ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 343/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 17.05.2019 sub nr. x/2019, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând, în temeiul art. 1175 C. civ., să se constate intervenită simulația convenției de prete nom, în ceea ce privește contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.2010, încheiat între societatea RC-CF Trans S.R.L. și autorul pârâtei, D.; să se constate că reclamanții dețin împreună cu pârâta, în calitate de proprietari, în cotă de 1/2, imobilul situat în Brașov, Poiana Brașov, înscris în CF x Brașov, nr. top x și nr. top x compus din teren și casă de vacanță; să se constate că, urmare a intervenirii simulației, actul aparent este inopozabil în raport cu reclamanții, având în vedere calitatea de coproprietari ai imobilului; să se dispună rectificarea mențiunilor înscrise în CF x Brașov și înscrierea dreptului de proprietate aparținând reclamanților, în cotă de 1/2 din imobilul compus din teren și casă de vacanță ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/30.12.2010.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 166/S/29.10.2020, Tribunalul Brașov a admis cererea de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 11860 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și, în consecință:

A constatat că a intervenit simulația ca urmare a convenției de prete nom dintre reclamanți și autorul pârâtei, D., în ceea ce privește încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 30.12.2010 între societatea RC-CF Trans S.R.L. și D..

A constatat că, în realitate reclamanții dețin împreună cu pârâta, în calitate de proprietari în cota de 1/2 din imobilul situat în Brașov, Poiana Brașov, înscris în CF x Brașov, nr. top x și nr. top x compus din teren și casă de vacanță.

A constatat că, urmare a intervenirii simulației, actul aparent este inopozabil reclamanților.

A dispus rectificarea mențiunilor înscrise în CF x Brașov în sensul înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților, împreună, pentru cota de 1/2 din imobil, cealaltă cotă de 1/2 rămânând actualului proprietar, pârâtă în cauză.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 575/13.05.2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs pârâta C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1175 C. civ. de la 1864, regulile de stabilire a voinței reale a părților contractante, cuprinse în art. 977 coroborat cu art. 982 C. civ., precum și dispozițiile art. 1198 C. civ., apreciind în mod nelegal că există simulație chiar și în absența unui contraînscris.

Caracteristic pentru simulație, ca operațiune juridică reglementată de art. 1175 C. civ., este existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte, unul public, aparent, denumit și contract simulat, prin care se creează o aparență juridică ce nu corespunde realității, și un altul, secret, denumit contraînscris, care corespunde voinței reale a părților și prin se care anihilează în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public.

Prin urmare, și în cazul simulării prin interpunerea de persoane, contraînscrisul trebuie încheiat tot între persoanele care au încheiat actul aparent, cu precizarea că adevăratul beneficiar este o altă persoană, întrucât în cazul acestei simulării ambele părți din contract urmăresc în mod conștient ca efectele să se producă față de o terță persoană.

Or, în prezenta cauză nu a fost încheiat un contraînscris, iar la momentul perfectării actului de vânzare cumpărare nu a existat niciun impediment pentru întocmirea acestuia.

De asemenea, nu s-a făcut dovada faptului că vânzătorul a cunoscut că vinde imobilul atât lui D., cât și familiei E.. Nu s-a făcut nicio dovada din care să rezulte că reclamanții au participat la negocierea prețului, la vizionarea imobilului, la celelalte formalități care preced perfectarea contractului de vânzare cumpărare. Dimpotrivă, implicarea reclamanților a intervenit după achiziționarea imobilului când aceștia au efectuat anumite investirii la imobil și au încheiat contracte de utilitari. Or, aceste activități nu pot echivala cu o simulație, ci, mai degrabă, creează un drept de creanță al reclamanților față de proprietarul imobilului.

Ca atare, instanța de judecată a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, aplicând în mod greșit regulile de stabilire a voinței reale a părților contractante, potrivit cărora Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar sarcina de a dovedi că voința reală nu corespunde cu voința declarată revine părții interesate.

Recurenta a susținut și faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1198 C. civ., care permit utilizarea probei cu martori și prezumții, dacă a existat o imposibilitate (fie și morală) de a-și procura o dovadă scrisă, în cauză nefiind întrunită situația premisă a normei.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 1198 C. civ., este necesar ca partea să dovedească imposibilitatea (fie și morală) de a procura o dovadă scrisa. Or, din probele administrate nu rezultă că între părți există o relație atât de strânsă încât să determine o imposibilitate morală de întocmire a unui înscris între părți.

Pe de altă parte, imposibilitatea de constituire a înscrisului trebuie să fie raportată nu doar la relația dintre părți, ci și la valoarea actului juridic la care se referă proba. Relația de prietenie dintre părți ar fi putut să reprezinte o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris constatator al unei creanțe de o valoare mică, de exemplu de ordinul câtorva mii de RON, dar nu pentru achiziționarea unui imobil cu valoarea de câteva zeci de mii de euro.

Recurenta a criticat, totodată, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în conformitate cu care nu pot fi martori soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul. Or, în prezenta cauză, instanța de judecata a procedat la audierea martorei F., care a fost concubina defunctului D., în condițiile în care recurenta s-a opus la audierea acestei martore.

