ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 9 octombrie 2012, reclamantele A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D. SA pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la emiterea unui document oficial având ca obiect radierea dreptului de ipotecă înscris în favoarea sa în CF nr. x, pentru suma de 74.900 euro, plus dobânzi aferente și alte costuri și comisioane, cheltuieli de orice fel, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului de a mai solicita plata sumelor de bani acordate în baza contractului de credit nr. x/11.08.2008, să radieze dreptul de ipotecă anterior identificat și să instituie în sarcina pârâtei obligația de a le achita cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin Sentința civilă nr. 132/S din 11 iunie 2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1711/Ap din 13 noiembrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamante.

A fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost admisă cererea formulată de reclamante și a fost obligată pârâta să emită un document în vederea radierii dreptului de ipotecă înscris în favoarea sa în CF nr. x pentru suma de 74.900 euro plus dobânzi aferente și alte costuri și comisioane sub C1.1, respectiv C4.1, ca urmare a intervenirii prescripției.

S-a dispus radierea dreptului de ipotecă înscris în favoarea D. asupra aceluiași imobil.

Pârâta a declarat recurs, criticile formulate privind următoarele aspecte, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

Instanța de apel, în cuprinsul hotărârii recurate realizează o prezentare paralelă a prescripției extinctive și a prescripției achizitive, în baza art. 1800 C. civ. vechi, deși nici una dintre părți nu a invocat în litigiu aspecte privind prescripția achizitivă. De altfel, această instituție, a prescripției achizitive, nu are nici o legătura cu aspectele deduse judecății în cadrul prezentei spețe.

În al doilea rând, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, dar chiar și pe cele de drept procesual.

Instanța de apel a apreciat în mod eronat că în speță nu ar fi aplicabile prevederile art. 706 noul C. proc. civ., ci cele ale art. 405 din vechiul C. proc. civ., în condițiile în care în momentul de față nu exista în curs de derulare o procedură execuțională (a existat o asemenea procedură, inițiată în anul 2014, dar care s-a perimat).

Pe cale de consecința, incidența prescripției dreptului de a mai cere executarea silită a creanței de către creditor trebuie analizată în raport de prevederile procedurale actuale, căci în baza acestora este posibil a se declanșa o procedura execuțională și acestea sunt normele legale ce trebuie a fi avute în vedere în reglementarea termenelor de prescripție.

La acest moment nu s-ar mai putea vorbi despre o executare silită inițiată în baza vechiului C. proc. civ. (care a fost alograf), deși contractul de ipotecă a fost încheiat sub imperiul vechiului C. civ. și pe vremea cât era valabil C. proc. civ. de la 1865, întrucât legea aplicabilă este cea de la momentul inițierii procedurii de executare (în cazul de față, Noul C. proc. civ.), iar nu cea de la momentul încheierii/emiterii titlului executoriu.

Chiar dacă obiectul litigiului este obligația de a face (obligarea D. SA la emiterea unui document în baza căruia să se poată radia din cartea funciară dreptul de ipotecă instituit asupra imobilului aflat în proprietatea reclamantelor), totuși, în mod obligatoriu se impune ca instanța de judecată să analizeze valabilitatea dreptului de ipotecă, respectiv să analizeze dacă creditorul mai are posibilitatea/mai este în termen de a obține valorificarea acestui drept pe calea executării silite, dacă mai există sau nu creanța creditorului.

În privința termenului de prescripție aplicabil contractului de ipotecă (ce reprezintă titlul executoriu în baza căruia se poate declanșa executarea silită pentru recuperarea creanțelor neîncasate) sunt incidente prevederile art. 706 din noul C. proc. civ., iar nu vechea reglementare cuprinsa în Codul de procedura de la 1865.

Astfel, potrivit art. 706 C. proc. civ. nou [care de altfel preia reglementarea art. 405 alin. (1) din Codul vechi de procedura civilă], datoriile garantate cu ipoteca sunt prescriptibile în termen de 10 ani.

