ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1870/2019

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Analizând contestația în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 mai 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractelor de credit nr. x/10.02.2005, nr. y/28.07.2005, nr. z/29.07.2005, nr. w/21.12.2006, nr. 848 PF/27.12.2006, nr. 91PF/12.03.2007, să repună părțile în situația anterioară încheierii contractelor de credit, prin clarificarea și restituirea sumelor achitate de consumatori, cu toate efectele subsecvente, să o oblige pe pârâtă la efectuarea radierilor, mențiunilor sau rectificărilor necesare la Biroul de credite și să emită documentul de confirmare a lipsei oricărei obligații a părților ca urmare a nulității contractelor de credit, precum și să constate lipsa de obiect a contractelor de ipotecă aferente contractelor de credit nr. x și 6 și, pe cale de consecință, nulitatea acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3207 din 09 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și i-a obligat pe reclamanți în favoarea pârâtei la plata sumei de 7.660,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței mai sus-menționate, reclamanții A. și B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1434 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat și i-a obligat pe apelanții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 2.681,52 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând că hotărârile instanțelor inferioare au fost date cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fără să cuprindă motivele pe care se sprijină și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia nr. 2299 din 29 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017 s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivare, instanța de recurs a reținut, în esență, că decizia nr. 1434 din 28 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului, este o hotărâre definitivă, motivat de faptul că valoarea cererii deduse judecății de reclamanți este de 553.175,06 RON, situându-se sub pragul valoric de 1.000.000 RON prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016.

Împotriva acestei din urmă decizii, B. și A. au formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 4 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată de instanța de recurs este nelegală.

Intimata C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată, precum și obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepția invocată este fondată pentru următoarele considerente:

Art. 503 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Totodată, conform dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 4 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale sau când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia din recursurile declarate în cauză.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că obiectul contestației în anulare îl formează numai hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit art. 493 alin. (5) teza I C. proc. civ., "în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă (...) anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată, fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac".

Textul de lege anterior evocat stabilește că nu sunt supuse niciunei căi de atac hotărârile pronunțate de instanța supremă, în complet de filtru, prin care recursul este anulat sau respins, pentru neîndeplinirea unei cerințe formale sau de admisibilitate.

Nefiind supusă niciunei căi de atac, rezultă că hotărârea instanței de recurs pronunțată în complet de filtru, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nu poate forma obiectul căilor de atac de reformare sau de retractare.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că prin decizia nr. 2299 din 29 mai 2018, pronunțată în complet de filtru conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fiind atacată o hotărâre pronunțată de Înalta Curte în complet de filtru, rezultă că această hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac, conform art. 493 alin. (5) teza I C. proc. civ., nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea contestației în anulare.

Or, recunoașterea unei căi extraordinare de atac în alte situații și pentru alte motive decât cele prevăzute de legea procesual civilă ar constitui o încălcare a principiului legalității căilor de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii consacrat de art. 16 din Constituția României, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva deciziei nr. 2299 din 29 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga pe contestatorii B. și A. la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata C. S.A., reprezentând contravaloare onorariu de avocat.

Instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat de la suma de 2.248,05 RON, la suma de 1.000 RON.

Potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată, iar "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea unor cheltuieli de judecată, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune și în dreptul intern.

Realitatea și necesitatea cheltuielilor țin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obține serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

În raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările făcute de apărătorul intimatei C. S.A, instanța apreciază ca rezonabilă plata unui onorariu în sumă de 1.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva deciziei nr. 2299 din 29 mai 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă pe contestatorii B. și A. la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata C. S.A, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2019.