ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1281/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/62, la data de 9.04.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L. și C., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să constate stingerea dreptului de ipotecă și a interdicției de înstrăinare și grevare, înscrise pentru suma de 180.000 USD, în foaia C, de sarcini, a următoarelor cărți funciare: x Brașov, nr. top x Brașov, nr. top. x Brașov, nr. top x Brașov, nr. top. x Brașov, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, și, pe cale de consecință să dispună radierea acestora. De asemenea, prin cererea de chemare în judecată pe care a promovat-o, reclamanta a solicitat și instituirea în sarcina părților pârâte a obligației de plată a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe dispozițiile articolelor 907, 908 alin. (1) pct. 3, 91 alin. (1) și alin. (2) din C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 93/S/13.07.2020, Tribunalul Brașov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L. și C.. S-au constatat stinse dreptul de ipotecă și interdicția de înstrăinare și grevare, înscrise până la concurența sumei de 180.000 USD, în foaia C a următoarelor cărți Funciare: x Brașov, nr. top x Brașov, nr. top. x Brașov, nr. top x Brașov, nr. top. x Brașov, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x, Brașov x, nr. top. x. S-a dispus radierea dreptului de ipotecă și a interdicției de înstrăinare și grevare din cărțile funciare mai sus indicate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul C..

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 1119/05 octombrie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat în cauză de apelantul pârât C. împotriva sentinței civile nr. 93/S/13.07.2020 pronunțate în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Brașov.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâtul C., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea evocării fondului, iar în subsidiar, ca urmare a admiterii apelului formulat, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii introductive. Prin cel dintâi motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor 480 alin. (3), ale art. 22 alin 5 C. proc. civ. și ale principiilor disponibilității și dreptului la apărare. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că, prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată, însă prima instanță nu s-a pronunțat asupra acesteia. Cu toate că instanța de apel a constatat împrejurarea că prima instanță nu a pus în discuția părților și nici nu s-a pronunțat cu privire la această excepție de procedură, aceasta a analizat pe fond excepția invocată, soluționând-o în cadrul apelului. Or, dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. prevăd, în mod clar, că în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Față de aceste prevederi legale, apreciază că era obligatorie anularea sentinței și abia ulterior, după punerea în discuția părților, soluționată efectiv excepția invocată prin întâmpinare. Totodată, arată că, în încercarea de a clarifica și a suplini toate lipsurile motivării primei instanțe, instanța de apel a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, cu încălcarea limitelor rolului activ al instanței și a principiului disponibilității, nesocotind dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ. Sub acest aspect, a arătat că prima instanță s-a pronunțat cu privire la prescripția dreptului material de creanță, aspect nesolicitat de către reclamantă. Astfel, reclamanta a invocat doar prescripția executării silite, nu prescripția dreptului real de ipotecă și cu atât mai puțin prescripția dreptului material de creanță sau prescripția dreptului de a cere executarea silită a dreptului de creanță. Însă, în mod greșit, instanța de apel a recalificat, din nou fără a pune în discuția părților, cererea introductivă. Mai grav, instanța de apel a recalificat inclusiv considerentele sentinței apelate, în contextul în care prima instanță, fără niciun dubiu, a calificat contractul de ipoteca drept accesoriu al creanței principale, făcând referire expresă la prescripția dreptului material de creanță, nu a dreptului de a cere executarea ipotecii. In acest context, consideră se impune a sublinia faptul că instanțele de fond nu aveau voie a se pronunța dincolo de cadrul procesual dedus judecății, raportat la principiul disponibilității părților, neputând modifica nici cauza, nici temeiul de drept al acțiunii introductive, în locul reclamantei, care a beneficiat de asistență juridică. Prin cel de al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește legislația aplicabilă raporturilor dintre părți. