ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1592/2019

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. S.A., C. și D. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună:

Prin sentința civilă nr. 2812 din 11 martie 2016 a Judecătoriei Brașov, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 275 din 22 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamanților, a fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinsă la art. 4.4, art. 5.2, art. 5.1 lit. c) și art. 5.1 lit. d) din contractul de credit ipotecar.

Prin sentința civilă nr. 275/C din 22 martie 2017 pronunțată în cauză de Tribunalul Brașov, instanța a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C., D. S.A. și C. S.A. - Sucursala Brașov și, în consecință, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. 4.4 (referitoare la dobânda majorată), art. 5.2 (referitoare la revizuirea de către Bancă a cuantumului comisioanelor în funcție de politica sa de creditare), art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare (astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 24 septembrie 2012) și art. 5.1 lit. d) privind comisionul de rambursare anticipată, din contractul de credit ipotecar nr. 106907 din 19 septembrie 2008, a obligat pe pârâta C. să restituie reclamanților suma de 7.900,49 Euro încasată cu titlu de comision de administrare până la data de 31 decembrie 2016 și sumele încasate în continuare cu titlu de comision de administrare, precum și dobânda legală aferentă începând cu data plății și până la data restituirii efective, a respins celelalte pretenții si a obligat pe pârâte să plătească reclamanților suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen și motivat, pârâtele C., D. S.A. și C. S.A., solicitând admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii, în tot, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți. Ca și chestiune prealabilă, apelantele au invocat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. (România) S.A. și respingerea acțiunii față de această pârâtă ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Intimații au formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea apelului ca nefondat, hotărârea instanței de fond fiind la adăpost de orice critică.

Prin decizia nr. 121 din 5 februarie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză de apelantele pârâte D. S.A., C. și C. (ROMANIA) S.A., împotriva sentinței civile nr. 275 din 22 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenții-pârâți D. S.A., C. și C. (ROMANIA) S.A., aducându-i următoarele critici:

Decizia recurată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța de apel a pronunțat o decizie fără a ține seama de excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A..

În data de 31 martie 2009, D. S.A. a cesionat către C. toate creanțele din portofoliul său, însoțite de toate drepturile accesorii aferente.

În speță s-a solicitat constatarea nulității absolute a unor clauze dintr-un contract încheiat cu D. S.A., în calitate de creditor, ulterior creanța fiind cesionată către C., însă, în mod greșit, hotărârea a fost pronunțată și împotriva unei persoane care nu deține calitate procesuală pasivă, respectiv C. S.A..

Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile cerute de acest articol de lege, clauzele fiind negociate direct cu consumatorii, nefiind contrare bunei-credințe și neproducând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

S-a apreciat, în mod eronat, că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă, clauzele contestate fiind formulate clar și inteligibil din punct de vedere gramatical, iar pentru înțelegerea acestora un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestor clauze asupra obligațiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut.

Nu poate fi imputată creditoarei o obligație ce va deveni scadentă în momentul exercitării unui drept din partea consumatorului, cât timp din partea acestora nu a existat nicio manifestare a dreptului de a solicita lămuriri suplimentare cu referire la clauzele care nasc suspiciuni.

Hotărârea pronunțată a fost dată cu interpretarea greșită a condiției impuse prin art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la negociere, instanța de apel reținând în mod greșit caracterul nenegociat al contractului de credit.

În acest sens a susținut că, în speță, din partea reclamanților nu au existat nicio contraofertă de contract sau obiecție cu privire la vreuna din prevederile contractuale, aceștia fiind de acord cu varianta propusă de bancă.

Cu privire la caracterul preformulat al cauzelor contractuale s-a susținut că acest contract de credit a fost încheiat în considerarea acordului de voințe al părților, cu privire la condițiile creditului contractat, iar faptul că, în general, contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că, indiferent de situație, consumatorul nu a conoscut condițiile de creditare, cât timp acestea a fost clar prevăzute în contract.

