ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 870/2019

Asupra cererii de recurs de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 3.1 lit. b) și art. 3.3, referitoare la dobânda și art. 3.7 privind comisionul de administrare, art. 3.5 cu privire la comisionul de procesare din Contractul de credit nr. x încheiat la data de 01.02.2008 și art. I alin. (1) din Actul adițional din 17.09.2010 cu referire la dobânda și art. V din același act adițional care face referire la menținerea comisionului de administrare credit; obligarea pârâtei la menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contractul inițial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, 01.02.2008 și a indicelui de referința Libor actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule și abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 01.02.2009 (un an de la data încheierii convenției de credit) - 17.09.2010 (data intervenirii actului adițional), comision de administrare, precum și cu titlu de comision de procesare în cuantum de 2.508 CHF, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobânda legală, calculat de la data plății și până la momentul restituirii efective; constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în art. 4.6 din contractul de credit și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul dosar.

Prin Sentința civilă nr. 994 din 18 februarie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, învestit după declinarea competenței de către judecătorie, a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei 3.3 din Contractul de credit nr. x/01.08.2008 numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii) și a respins în rest ca nefondată cererea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamații A. și B., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 9 noiembrie 2016, iar pârâta C. S.A. a formulat apel incident.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 69 din 16 ianuarie 2018, în complet inițial învestit, a respins apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 994/18.02.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015 ca nefondat, apoi, în complet de divergență, cu unanimitate, a admis apelul formulat de pârâta C. S.A., împotriva Sentinței civile nr. 994/18.02.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva Deciziei civile nr. 69 din 16 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs A. și B., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că banca pârâtă nu a declarat apel principal, ci a preferat instituția apelului incident, însă motivarea apelul incident, în realitate, a urmărit modificarea în tot a sentinței primei instanțe. Curtea de Apel, deși, în raport de solicitările intimatei-pârâte, urma să admită excepția tardivității formulării apelului, precum și a inadmisibilității apelului incident, pe de o parte, nici nu a analizat aceste solicitări ale reclamanților, pe de altă parte, a ignorat dispozițiile referitoare la calea de atac a apelului, în special prevederile art. 481 C. proc. civ. Astfel, fiind singurii care au declarat apel în cauză, recurenții consideră că instanța de apel le-a creat în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.

Arată că este evidentă contradictorialitatea în cuprinsul paginii 19 a deciziei atacate:

"Curtea reține că criteriul de modificare a dobânzii revizuibile de la art. 3.3 (...) nu a fost folosit de bancă (...)", în același timp, în paragraful imediat următor, aceeași instanță menționează:

"Se constată astfel că dobânda prevăzută în contract pentru primul an de creditare a fost fixă și în procent de 4,9% pe an, iar din al doilea an (...) a fost variabilă de 5,9%, rămânând astfel până în 2010 (...)"

În același timp, motivul străin de natura pricinii, învederat de curtea de apel este menționat în ultimul paragraf din pagina 19 și continuat în pagina 20 a deciziei:

"De asemenea, modificarea ratei dobânzii după primul an de creditare de la 4,9% la 5,9% nu a avut loc în baza criteriului considerat abuziv, ci a art. 3.1. lit. b) și a) art. 3.3. teza inițială din contract, dobânda de 5,9% fiind dobânda curentă revizuibilă în vigoare la momentul martie 2009 pentru toți clienții băncii."

Susține că nici curtea de apel nu a fost învestită cu un capăt de cerere care să constate cuantumul dobânzii variabile în vigoare la momentul martie 2009, practicat de C. S.A. în toate contractele de credit. De altfel, nici nu precizează instanța dacă această dobândă curentă revizuibilă în vigoare la momentul martie 2009 era una stabilită printr-o lege, sau impusă de Banca Națională a României.

Consideră că simpla presupunere a instanței cu privire la o astfel de dobândă generală și care doar este o bănuială că s-ar fi aplicat tuturor clienților băncii, nu poate fi considerat un motiv legal și întemeiat față de care să fie admis un apel incident și modificată fundamental soluția primei instanțe.

Referitor la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenții arată că au semnat un contract de adeziune, fiind îndeobște recunoscut că orice contract de credit are clauze prestabilite, iar negocierea efectivă a clauzelor nu este permisă în mod real consumatorilor, nici în prezent, cu atât mai puțin în anul 2008. Imperativul protecției consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile și disproporționate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii variabile.

Referitor la stabilirea dobânzii ulterior primului an de creditare, recurenții susțin că motivarea instanței de apel este dată cu încălcarea evidentă a normelor de drept material incidente. Aceasta deoarece, după cum este lesne de observat, clauza art. 3.3. teza a doua din contract, oferă băncii dreptul discreționar de a revizui dobânda, fără ca nouă rată să fie negociată cu reclamanții, aceștia urmând doar să fie înștiințați cu privire la noua valoare a acesteia.

Instituția de credit nu a circumstanțiat în niciun mod elementele care-i permit să modifice unilateral dobânda, lăsând la latitudinea sa majorarea dobânzii, ceea ce face ca această clauză să fie interpretată exclusiv în favoarea băncii, servind doar intereselor acesteia.

