ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2299/2018

Ședința publică din data de 29 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 mai 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută a contractelor de credit nr. x/10.02.2005, nr. y/28.07.2005, nr. z/29.07.2005, nr. w/21.12.2006, nr. 848 PF/27.12.2006, nr. 91PF/12.03.2007, să repună părțile în situația anterioară încheierii contractelor de credit, prin clarificarea și restituirea sumelor achitate de consumatori, cu toate efectele subsecvente, să o oblige pe pârâtă la efectuarea radierilor, mențiunilor sau rectificărilor necesare la Biroul de credite și să emită documentul de confirmare a lipsei oricărei obligații a părților ca urmare a nulității contractelor de credit, precum și să constate lipsa de obiect a contractelor de ipotecă aferente contractelor de credit nr. x și y și, pe cale de consecință, nulitatea acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3207 din 09 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și i-a obligat pe reclamanți în favoarea pârâtei la plata sumei de 7.660,44 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței mai sus-menționate, reclamanții A. și B. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1434 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat și i-a obligat pe apelanții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 2.681,52 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând că hotărârile instanțelor inferioare au fost date cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fără să cuprindă motivele pe care se sprijină și cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima dintre criticile dezvoltate de recurenți în memoriul depus la dosar vizează aprecierea pretins greșită a instanței de apel în sensul că prevederile Legii nr. 190/1999 nu se aplică contractelor de credit nr. x/10.02.2005 și nr. y/12.03.2007. Din această perspectivă, autorii căii de atac au arătat că instanța de apel a ignorat definiția dată de legiuitor creditului ipotecar pentru investiții imobiliare și situația de fapt în speță, respectiv natura celor două contracte și destinația împrumuturilor ce au făcut obiectul acestora, anume pentru achiziționarea unor imobile cu destinație locativă - trei terenuri și un apartament.

De asemenea, au susținut că instanța de prim control judiciar, prin decizia atacată, a confirmat raționamentul tribunalului, care și-a expus soluția fără a indica temeiul de drept aplicabil celor două contracte menționate, încălcând astfel dispozițiile imperative, de ordine publică ale art. 424 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deși instanțelor de fond le revenea sarcina de a stabili regimul juridic al contractelor deduse judecății, inclusiv prin indicarea legii aplicabile.

În acest sens, autorii căii extraordinare de atac au apreciat că soluția instanțelor anterioare este întemeiată pe considerații generale, iar nu pe susținerea unui text de lege, situație ce contravine prevederilor art. 14 alin. (6), art. 20 și art. 22 alin. (2), (4), (5) și 6 C. proc. civ.

În cadrul celei de-a doua critici formulate, recurenții au invocat incidența prevederilor Legii nr. 190/1999 în ceea privește contractele de credit nr. x/10.02.2005 și nr. y/12.03.2007, în susținerea acestei opinii menționând deciziile C.J.U.E. pronunțate în cauzele C - 602/10 și C - 449/13, raportat la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 289/2004, sens în care au reprodus textul legal evocat și parțial considerentele deciziei C.J.U.E. în cauza C - 602/10.

Raportat la cele anterior susținute, au conchis că, deși existența limitei valorice este de natură să excepteze contractele de credit evocate de la aplicabilitatea Directivei 2008/48, jurisprudența C.J.U.E. și norma legală menționată atrag incidența acesteia, iar instanța de apel le-a îndepărtat nelegal susținerile referitoare la prevederile legale aplicabile.

Autorii au circumscris această critică cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cea de-a treia critică formulată de recurenți vizează în opinia acestora răsturnarea sarcinii probei în defavoarea lor, în calitate de consumatori, contrar celor statuate de C.J.U.E. prin hotărârea pronunțată în cauza C - 449/13.

În concret, au menționat omisiunea instanței de apel de a examina documentele componente a două dintre cele șase contracte de credit, respectiv a celor ipotecare. De asemenea, au susținut că instanța și-a argumentata soluția exclusiv pe probatoriile și apărările intimatei.

În mod expres, recurenții au menționat calitatea lor de soți reținută ca argument de instanța de prim control judiciar pentru a înlătura nesocotirea de către bancă a dispozițiilor art. 7 și 8 din Legea nr. 289/2004, potrivit cărora acesteia îi revenea obligația să comunice/remită câte un exemplar al contractelor fiecăreia dintre părțile contractante.

Următoarea critică dezvoltată de recurenți se referă la analiza pretins părtinitoare făcută de instanța de apel cu privire la obligația băncii de informare precontractuală a împrumutaților. În acest sens, recurenții au invocat ignorarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 289/2004 și împrejurarea că banca nu a făcut în nici un fel dovada îndeplinirii obligației de informare. Au mai criticat autorii prezentei căi extraordinare de atac argumentele reținute de instanța de prim control în susținerea concluziei că banca s-ar fi conformat obligației menționate, respectiv clauza standard din cererea de creditare, coroborată cu graficele de rambursare pentru informare, emise la data cererilor de creditare în lipsa oricărei dovezi că acestea le-ar fi fost în mod real remise.