Utilizarea unui model de contract preformulat, este o măsură impusă de BNR, însă existența unui astfel de contract nu atrage, de plano, constatarea caracterului abuziv al clauzelor acestuia, instituțiile de creditare fiind obligate să folosească aceste convenții standardizate.

Înainte de semnarea contractului de credit, creditoarea a furnizat consumatorilor o ofertă, prin care le-a fost prezentate toate costurile creditului, iar în măsura în care reclamanții ar fi constat că prețul contractului nu este convenabil, erau liberi să solicite modificarea și să discute cu banca această posibilitate, sau să refuze încheierea contractului în condițiile propuse.

S-a mai susținut că intimații-reclamanți au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite existente pe piața financiar bancară, aspect care demonstrează îndeplinirea condiției existenței posibilității de negociere.

În timp ce creditoarea și-a respectat obligația de a prezenta elementele esențiale ale contractului încă de la momentul în care a fost transmisă oferta de creditare, reclamanții-intimați au ales să rămână pasivi și să citească contractul, cel mai probabil, într-un moment ulterior semnării, precum și să formuleze o acțiune prin care să solicite constatarea caracterului nenegociat al unor clauze esențiale, dar în legătură cu care nu au formulat nicio cerere de lămurire sau negociere.

S-a mai susținut că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, coroborat cu prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, rezultă că, atâta vreme cât clauzele sunt exprimate în mod clar și inteligibil, condiție ce este îndeplinită în cauză, prețul contractului, reflectat în tipul de dobândă și comisiune nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive.

În ce privește dezechilibrul între prestațiile părților, acesta trebuie să fie unul semnificativ, adică, reclamanții era obligați să dovedească faptul că respectivul contract de credit a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-i privește, însă, în cauza de față nu a fost făcută o astfel de dovadă.

Alegerea produsului de creditare având caracteristicile diferite în cuprinsul contractului de credit a corespuns unor criterii de oportunitate financiară proprii împrumutaților, acceptate de către ei, aplicarea comisioanelor neputând fi interpretată ca o atingere a intereselor debitorilor.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante, însă, în prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui astfel de dezechilibru și nici de lipsa unei contraprestații, banca îndeplinindu-și obligația de acordare a împrumuturilor în moneda și în cuantumul solicitat, astfel încât și consumatorii au îndatorirea de a-și respecta obligațiile asumate.

În plus, s-a mai susținut faptul că reclamanții au fost cei care au avut inițiativa încheierii contractului, astfel încât conduita recurentei-pârâte trebuie analizată și prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, intimații-reclamanți nefăcând dovada unor astfel de practici pentru răsturnarea prezumției de bună-credință.

Instanța de apel a interpretat în mod greșit condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ce privește comisionul de administrare, prevăzut de art. V pct. 5.1 lit. c) din contract.

Recurenta a informat pe reclamanți cu privire la această clauză, aceștia fiind cei care au renunțat la beneficiul termenului de 30 de zile cât era valabilă oferta, iar prevederea contestată a fost redactată printr-un procent matematic, respectiv de 0,15% din soldul curent, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Perceperea comisionului de administrare este justificată prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației creditului, prin activități specifice precum: întocmiterea și transmiterea de notificări, informări, comunicări; întocmirea de raportări precum și informarea clienților cu privire la transmiterea de date către diverse sisteme de evidență; monitorizarea valabilității polițelor de asigurare a bunurilor aduse în garanție sau a polițelor de asigurare de viață etc.

Fiind o contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

În altă ordine de idei s-a susținut că acest tip de comision este prevăzut în mod expres de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care, se susține de către recurentă, ar veni în sprijinul consumatorilor, ceea ce arată că legiuitorul a apreciat comisionul de administrare ca fiind unul licit.

În ce privește reglementarea comisionului de rambursare anticipată, clauză prevăzută de art. V pct. 5.1 lit. d) din contract, aceasta era logică într-un contract pe termen lung, deoarece banca își făcea anumite previziuni economice bazate pe un anumit mod de derulare a contractului de credit și pe veniturile pe care acesta le genera, previziuni ce erau anihilate în cazul unei rambursări anticipate.