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel nu a clarificat legislația aplicabilă cauzei, oscilând între a-și motiva decizia în baza Decretului-Lege 167/1958 (pagina 7) sau în baza art. 1800 vechiul C. civ. (pagina 7, ultimul alineat), pentru ca, la pagina 9, să considere aplicabile dispozițiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ. Prin decizia apelată se apreciază că temeiul stingerii dreptului de ipotecă prin prescripție ar fi dispozițiile art. 1800 alin. (1) pct. 4 vechiul C. civ. - prin prescripție, pentru ca, ulterior, să se menționeze că dispozițiile alin. (3) din același articol nu ar fi aplicabile, cu referire la Decretul Lege 167/1958, iar, în finalul deciziei, instanța apreciază că durata termenului de prescripție este reglementat de art. 405 alin. (1) C. proc. civ., dar că nu ne aflăm în cazul unei acțiuni reale imobiliare. Față de această situație, recurentul consideră că toate aceste oscilări între legislația aplicabilă cauzei aduc o vătămare evidentă și atrag nelegalitatea deciziei apelate. Totodată, arată că instanța de apel a analizat cererea introductivă drept o cerere în constatarea stingerii dreptului de ipotecă, dar și ca o acțiune în constatarea intervenirii dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de împrumut. În ceea ce privește soluția de radiere a interdicțiilor, consideră că ambele hotărâri ale instanțelor de fond sunt complet nemotivate. Prin cel de al treilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că actul juridic încheiat, contractul de împrumut din data de 9 februarie 2010, a fost încheiat la Tel Aviv, astfel cum se menționează expres în contractul de garanție reală imobiliară (contractul de ipotecă), sens în care legea română nu este aplicabilă constatării unei eventuale stingeri a creanței principale., iar conform legislației din Israel, drepturile de creanțe sunt imprescriptibile. Față de acest aspect, a considerat că raportul juridic de bază este supus legislației și jurisdicției din Israel, în timp ce raportul juridic subsidiar, cel de garantare, este supus legislației române, iar instanța nu a fost investită cu o acțiune în constatarea stingerii dreptului de creanță și nici nu a fost adusă dovada constatării stingerii acestuia, pe cale judiciară sau convențională. În continuare, arată că se impune distincția între prescripția dreptului la acțiunea ipotecară (aspect de drept material) și prescripția dreptului de a obține executarea silită (aspect de drept procesual). Or, în cauză, a fost invocată doar prescripția dreptului de a obține executarea silită (aspect de drept procesual), cu privire la care instanța de drept comun nu era competentă, nefiind instanța de executare silită. Totodată, recurentul a apreciat că, din perspectiva executării silite, este aplicabil noul C. proc. civ., executarea silită fiind demarată în luna februarie 2020, iar instanța de fond, în mod eronat, a analizat prescripția dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă prin raportare la dispozițiile art. 6 al Decretului-Lege 167/1958, ignorând toate celelalte norme legale aplicabile în speță. În continuare, recurentul a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1800 alin. (3) C. civ. anterior și consideră că instanțele de fond au făcut confuzie între prescripția dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă și prescripția acțiunii ipotecare, această distincție fiind subliniată de Legea nr. 138/2014 care a modificat și textul art. 74 din Legea nr. 76/2012. Ca urmare, consideră că, în speță, o eventuală constatare a prescripției dreptului de a cere executarea silită nu putea avea drept consecință stingerea dreptului de ipotecă (drept real) și nici radierea înscrierii acestuia în cartea funciară, împreună cu interdicția de înstrăinare. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea reevocării fondului, iar în subsidiar, ca urmare a admiterii apelului formulat de acesta, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii introductive.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. - Brașov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac formulată de recurentul-pârât, ca nefondată. Se arată că întreaga apărare a recurentei la fond, apel cât în recurs pornește de la o prezumție greșită și anume existența unui raport juridic obligațional născut între recurent în calitate de creditor/împrumutător și intimata S.C. A. S.R.L. - Brașov în calitate de debitor/împrumutat, raport ce ar fi putut justifica luarea unei inscripții ipotecare - drept real accesoriu - garanție a restituirii împrumutului acordat, însă, în realitate, între cele două părți nu există niciun raport juridic. În ceea ce privește primul motiv de recurs, intimata a arătat că excepția nulității