reconvențională.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, susținerile pârâtei C. S.R.L. privind opozabilitatea contractului de închiriere și constatarea calității de locator de bună credință nu vor putea fi analizate direct în prezenta cale de atac. Cu alte cuvinte, cum pretențiile recurentei-pârâte din cererea reconvențională nu au fost analizate nici în primă instanță, nici în apel, soluția de evacuare dispusă prin decizia recurată având la bază o altă cauză juridică decât cea criticată de recurentă, instanța de recurs nu are posibilitatea analizării legalității hotărârii atacate din perspectiva criticilor dezvoltate de recurentă pentru prima dată în calea de atac a recursului, cu ignorarea principiului dublului grad de jurisdicție.

În considerarea celor ce preced, nefiind identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., văzând că recurenta-pârâtă C. S.R.L. nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

II. Deși recurentul-pârât B. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă contată că, din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă critici de nelegalitate care ar putea fi subsumate acestui text normativ.

Criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 1549 alin. (2) C. civ. au fost invocate omisso medio direct în recurs, astfel că ele nu pot fi analizate în această etapă procesuală, așa cum dispun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, instanța supremă constată că, pe parcursul procesului, apărările recurentului-pârât au vizat, pe de o parte, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1549 alin. (1) C. civ. privind dreptul de opțiune al creditorului între a cere executarea silită a obligației sau rezoluțiunea contractului, iar pe de altă parte, aspecte privind buna-credință în executarea obligațiilor, neîndeplinirea obligației de predare a celor două imobile de către reclamantă și cuantumul efectiv achitat din prețul contractului. Solicitarea de constatare a caracterului divizibil al obligației și dispunerea unei rezoluțiuni parțiale, doar cu privire la unul dintre cele două imobile ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, au fost invocate pentru prima dată prin memoriul de recurs.

Instanța supremă reține că și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1554 alin. (1) C. civ. a fost invocată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât recurentul-pârât nu a formulat, pe parcursul procesului, o cerere proprie privind repunerea în situația anterioară prin restituirea prețului, urmare a rezoluțiunii contractului.

Trebuie precizat că instanța nu poate dispune din oficiu, repunerea părților în situația anterioară, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității, prevăzut de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar și principiul contradictorialității și al dreptului la apărare al părții adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-și face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.

De altfel, instanța de recurs constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut faptul că, chestiunea repunerii părților în situația anterioară prin restituirea sumelor achitate excedează analizei cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, iar recurentul-pârât nu a criticat acest considerent.

Restul criticilor recurentului pârât, privind stabilirea voinței reale a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, valoarea probatorie a acceptării de către reclamantă a plăților efectuate pe parcursul procesului și stabilirea cuantumului prețului efectiv achitat, vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot face obiectul prezentei căi de atac, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Din examinarea dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanța de recurs are a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din Cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal.

Criticile nu pot fi încadrate nici din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod și, în plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurentul-pârât nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă și recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.