În ce privește dobânda penalizatoare, prevăzută de art. 4.4, aceasta este calculată și percepută numai în situația eventuală în care debitorul nu-și execută la timp obligația de plată a ratelor, această dobândă având configurația juridică a unei veritabile clauze penale, instituită pentru a predetermina prejudiciul suferit de bancă în situația executării cu întârziere a obligației, această clauză nefiind abuzivă.

Referitor la clauza prevăzută de art. 5.2, s-a susținut că aceasta nu se circumscrie prevederilor Legii nr. 193/2000, respectiva clauză neproducând niciodată efecte în concret.

Respectiva clauză nu a produs niciodată efecte pentru că banca nu a modificat niciodată nivelul comisioanelor.

Comisionul de analiză a fost perceput odată cu analizarea tuturor condițiilor consumatorului, iar comisionul de rambursare anticipată nu lezează interesele consumatorilor, însă acesta nici nu se mai aplică, fiind anihilat de dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

În mod eronat au susținut reclamanții că banca și-a rezervat un drept discrediționar, acela de a declara ca exigente în mod anticipat obligațiile ce decurg din contract, câtă vreme această posibilitate i-a fost conferită prin acordul părților și poate fi exercitată doar în cadrul limitelor circumscrise prin clauzele stipulate în contract și doar în caz de culpă din partea debitorilor, interpretarea corectă a clauzelor contestate fiind cea sistematică, astfel cum este stabilit prin art. 1267 C. civ., astfel încât clauzele prevăzute de art. 8.14 și 8.15 trebuie interpretate prin coroborare cu celelalte clauze contractuale, iar nu singure.

Dacă s-ar admite teza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.4 din contract, ar însemna că băncile nu ar putea sancționa atitudinea culpabilă a consumatorilor.

La data de 23 iulie 2018, intimații-reclamanți au depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 28 februarie 2019, a fost admis, în principiu, recursul declarat de pârâtele C. S.A., C. și D. S.A..

În prealabil, se constată că în speță sunt aplicabile art. 499 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Apărările intimaților-reclamanți, cu privire la inadmisibilitatea recursului, nu mai pot fi avute în vedere, cât timp, prin încheierea din 28 februarie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul, ocazie cu care a fost avut în vedere și acest aspect.

Critica referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A. nu poate fi reținută.

Astfel, cesiunea de creanță a fost efectuată pe parcursul derulării contractului de credit, astfel încât în cazul în care se va constata nulitatea absolută a unor clauze abuzive și se va dispune restituirea unor sume de bani ce au fost încasate, atât înainte de data cesionării cât și după această dată, aceste dispoziții vor privi și pe recurenta-pârâtă C. S.A..

Caracterul retroactiv al nulității absolute va produce efecte și față de această pârâtă, mai ales că sumele reprezentând comision de acordare și de administrare au fost percepute diferit înainte și după momentul cesionării contractului.

Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ce privește caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

Conținutul prestabilit al contractului de credit bancar și natura sa de contract de adeziune justifică înfrângerea prezumției de negociere a contractului invocată de recurentele-pârâte.

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că nu poate fi apreciat caracterul negociat al unui contract de credit doar prin simpla semnare a contractului, deoarece, în situația acestor contracte părțile nu se află pe poziții de egalitate nici în ce privește cunoștințele de specialitate, nici în ce privește puterea de negociere, iar simpla informare a beneficiarilor de credit în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea acestuia, astfel de contracte fiind prezumate a fi nenegociate, incumbând băncii datoria de a prezenta probe din care să rezulte că ar fi fost negociate clauzele contractului, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

Susținerile recurentelor-pârâte în sensul că reclamanții ar fi avut posibilitatea să formuleze contraoferte la ofertele bănci lor, nu sunt aplicabile în speța de față, reclamanții nefiind profesioniști, neaflându-se pe poziții de egalitate cu banca, neavând aceeași putere de negociere, acest tip de relație putându-se desfășura numai între doi profesioniști, nu între un profesionist și un consumator.

Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și a prevederilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, deoarece din aceste dispoziții legale rezultă că prețul contractului nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive, doar dacă aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, or, instanța de apel a reținut că această condiție nu este îndeplinită în cauză, contrar susținerilor recurentelor-pârâte.

În plus, recurentele nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, sub acest aspect, pentru a putea fi analizată de instanța de recurs, această critică vizând, de fapt, netemeinicia deciziei recurate, sub aspectul reținerii unei anumite stări de fapt, de către instanța de apel.

Tot în acest sens, nu poate fi reținută nici critica privind pretinsa lipsă a dezechilibrului între contraprestațiile părților, recurentele susținând că nu a fost făcută o astfel de dovadă, însă această critică vizează tot netemeinicia deciziei recurate, or, în calea de atac, extraordinară, a recursului, nu se poate analiza decât nelegalitatea deciziei recurate nu și netemeinicia acesteia.

Nu pot fi reținute nici criticile privind pretinsa neanalizare a conduitei băncilor, din perspectiva noțiunilor de practici comerciale înșelătoare, deoarece aceasta vizează, în fapt, răsturnarea nu a prezumției de bună-credință, ci a prezumției de nenegociere a contractului, or, criticile ce vizează acest aspect au fost analizate mai sus.

În ce privește criticile referitoare la comisionul de administrare, prevăzut de art. V pct. 5.1 lit. c) din contract, acestea nu pot fi reținute, din următoarele considerente:

Chiar dacă acest tip de comision este permis de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, aceasta nu înseamnă că el trebuie prevăzut, automat, în contract.

Acest comision trebuia descris în cuprinsul condițiilor generale ale contractului bancar, pentru ca beneficiarul împrumutului să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care a fost perceput respectivul comision, creditorul trebuind să indice atât scopul pentru care a fost perceput comisionul cât și destinația acestuia, adică, operațiunile concrete pe care banca se obligă se le efectueze în schimbul acestui comision.

Banca nu a făcut acest lucru, în prealabil, în oferta de contractare sau în cuprinsul contractului, indicând doar în cuprinsul motivelor de recurs anumite activități specifice operațiunilor de supraveghere lunară a situației creditului.

Tocmai pentru faptul că nu a fost descrisă contraprestația băncii raportată la perceperea acestui comision, a condus la aprecierea, justificată, a instanței de apel, că perceperea acestui comision a creat un dezechilibru semnificativ între contraprestațiile părților, caracterul semnificativ rezultând tocmai din nivelul destul de ridicat al acestuia, de 0,15% din soldul curent.

Nici critica privind reglementarea comisionului de rambursare anticipată nu poate fi primită.

Chiar dacă acest comision nu a mai fost menținut în actul adițional nr. x din 24 septembrie 2012, în mod corect s-a constatat ca fiind abuzivă această clauză, referitoare la respectivul comision, cât timp acesta contravine dispozițiilor art. 36, art. 67 alin. (1) și art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010.

În ce privește critica referitoare la clauza prevăzută de art. 5.2 din contract, nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, chiar dacă banca nu a încercat, în mod concret, să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit, în funcție de politica sa de creditare, aceasta a fost declarată, în mod just, drept una abuzivă, fiind aptă să producă, pe viitor, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, clauza respectivă nefiind negociată cu consumatorii, necuprinzând un mecanism explicit, clar și ușor inteligibil, după care ar fi urmat să fie revizuite comisioanele pe parcursul derulării contractului, caracterul neclar și neinteligibil fiind aplicabil sintagmei "în funcție de politica sa de creditare".

În ce privește criticile referitoare la clauzele prevăzute de art. 4.4, art. 8.14 și art. 8.15 din contract, recurentele-pârâte nu au arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, ci doar au criticat netemeinicia hotărârii instanței de apel, astfel încât Înalta Curte nu poate analiza nelegalitatea deciziei recurate, sub acest aspect.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.