cererii de chemare în judecată a fost invocată prin întâmpinare, nedepusă în termenul legal. Această excepție fost pusă în discuția părților în faza apelului, și a respinsă, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs, privitor la imprescriptibilitatea drepturilor de creanță în dreptul altei țări (Israel), și urmările ce ar produce în România, intimata consideră că este nefondat, dispozițiile art. 2504 nefiind incidente în cauză, deoarece imprescriptibilitatea acțiunii ipotecare este legată de existența acțiunii privind creanța principala. Or, așa cum arată recurentul, acesta nu are împotriva intimatei o acțiune privind creanța principală. Totodată, intimata arată că discuțiile privitoare la concursul între legea veche și legea nouă exced cauzei, întrucât, între părți, nu s-a născut o legătură obligațională - drept de creanță - care să fie analizat în raport cu momentul schimbării legislației de la 01 octombrie 2001. Consideră că, pentru situația dată, art. 908 C. civ. reprezintă singurul temei de drept al acțiunii. Pe cale de consecință, solicită respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed: 1. Circumscris celui dintâi motiv de casare, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul afirmă o încălcare a prevederilor art. 480 alin. (3) art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a principiilor disponibilității părților și dreptului la apărare, sub un dublu aspect, și anume: a) instanța de apel s-a pronunțat în mod direct cu privire la excepția nulității cererii de chemare în judecată, lăsată nesoluționată de către prima instanță; b) instanța de apel a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată și a recalificat considerentele sentinței apelate, fără a pune în discuția părților aceste chestiuni. Critica vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor care reglementează nulitatea actelor de procedură, raportat la modul în care instanța de apel a soluționat ea însăși excepția nulității absolute parțiale a cererii de chemare în judecată - excepție invocată de parte prin întâmpinarea depusă în primă instanță și apoi în cuprinsul declarației de apel-, ignoră atât efectul devolutiv al apelului (art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (2) C. proc. civ.), precum și regula instituită prin art. 177 alin. (1) C. proc. civ., potrivită căruia judecătorul are obligația să dispună îndreptarea neregularităților în toate cazurile în care este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului. Sancțiunea procesuală a nulității își găsește aplicarea ca ultim remediu, pentru ipoteza în care numai prin desființarea actului, vătămarea ar putea fi reparată. Mai mult, instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, este îndreptățită să judece întreaga cauză, sub toate aspectele, complinind astfel eventuale lacune în ceea ce privește abordarea fondului ori a incidentelor procedurale invocate. Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel judecă ea însăși fondul, fiind îndreptățită să reanalizeze motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate în fața primei instanțe sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare,. Fără a se putea reține încălcarea de către instanța de apel devolutivă a formulat procedurile prevăzute de lege sub sancțiunea nulității. Rezultă cu evidență că instanța de apel, ca primă instanță de control judiciar, învestită cu soluționarea unui apel care a devoluat integral fondul cauzei, a procedat corect la soluționarea excepției nulității cererii de chemare în judecată, înlăturând-o motivat și îndreptând, în această modalitate, orice pretinse neregularități săvârșite de prima instanță. Soluția anulării prealabile a sentinței apelate, reglementată cu titlu de excepție, prevăzut de art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., vizează cazul de strictă interpretare în care, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, ceea se înseamnă admiterea greșită a unei excepții procesuale peremptorii ori cazul în care instanța a judecat altceva decât s-a cerut, înțelegând greșit limitele învestirii sale. De vreme ce apelul este devolutiv, orice încălcare a unor reguli procedurale, precum în speța dată, nu poate fi echivalată cu nejudecare a fondului, de natură să atragă anularea sentinței prin aplicarea art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. aprecierile recurentului în acest sens fiind greșite. Referitor la pretinsa modificare a cauzei cererii de chemare în judecată, de către instanța de apel, Înalta Curte constată că o astfel de modificare nu poate fi identificată. Dimpotrivă, în cuprinsul considerentelor, instanța de apel reține explicit că ceea ce pretinde reclamanta este prescripția dreptului