Subsumat acestei critici, au mai susținut că trebuiau puse în discuție și stabilite de comun acord de către părți elementele esențiale ale creditului - dobânda, perioadă rambursare, D.A.E., cuantumul ratelor etc., iar nu cuprinsul documentației de credit, astfel cum eronat și nelegal a apreciat instanța de apel la fila x alineatul penultim, teza finală a deciziei atacate.

Au mai criticat decizia atacată pentru a fi preluat exclusiv explicațiile intimatei-pârâte cu privire la costul total al creditului, raportat la cuantumul D.A.E., precum și pentru a nu fi dat curs cererii lor de a pune în vedere băncii să depună la dosar calculul menționat aferent fiecăruia dintre cele șase contracte deduse judecății.

Cea de-a șasea critică formulată vizează încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 289/2004, care statuează că sunt nule de drept contractele încheiate cu nerespectarea prevederilor acesteia după intrarea sa în vigoare, raportat la concluzia instanței de apel în sensul că necomunicarea integrală a celor două contracte anterior evocate nu constituie cauză de nulitate absolută potrivit dreptului comun.

Următoarea critică formulată de recurenți rezidă în reiterarea celor susținute anterior referitor la sarcina probei. În acest sens, autorii au arătat că instanțele de fond în mod eronat au răsturnat sarcina probei privind executarea obligațiilor legale de informare, interpretarea acestora fiind de natură să compromită efectivitatea drepturilor recunoscute de Directiva 87/102/CEE a Consiliului, respectiv de Legea nr. 289/2004.

A opta critică formulată de recurenți se referă la maniera subiectivă în care instanța de apel a analizat condiția ad validitatem pentru contractele de credit deduse judecății, concluzia acesteia fiind diferită pentru patru dintre convențiile menționate, raportat la alte două dintre acestea. Au mai menționat autorii prezentului demers judiciar că instanța de apel putea lua ca indiciu adresa D.. pen. și trebuia să solicite relații atât de la autoritatea națională, cât și de la intimata-pârâtă.

Ultima dintre criticile formulate de recurenți privește incompatibilitatea judecătorului de primă instanță, nerespectarea de către acesta a obligației de abținere și soluția dată cererii de recuzare a președintelui instanței de apel.

Referitor la cele enumerate, autorii recursului au afirmat că le creează reale suspiciuni în ceea ce privește legalitatea hotărârilor de fond, având în vedere raporturile contractuale dintre judecători și intimata-pârâtă C. S.A., sens în care au apreciat că în cauză nu au fost respectate exigențele impuse de art. 6 din C.E.D.O.

Pentru cele anterior expuse, recurenții au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare unei curți de apel învecinate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 10 februarie 2017.

Cererea de recurs a fost comunicată la 16 februarie 2017 intimatei-pârâte C. S.A., care la 23 martie 2017 a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca inadmisibil, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și în subsidiar ca nefondat, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea inadmisibilității recursului, intimata-pârâtă a arătat că valoarea totală a contractelor de credit deduse judecății a căror nulitate absolută s-a cerut a fi constatată este în jurul sumei de 80.000 euro, situându-se astfel sub valoarea prag de 1.000.000 RON, instituită de legiuitor prin normele legale evocate.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților la 27 martie 2017, iar aceștia au formulat răspuns la întâmpinare, care a fost înregistrat la dosar la 06 aprilie 2017.

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanții, în susținerea admisibilității recursului de față, au arătat în esență că, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 95/2016, dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. se aplică proceselor pornite începând cu 01 ianuarie 2019.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, soluția preconizată fiind în principal de respingere a căii de atac ca inadmisibilă, în baza art. 493 alin. (5), raportat la art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, cu aplicarea art. 457 C. proc. civ.

Prin încheierea de la 13 februarie 2018, pronunțată în completul de filtru în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, punându-li-se în vedere că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Potrivit dovezilor de comunicare restituite la dosar, aflate la dosar, raportul a fost comunicat părților la 20 februarie 2018.

Prin punctul de vedere înregistrat la dosar la 26 februarie 2018, intimata a achiesat la concluziile raportului.

La 02 martie 2018 a fost înregistrat la dosar punctul de vedere formulat de recurenți față concluziile raportului.