Cu privire la cele două comisioane (de procesare și de administrare), deși instanța de apel a reținut că simpla menționare a lor în contract este suficientă pentru ca un consumator să și le asume, nu echivalează însă cu buna-credință a părților în executarea obligațiilor contractuale.

Nu există în cuprinsul contractului de credit o obligație corelativă instituției bancare, care să justifice încasarea unui comision de procesare, în procent de 2,2%, în condițiile în care recurenții returnează suma solicitată cu titlu de împrumut și achită instituției dobânda lunară, care acoperă orice costuri pe care aceasta le poate pretinde, motiv pentru care consideră că obligația lor este fără cauză.

Perceperea de către bancă a comisionului de procesare a creditului, în procent de 2,2% din valoarea totală a creditului acordat, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul recurenților, perceperea sa nefiind justificată de niciun serviciu pe care instituția de credit l-a prestat, motiv pentru care este fără echivoc caracterul său abuziv.

Recurenții-reclamanți susțin și faptul că, comisionul de administrare, în procent de 0.23%, este o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, fără o justificare certă și contrară prevederilor legale, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Niciuna dintre condițiile care trebuie întrunite cumulativ nu a fost analizată de instanța de apel, aspect care echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părților.

Prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen la data de 17 aprilie 2019, în vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor invocate, reține că este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că deși banca pârâtă nu a declarat apel principal ci incident, în realitate, a urmărit modificarea în tot a sentinței primei instanțe iar aspectele reținute în motivarea apelului incident al intimatei, sunt atât contradictorii, cât și străine de natura cauzei.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, în consecință, atât demersul pârâtei de a formula apel incident cât și soluția instanței de a admite apelul incident, de a modifica sentința apelată și de a respinge acțiunea, se află în limitele legii.

Referitor la critica privind contradictorialitatea se observă că nici aceasta nu este fondată instanța de apel prezentând cronologic modul de aplicare a clauzei privind dobânda, analiză din care reiese că instanța a reținut că până la încheierea actului adițional în baza O.U.G. nr. 50/2010 criteriul modificării dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu a operat și nu mai poate opera, ca atare nu i se poate reține caracterul abuziv.

Nu sunt fondate nici criticile privind motivele străine de natura pricinii în ceea ce privește modificarea dobânzii având în vedere că acest motiv de nelegalitate poate fi reținut doar în situația când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricini, or recurenții nu au relevat un astfel de aspect ci doar au criticat unele argumente reținute de instanță cu privire la nivelul dobânzii.

Referitor la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenții au arătat că motivarea instanței de apel este dată cu încălcarea normelor de drept material incidente întrucât clauza art. 3.3. teza a doua din contract, oferă băncii dreptul discreționar de a revizui dobânda, fără ca nouă rată să fie negociată cu reclamanții, aceștia urmând doar să fie înștiințați cu privire la noua valoare a acesteia.

Astfel cum s-a arătat anterior, cu referire la nivelul dobânzii înainte de intervenția actului adițional în baza O.U.G. nr. 50/2010 criteriul modificării dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu a operat motiv pentru care instanța de apel a considerat lipsite de substanță criticile privind caracterul abuziv susținute de apelanții-consumatori, ca atare și această critică este nefondată.

În ceea ce privește comisionul de procesare prevăzut în art. 3.5 din același contract, se constată că banca a perceput acest comision în procent de 2,2%, o singură dată, la momentul tragerii creditului.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art. 4 alin. (6) din lege se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil". Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) conform căreia "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele, taxe etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, devreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori, costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale, iar dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

În cauza dedusă judecății, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea din contract cu privire la comisionul de procesare a fost clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamanții consumatori prin semnarea contractului. Totodată, acest comision a fost calculat procentual la valoarea creditului, iar acest fapt era cunoscut de către reclamanți la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, comisionul de procesare, ca și componentă a prețului creditului, este exceptat, în speță de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenției de credit, respectiv prețul serviciului de finanțare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Așadar, potrivit celor mai sus reținute, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.5 din contractul încheiat de părți, din perspectiva art. 4 alin. (1) din lege.

Înalta Curte apreciază că nici încasarea de către pârâtă a unui comision lunar de administrarea creditului de 0,23%, calculat la valoarea inițiala a creditului stipulat prin art. 3.7 din contractual de credit, nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, creditul acordat pe o perioadă de peste 30 de ani, implică o serie de costuri legate de urmărirea, verificarea desfășurării acestui credit, respectiv cele legate de urmărirea ca ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate etc.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea băncii, care constă în operațiunile de gestionare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului și obligația de plată a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în contract, atât sub aspectul cuantumului, cât și a faptului că se percepe lunar.

Plecând de la dispozițiile art. 4 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, Legea nr. 193/2000 a prevăzut că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fața de serviciile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Astfel, considerentul 19 al Directivei nr. 93/13 specifică faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze". Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului care nu poate profita de calitatea aceasta pentru a obține beneficii referitoare la preț, principalul element pe care un consumator trebuie să-l ia în calcul atunci când încheie un contract.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor prevăzute de art. 3.5 și art. 3.7, art. 1 lit. b) din contract, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin rațiuni obiective, vizează obiectul principal al contractului, sunt percepute în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoștință de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestor costuri și că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța constată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 69 din 16 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - NN