de a cerere executarea silită în baza contractului de ipotecă și în aceste limite judecă acțiunea. Astfel, se arată textual: "Reclamantul urmărește astfel obținerea unei hotărâri prin care să se constate stins dreptul de ipotecă și interdicția de înstrăinare și grevare înscrise în foaia de sarcini și în consecință radierea acestora din cartea funciară. Motivele invocate în susținerea cererii de constatare ca stins a dreptului de ipotecă sunt achitarea împrumutului, dar și intervenirea caducității acestui drept ca urmare a împlinirii prescripției executării silite. Din modul de formulare a motivelor, rezultă că este vorba despre intervenirea prescripției dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă, nu în baza contractului de împrumut, care nu este titlu executoriu." În continuare, instanța de apel, referindu-se la pretinsa inadmisibilitate a acțiunii în constatarea stingerii dreptului de ipotecă în lipsa unui petit care să vizeze constatarea stingerii dreptului de creanță, reține că" în speță s-a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă drept temei al stingerii dreptului de ipotecă." Explică instanța de apel că prima instanță a procedat la determinarea termenului de prescripție pentru executarea silită în baza contractului de ipotecă, ajungând la concluzia unui termen de 3 ani conform prevederilor art. 6 din Decretul lege 167/1958. Chiar dacă a făcut referire și la prescripția dreptului material la acțiune, s-a arătat că dreptul material la acțiune include dreptul de a obține condamnarea pârâtului și pe cel de a obține executarea silită, acestea fiind doar considerente ce au stat la baza raționamentului de determinare a termenului aplicabil dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de ipotecă. Judecata cauzei fiind realizată, inclusiv în apel, în limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, nefiind constatată o modificare a cauzei acestei cereri, în sensul celor afirmate de recurent, motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 se va respinge ca nefondat. 2. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul afirmă caracterul contradictoriu al motivelor deciziei recurate, în ceea ce privește legea aplicabilă raporturilor dintre părți, instanța "oscilând" între a-și motiva decizia în baza Decretului-lege nr. 167/1958, a dispozițiilor art. 1800 din C. civ. de la 1864, pentru ca în final să constate incidența art. 405 alin. (1) C. proc. civ. Verificând decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt nefondate, motivarea deciziei fiind clară, concisă și necontradictorie, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, într-o exprimare coerentă și logică, care permite exercitarea controlului judiciar și respectiv exigențele art. 425 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel apreciază că, în raport cu data încheierii contractului de credit și a celui de ipotecă, acestea sunt supuse regimului juridic stabilit prin C. civ. de la 1864, care prevede că art. 1800 alin. (1) pct. 4 reglementează prescripția ca modalitate de stingere a ipotecii. Or, în ceea ce privește regimul juridic al prescripției, reține, confirmând considerentele primei instanțe, că acesta este cel stabilit prin Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a executării silite în baza contractului de ipotecă fiind termenul general de 3 ani (art. 6, Decretul nr. 167/1958). Trimiterile la art. 405 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. "vechi" sunt cu valoare de argumente complementare, care nu contrazic cele enunțate anterior de instanță și nu conferă considerentelor un caracter contradictoriu. În realitate, recurentul este nemulțumit de opțiunea instanței de apel pentru incidența legii vechi în materia prescripției, însă această chestiune excede motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin urmare, aceste critici se vor înlătura ca nefondate. 3. Cu privire la criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se afirmă că, în mod eronat, a fost analizată prescripția dreptului de a cere executarea silită în temeiul contractului de ipotecă prin raportare la art. 6 din Decretul-Lege nr. 167/1958, în realitate aplicându-se termenul de 10 ani, reglementat prin art. 706 alin. (1) teza a II-a din noul C. proc. civ.. Mai mult, constatarea prescripției executării silite este de competența instanței de executare, iar nu a instanței de drept comun. Totodată, recurentul susține că în mod greșit a fost înlăturată aplicarea art. 1800 alin. din C. proc. civ. de la 1864, urmare unei confuzii între prescripția acțiunii în executarea contractului de ipotecă și prescripția acțiunii ipotecare, aceasta din urmă fiind imprescriptibilă, conform art. 2504 C. civ. Prealabil