În ceea ce privește contractul de credit nr. x/11.08.2008, la data de 31.05.2011 a fost declarata scadenta anticipată a acestuia, astfel cum rezulta din extrasul de cont depus la dosarul cauzei.

Prin urmare, un eventual termen de prescripție nu poate începe să curgă decât de la data scadentei anticipate, 31.05.2011, data la care întreaga datorie a devenit exigibila și de la care s-a născut dreptul creditorului de a solicita executarea silită.

Având în vedere faptul că în speță avem de-a face cu un contract de credit garantat prin ipoteca, respectiv cu creanțe ipotecare, termenul de prescripție de 10 ani nu s-a împlinit, acesta urmând să expire la data de 31.05.2021, motiv pentru care excepția prescripției invocata de către cele trei reclamante nu este întemeiată.

Contractele de ipotecă reprezintă titluri executorii, în mod individual și în mod independent de contractul de credit, raportat și la dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 60/18.09.2017. Prin aceasta decizie instanța suprema a statuat faptul ca "în interpretarea dispozițiilor art. 2431 din C. civ. raportat la art. 632 din C. proc. civ., este posibilă executarea silită a unei creanțe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar dacă dreptul de creanță însuși nu este constatat printr-un înscris care să constituie, potrivit dispozițiilor legale, titlu executoriu."

Cât privește solicitările reclamanților apelanți în sensul emiterii unui document prin care banca să își exprime acordul de radiere a ipotecii constituite asupra imobilului adus în garanție pentru rambursarea creditului și implicit radierea ipotecii instituită asupra acestuia, aceasta este inadmisibilă în condițiile în care D. SA este în termen a declanșa o nouă executare silită imobiliară până la data de 31.05.2021, executarea din anul 2014 care s-a perimat neinfluențând în vreun fel termenul de prescripție.

Este greșit raționamentul instanței de apel în sensul că "Titlul emis în materia acțiunilor reale imobiliare [pentru care se prevede un termen special de prescripție, de 10 ani, potrivit dispozițiilor art. 405 alin. (1) teza a doua], este titlul prin care se soluționează o astfel de acțiune (acțiune în revendicare, partaj, evacuare pentru lipsa de titlu, constituirea unei servituți s.a.). Contractul de ipotecă nu este un titlu emis în materia acțiunilor reale imobiliare, ci este un act emis în materia drepturilor reale imobiliare."

Această interpretare este eronată. Ca drept accesoriu, ipoteca însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor. Prin perfectarea contractului de ipotecă, între creditorul ipotecar și garantul ipotecar se naște un raport juridic distinct de cel constituit ca efect al contractului de credit, el putând fi pus în executare potrivit normelor de drept material și procesual.

Contractul de ipotecă reprezintă de drept un titlu executoriu, iar dreptul de ipotecă este prescriptibil extinctiv în termen de 10 ani, fiindu-i aplicabil, sub acest aspect, regimul juridic al drepturilor reale imobiliare.

Nu se poate concluziona altfel, în condițiile în care ipoteca imobiliara este o garanție ce poate fi instituita numai asupra imobilelor și este supusă principiului specializării sub un dublu aspect și anume: trebuie să fie determinată atât asupra imobilului afectat garanției, cât și asupra valorii creanței garantate. Mai mult, ipoteca este indivizibilă, deoarece ea continuă să existe asupra întregului bun, chiar dacă a fost plătită o parte din datorie.

Operațiunea juridică a ipotecii are natura unui contract constitutiv, unilateral, gratuit, solemn și public. Contractul de ipotecă este un act juridic constitutiv de drepturi, deoarece efectul lui esențial este generarea, crearea dreptului real imobiliar (de ipotecă), drept care nu exista anterior în circuitul civil.