Aceștia au susținut, în esență, că au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întrucât valoarea pretențiilor în litigiu se situează peste valoarea prag, fiind în sumă de 1.009.599,79 RON.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, chestiune a cărei soluționare face de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, pentru considerentele ce succed:

În mod prioritar, se reține că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 C. proc. civ., care presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

În speță, recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru verificarea admisibilității căii extraordinare de atac a recursului, urmează a se avea în vedere obiectul acțiunii deduse judecății, care în speță vizează constatarea nulității absolute a contractelor de credit nr. x/10.02.2005, nr. y/28.07.2005, nr. z/29.07.2005, nr. w/21.12.2006, nr. 848 PF/27.12.2006, nr. 91PF/12.03.2007, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractelor de credit, restituirea sumelor achitate de consumatori, cu toate efectele subsecvente, obligarea pârâtei la efectuarea radierilor, mențiunilor sau rectificărilor necesare la Biroul de credite, obligarea pârâtei la emiterea documentului de confirmare a lipsei oricărei obligații a părților ca urmare a nulității contractelor de credit, constatarea lipsei de obiect a contractelor de ipotecă aferente contractelor de credit nr. x și y și, pe cale de consecință, constatarea nulității acestora, cu cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere", aceste dispoziții legale prezentând în egală măsură relevanță și sub aspectul determinării căilor de atac referitoare la litigiile soluționate.

Față de obiectul capetelor de cerere principale, constatarea nulității contractelor de credit menționate și constatarea nulității contractelor de ipotecă aferente contractelor de credit nr. x și y pentru lipsa obiectului, se reține incidența dispozițiilor art. 101 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care prevăd că "în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății", precum și că "aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept."

Totodată, având în vedere pluralitatea capetelor de cerere formulate de reclamanți prin acțiunea introductivă, magistratul-asistent apreciază că sunt aplicabile pentru stabilirea valorii litigiului dedus judecății și prevederile art. 99 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care prevăd că, atunci "când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte" și că, "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt."

În speță sunt incidente dispozițiile art. 99 alin. (2) C. proc. civ., întrucât capetele principale de cerere, deși nu sunt întemeiate pe un titlu comun, ci pe mai multe, se află în strânsă legătură și au fost deduse judecății printr-o singură acțiune.

Trebuie amintite contractele ce formează obiectul litigiului dedus judecății:

- contractul de credit nr. x/10.02.2005, prin care recurenții au contractat un credit în valoare de 39.865 EUR, reprezentând credit imobiliar pentru cumpărarea a trei terenuri;

- contractul de credit nr. x/28.07.2005, prin care recurenții au contractat un credit în valoare de 35.532 RON, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/29.07.2005, prin care recurenții au contractat 35.272 RON, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/21.12.2006, prin care recurenții au contractat 10.000 EUR, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/27.12.2006, prin care recurenții au contractat 4.500 EUR, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat pentru nevoie personale;

- contractul de credit nr. x/12.03.2007, reprezentând credit imobiliar în valoare de 27.400 EUR pentru cumpărare apartament de patru camere.

Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință de la 16 septembrie 2014, tribunalul a respins excepția propriei necompetențe materiale în soluționarea cauzei, reținând incidența dispozițiilor art. 99 alin. (2) C. proc. civ. în raport de precizările de acțiune făcute de reclamanți și faptul că cel puțin valoarea contractului nr. x PFE/2005 este de peste 200.000 RON.

Acest aspect nu a fost contestat în calea de atac a apelului, iar instanța supremă constată că prin precizările făcute de reclamanți s-a indicat că valoarea celui mai oneros dintre contractele deduse judecății este de 325.137,90 RON, după cum ulterior, prin precizarea depusă la 10 iulie 2014, s-a arătat că valoarea primului contract (cel mai împovărător) este de 553.175,06 RON, câtimea obiectului cererii fiind în acest fel stabilită în mod definitiv, iar în funcție de aceasta și competența materială de soluționare a cauzei.

În acest context, calea de atac a recursului apare ca inadmisibilă pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv(...)."

Potrivit textelor legale precitate, în cererile având ca obiect constatarea nulității absolute a unor contracte, așa cum este cazul în speță, se va avea în vedere valoarea contractelor pretins a fi lovite de nulitate absolută, întrucât acestea constituie obiectul dedus judecății.

Este de remarcat că valoarea cererii principale este cea în funcție de care se apreciază admisibilitatea căii de atac, iar nu criticile formulate în apel.

Cum prin cererea completatoare depusă la 10 iulie 2014, reclamanții au indicat suma totală dedusă judecății prin primul capăt de cerere ca fiind de 125.836 euro, echivalentul a 553.175,06 RON, calculat la cursul B.N.R. din 13 iunie 2014 de 4.3960 RON pentru 1 EURO, aceasta este suma în raport cu care se va verifica admisibilitatea prezentului recurs.

Astfel, având în vedere că valoarea cererii deduse judecății de reclamanți prin cererea introductivă este de 553.175,06 RON, situându-se sub pragul valoric de 1.000.000 RON prevăzut de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, în raport cu normele legale precitate instanța supremă impune concluzia că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speță fiind operant principiul legalității căilor de atac, consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1434 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 mai 2018.