cercetării acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte relevă împrejurările de fapt esențiale în prezentul proces, astfel cum acestea a fost stabilite prin hotărârea instanței de apel, ca instanță de fond. Reclamanta S.C. A. S.R.L. este, în prezent, titular al dreptului de proprietate asupra unor imobile înscrise în mai multe cărți funciare, drept dobândit prin efectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1999. În foaia de sarcini a acestor cărți funciare apare înscris, în favoarea pârâtului C., un drept de ipotecă, în valoare de 180.000 USD și este notată o interdicție de înstrăinare și de grevare, în temeiul contractului de garanție reală imobiliară autentificat sub nr. x/22.02.2010, de către Notarul Public D., perfectat între pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de debitor ipotecar, și pârâtul C., în calitate de creditor ipotecar, obiectul său fiind reprezentat de garantarea obligației de rambursare a împrumutului în sumă de 180.000 USD, a dobânzilor, comisioanelor și costurilor aferente, acordat de creditorul ipotecar debitorului ipotecar în baza contractului de împrumut încheiat de părți la data de 9 februarie 2010, în Israel, Tel Aviv, împrumut ce trebuia restituit cel mai târziu la data de 17 iunie 2010. Ceea ce a permis pârâtei S.C. B. S.R.L. să constituie dreptul de ipotecă asupra bunurilor imobile din litigiu a fost calitatea de proprietar al acestora, calitatea pe care o deținea la momentul perfectării contractului de garanție reală imobiliară, în baza contractului de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu reclamanta, contract autentificat sub nr. x/27 mai 2008, de către Notarul Public E.. Acest act juridic translativ de proprietate a fost desființat, ca urmare a constatării intervenirii sancțiunii rezoluțiunii de drept, prin sentința civilă nr. 225/1.07.2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. x/2012, cu consecința repunerii părților contractante în situația juridică pe care o aveau anterior datei la care au încheiat actul juridic analizat. Reclamanta a promovat prezenta acțiune civilă pentru a obține radierea dreptului de ipotecă și a interdicției de înstrăinare și de grevare, invocând două motive: executarea, prin plată, a obligației pe care o garantează și stingerea sarcinilor pe cale indirectă, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului creditorului ipotecar de a cere executarea silită a obligației pentru garantarea executării căreia au fost instituite. Prima instanță a respins cel dintâi motiv pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile, constatând că nu a fot făcută proba restituirii împrumutului către creditorul ipotecar, iar sub acest aspect, sentința nu a fost atacată, dobândind autoritate de lucru judecat. Rămâne în analiză problema prescripției dreptului de a obține executarea silită în temeiul unui contract de ipotecă încheiat în România, în anul 2010, sub imperiul C. civ. de la 1864, ca accesoriu al unei creanțe constând într-un împrumut bănesc în valoare de 180.000 USD, în aprecierea reclamantei, prescripția executării reprezentând un temei legal al stingerii dreptului de ipotecă, independent de creanță. În acest context, corect instanța de apel a subliniat, cu titlu preliminar, că este posibilă invocarea prescripției dreptului de a cere executarea silită pe cale principală, în cadrul unei acțiuni ce urmărește radierea inscrierii unui drept de ipotecă în cartea funciară, chiar în absența cadrului procedural specific executării silite, pentru a preîntâmpina o astfel de executare. Prezenta acțiune a fost formulată înainte să fi fost declanșată procedura executării silite de către pârâtul C., în baza contractului de ipotecă și ea este una în constatarea stingerii dreptului de ipotecă ca urmare a prescripției executării silite a acestuia. Constatarea stingerii dreptului de ipotecă fiind posibilă pe cale principală, chiar dacă este un drept real accesoriu, nu era necesară formularea unui petit distinct, prin care să se pretindă constatarea stingerii dreptului de creanță. De asemenea, s-a apreciat corect că nu interesează în speță nici aspectele invocate de partea pârâtă privind legea aplicabilă contractului de împrumut și imprescriptibilitatea drepturilor de creanță conform legii israeliene, cât timp nu este necesară o statuare prealabilă obligatorie cu privire la prescripția dreptului material la acțiune în baza contractului de împrumut. În privința legii procesuale aplicabile prescripției dreptului creditorului ipotecar de acere executarea silită, născut înaintea intrării în vigoare a noului C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că, în construcția juridică a Decretului nr. 167/1958, dar și a noului