Ipoteca este o convenție unilaterală, nimic în schimb, ci doar acceptă ipoteca, respectiv un drept real imobiliar, care să îi garanteze creanța pe care o are împotriva debitorului, drept real imobiliar pe care îl poate valorifica în termenul și în condițiile instituite de dispozițiile legale ce reglementează procedura execuțională.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 septembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu pârâta D. SA împotriva Deciziei civile nr. 1711/Ap din 13 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică din 16 ianuarie 2020.

Intimatele-reclamante A., B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se dispună radierea dreptului de ipotecă înscris în favoarea D. SA asupra imobilului înscris în CF nr. x, Brașov.

Acest drept de ipotecă s-a născut în temeiul contractului autentificat sub nr. x, încheiat între garanții ipotecari A., E., B., personal și în calitate de mandatar al lui F., în calitate de garant ipotecar, și D., în calitate de creditor ipotecar.

Încheierea acestui contract a fost precedată și justificată de contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x, în sumă de 74.900 euro, pentru o perioadă de 25 de ani, intervenit la 11 august 2008 între D. și G., în calitate de împrumutat, A., în calitate de coplătitor și garant ipotecar, H. și I., în calitate de coplătitori.

Întrucât persoanele fizice împrumutate nu au mai plătit ratele bancare, s-a început executarea silită asupra imobilului cu privire la care poartă dreptul de ipotecă, însă la 11 august 2014 executorul judecătoresc a constatat perimarea executării.

Raportat la această situație de fapt și de drept, se observă că prima instanță a reținut că litigiului îi sunt aplicabile prevederile vechiul C. civ., în temeiul art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Cum acest aspect nu a fost dedus analizei în apel, în mod corect instanța de apel a considerat că în speță trebuie să se raporteze la art. 405 C. proc. civ. anterior, iar nu la art. 706 noul C. proc. civ., așa cum susține recurenta.

În consecință, față de intrarea în puterea de lucru judecat a aspectului privitor la legea aplicabilă raporturilor juridice deduse judecății, nu poate fi primită critica dezvoltată prin motivele de recurs, și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este nelegală întrucât nu a ținut cont de prevederile art. 706 alin. (1) noul C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a arătat în mod judicios de ce în speță nu este aplicabil art. 1800 pct. 4 C. civ. - care se referă la prescripția achizitivă -, pentru a răspunde criticilor formulate în acest sens prin cererea de apel, astfel încât nu se poate considera că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, așa cum invocă recurenta, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Raționamentul instanței superioare de fond a urmărit să demonstreze faptul că, prin încetarea efectelor contractului de ipotecă, consecință a imposibilității executării sale silite, a încetat și temeiul menținerii acestui drept înscris în cartea funciară.

Astfel, pornind de la faptul că un contract de ipotecă nu are natura unui titlu emis în materia acțiunilor reale imobiliare - cum ar fi acțiunea în revendicare, partajul, evacuarea pentru lipsă de titlu, constituirea unei servitute -, ci a unuia emis în materia drepturilor reale imobiliare, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 6 din Decretul nr. 167/1958, pentru a justifica faptul că, urmare a perimării executării silite în legătură cu contractul de ipotecă, și, drept consecință a împlinirii prescripției dreptului de a cere executarea silită a acestuia, în termenul de 3 ani prevăzut de acest text, a încetat temeiul menținerii în cartea funciară a înscrierii dreptului de ipotecă.

Cum scopul instituirii ipotecii este acela de a garanta executarea silită a obligației pe care o vizează, în condițiile în care contractul de împrumut pentru a cărui garantare s-a instituit ipoteca, și nici contractul de ipotecă nu mai pot fi executate silit, în mod corect a fost admisă acțiunea în sensul reținut prin dispozitivul deciziei din apel.

Față de cele ce preced, instanța de recurs a apreciat că aspectele invocate prin cererea de recurs nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D. SA împotriva Deciziei civile nr. 1711/Ap din 13 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2020.

GGC - GV