C. civ., conexiunea dintre prescripția executării silite a creanței garantate și cea a executării ipotecii reprezintă o dimensiune a regimului juridic al prescripției extinctive. Aceasta întrucât, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind un drept accesoriu, în virtutea principiului accesorium sequitur principale. În raport cu textul normativ care reglementează conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., dacă prescripția dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut a început înainte de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului C. civ.), rezolvarea chestiunii de drept intertemporal dintre Decretul nr. 167/1958 și noul C. civ. va fi reglementată de norma înscrisă în art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia: "Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", soluție legislativă consacrată, de altfel, și în art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit". Din această perspectivă, relevante sunt și statuările, cu caracter general obligatoriu, ale Deciziei nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a dispus: "Legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și cele de drept procesual referitoare la prescripție". Prin urmare, relația dintre prescripția executării silite a creanței garantate și soarta dreptului de a obține executarea silită a ipotecii nu va fi influențată de data formulării cererii de executare silită, întrucât identificarea normei procesuale aplicabile în timp, chestiune reglementată de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 și art. 24 alin. (1) din noul C. proc. civ., nu este utilă în stabilirea și, implicit, în aplicarea normelor de drept material ce interesează prescripția executării silite a creanței principale ori a celei întemeiate pe un contract de ipotecă, ce garantează creanța născută dintr-un contract de credit. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, atât în doctrină, cât și în jurisprudență, s-a considerat că prescripția dreptului de a obține executarea silită rămâne o instituție de drept material, care produce în mod inevitabil efecte și pe plan procesual. Aceasta pentru că ea are ca efect imediat stingerea raportului substanțial de executare silită născut odată cu obținerea titlului executoriu și nevalorificat în termenul de prescripție stabilit prin lege. Așa fiind, spre deosebire de legea aplicabilă procedurii de executare silită, ce se determină prin raportare la momentul începerii procedurii, respectiv al sesizării organului de executare silită cu cererea de executare silită, pentru determinarea legii aplicabile prescripției dreptului de a obține executarea silită a ipotecii interesează momentul la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv momentul la care, în concret, începe să curgă prescripția dreptului creditorului garantat de a obține executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de împrumut. Chiar dacă cererea de executare este formulată după data la care a intrat în vigoare noul C. proc. civ., precum în litigiul dedus judecății, cu efectul că întreaga procedură execuțională va fi supusă reglementării acestuia, prescripția dreptului creditorului garantat de a obține executarea contractului de credit va rămâne supusă legii în vigoare la momentul la care aceasta a început să curgă și va avea impact asupra executării silite a ipotecii. Prin urmare, efectele pe care prescripția dreptului creditorului de a obține executarea silită a creanței garantate le produce asupra dreptului la executarea silită a ipotecii vor fi guvernate de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, dacă cursul prescripției celei dintâi a început să curgă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar dacă acest moment se plasează ulterior acestei date, efectele vor fi supuse dispozițiilor noului C. civ. Concluziv, în prezentul proces, este lipsit de relevanță că actul juridic care constituie titlu executoriu a fost încheiat sub regimul C. civ. din 1864, fiind lipsită de importanță și data demarării procedurii execuționale(februarie 2020), din moment ce efectele intervenirii prescripției dreptului de a obține executarea silită a creanței principale asupra prescripției dreptului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă pot fi guvernate de legi diferite, relevant fiind, în determinarea legii aplicabile prescripției, doar momentul la care prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței garantate prin ipotecă a început să curgă. Or, momentul la care se naște dreptul de a obține executarea silită, este momentul la care creanța principală, decurgând din contractul de împrumut devine exigibilă, situație în care poate fi pus în executare contractul de ipotecă. Acest moment este data scadenței menționată în contract, în speță. 17 iunie 2010. Plecând de la premisa că nașterea dreptului la executarea silită a creanței garantate nu este condiționată de obținerea vreunui alt titlu condamnatoriu, aceasta va avea loc la data exigibilității creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptățit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită. Întrucât începutul prescripției dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, se plasează, în timp, înainte de 1 octombrie 2011 (când a intrat în vigoare noul C. civ.), efectele acestei prescripții asupra dreptului creditorului de a obține executarea silită în temeiul contractului de ipotecă vor fi guvernate de Decretul nr. 167/1958, indiferent de momentul la care este inițiată procedura execuțională, așa cum temeinic a apreciat și instanța de apel. Identificarea termenului de prescripție corespunzător valorificării dreptului de a obține executarea silită a ipotecii impune a observa diferența de conținut între dispozițiile cuprinse în art. 405 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora "dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel; în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani"; și cele înscrise în art. 706 alin. (1) din noul C. proc. civ., în conformitate cu care "dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani". Analiza art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ. relevă că legiuitorul a prevăzut aplicabilitatea termenului special de 10 ani numai în privința executărilor întemeiate pe un titlu condamnatoriu, emis într-o procedură jurisdicțională, ca efect al valorificării dreptului material la acțiune condamnatorie, prin intermediul unei acțiuni judiciare, în cursul căreia, în scopul realizării protecției judiciare a drepturilor și intereselor ocrotite de lege, instanța de judecată sau organul arbitral examinează îndreptățirea titularului dreptului subiectiv dedus judecății în legătură cu dreptul real imobiliar reclamat. În ceea ce privește prescripția executării drepturilor reale, sfera de cuprindere a titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, la care se referă art. 405 alin. (1) teza a II-a din vechiul C. proc. civ., vizează, așadar, doar acele titluri condamnatorii jurisdicționale, pronunțate în materia acțiunilor reale imobiliare, ceea ce ne îndreptățește să excludem din aria acestora pe cele nonjurisdicționale, extrajudiciare, a căror componentă executorie este conferită direct, prin lege, titularului pentru satisfacerea dreptului sau a interesului legitim, în cadrul procedurii execuționale. Este adevărat că, în principiu, creditorul ipotecar (titular al dreptului real de ipotecă) are la dispoziție, în scopul realizării creanței sale, două acțiuni cu caracter real, respectiv acțiunea ipotecară executorie (dreptul de a obține executarea silită) și acțiunea ipotecară condamnatorie (dreptul de a obține condamnarea pârâtului), acțiuni pe care și recurentul le evocă în cuprinsul declarației de recurs, susținând o confuzie realizată în apel de către instanță. Aceste mijloace aflate la îndemâna creditorului ipotecar sunt, indiscutabil, distincte de prerogativele de constrângere a dreptului patrimonial de creanță garantat prin ipotecă. În prezentul recurs, problema de drept supusă interpretării are ca premisă existența unui titlu executoriu nonjurisdicțional, respectiv contractul de ipotecă, care conferă creditorului un drept real de garanție. În contextul reținut, chiar dacă legea ar recunoaște contractului de ipotecă natura de titlu executoriu, acest titlu convențional nu este rezultatul soluționării unei acțiuni reale și nu poate fi inclus în sfera demersurilor executorii întemeiate pe "titluri emise în materia acțiunilor reale imobiliare", pentru care este aplicabil termenul special de prescripție de 10 ani. În raport cu toate cele enunțate anterior, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel că prescripția dreptului de a cere executarea silită a contractului de ipotecă este supusă regimului stabilit prin Decretul-Lege nr. 167/1958 și termenuli de prescripție de 3 ani, care în speță este împlinit, conducând la stingerea dreptului de ipotecă, cu posibilitatea radierii acestuia din foaia de sarcini a cărții funciare. Pentru cele ce preced, întrucât nu se verifică niciunul dintre motivele de nelegalitate susținute de recurent, în raport cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ.,Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat Aplicând art. 453 alin. (1) C. proc. civ.,instanța de recurs îl va obliga pe recurent la plata sumei de 5000 lei‚ cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs, către intimata S.C. A. S.R.L..