Prin cererea depusă la data de 19.07.2021, recurenta - pârâtă a completat motivele de recurs, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., după cum urmează:

1) Decizia de apel nu este motivată în sensul art. 425 C. proc. civ. și cu respectarea exigențelor art. 6 par. 1 din CEDO, în raport și de dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea sa.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din CEDO.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la împrejurarea dacă prima instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, nu trebuie înțelese numai în sens formal, ci ele trebuie interpretate în sens efectiv. Cu alte cuvinte, este necesar ca prima instanță nu doar să fi pronunțat o hotărâre care din perspectiva dispozitivului ei să atingă fondul pricinii, ci examinarea acestui "fond" să rezulte cu claritate din considerente.

Or, așa cum rezultă din hotărârea atacată, instanța de apel nu a făcut altceva decât să expună ad litteram cererea de apel și întâmpinarea la cererea de apel, să indice argumente teoretice în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune și să indice sumar starea de fapt cu consecința incidenței dispozițiilor art. 1175 din vechiul C. civ., fără nicio adăugire care să poată fi catalogată drept un raționament propriu al instanței de apel în ipoteza din speță.

Absența acestei examinări, precum și celelalte argumente expuse în paragrafele precedente, conduc la concluzia că instanța de apel a intrat doar aparent în judecata căii de atac, iar nemotivarea hotărârii judecătorești în modalitatea menționată echivalează cu necercetarea fondului cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 480 alin. (3) și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod.

2) Decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea principiilor dreptului la apărare, al contradictorialității și al rolului activ al instanței.

Fiecare parte litigantă are obligația de a-și dovedi pretențiile, prin producerea unor mijloace de probă legale, verosimile, pertinente și concludente, în conformitate cu dispozițiile C. proc. civ.. Sarcina probei este împărțită între reclamant și pârât, la care se adaugă și rolul activ al instanței care, potrivit art. 22 alin. (2) din cod, poate ordona administrarea probelor considerate necesare chiar dacă părțile se împotrivesc.

Cu toate acestea, existența rolului activ al judecătorului nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanței sau că nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la propunerea și administrarea probelor nu ar avea pentru părți consecințe procedurale.

Pe cale de consecință, în măsura în care partea ce formulează anumite pretenții nu este solitara în efortul de a proba, aceasta rămâne singura sancționată în caz de eșec, deoarece dacă nu administrează probele care să-l convingă pe judecător, cu toată eventuala colaborare a adversarului și în pofida rolului activ al instanței, va pierde procesul, iar adversarul va triumfa.

În cauză, încălcând normele și principiile enunțate, instanța de apel nu a făcut altceva decât să asculte concluziile părților exclusiv pe cererea de apel.

În atare condiții, recurenta a fost lipsită în mod flagrant de dreptul la un proces echitabil, întrucât, dacă instanța era nelămurită cu privire la probatoriul administrat, putea să pună în vedere acesteia să completeze probatoriul administrat sau să ofere lămuriri, punând-o, astfel, în imposibilitate de a produce dovezi ce ar fi condus la admiterea cererii de apel.

Încălcarea dreptului la apărare al recurentei conduce la nulitatea hotărârii pronunțate, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ., care consacră o prezumție de vătămare în privința nulităților exprese.

Cât privește principiul contradictorialității, recurenta a arătat că, în cursul judecății în primă instanță, cererea de amânare formulată de către pârâtă, recurenta din cauză, a fost respinsă în mod greșit, judecătorul fondului făcând aplicarea dispozițiilor art. 358 C. proc. civ. și soluționând cauza pe fond.

În condițiile în care prima instanță a încălcat un drept elementar, respectiv un principiu fundamental care guvernează procesul civil, instanța de apel, prin respingerea motivului de apel pe acest aspect, a pronunțat o soluție greșită. Principul contradictorialității trebuie înțeles în sens efectiv, presupunând ca toate elementele procesului să fie supuse dezbaterii și discuției părților, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

3) Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material ce guvernează instituția simulației actului juridic, respectiv a dispozițiilor art. 1175 C. civ. de la 1864.

Simulația presupune existența unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act aparent, respectiv un contraînscris.

Posibilitatea pentru părțile contractante de a dovedi, una împotriva celeilalte, în aceste limite, că actul autentic este simulat, în totul sau în parte, rezultă și din dispoziția cuprinsă în art. 1175 C. civ. din 1864, potrivit căreia actul secret, care modifică un act public, are putere între părțile contractante și succesorii lor universali. Prin act secret, în sensul legii, se înțelege convenția părților, în sens de operațiune juridică (negotium), iar nu înscrisul doveditor. Această convenție pe care părțile înțeleg să o ascundă, prezentând-o altfel, în totul sau în parte, printr-un act public, intervine fie anterior, fie concomitent cu actul public.

Prin urmare, când dovada simulației este cerută chiar părților contractante, este de presupus că ele au avut posibilitatea să-si procure o probă scrisă, astfel că pentru combaterea actului aparent reclamanții intimați trebuie să prezinte un contraînscris întocmit anterior actului fictiv sau concomitent. Așadar, între părți simulația nu poate fi dovedită decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.

Ambele instanțe de fond au reținut faptul că reclamanții intimați sunt terți față de contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/30.12.2010, sens în care pot face dovada simulației prin orice mijloc de probă, întrucât față de ei simulația este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă de bună credință, ceea ce s-a întâmplat în prezenta cauză.

Or, această apreciere este greșită, întrucât reclamantul intimat A. a acționat ca reprezentant legal al societății vânzătoare RC-CF Trans S.R.L., nefiind vorba despre un terț în înțelesul legii (pentru a produce efectele inopozabilității), ci chiar de o persoană care a participat la încheierea actului juridic contestat.

În atare condiții, proba cu martori era inadmisibilă, inclusiv raportat la valoarea obiectului cererii.

Pe de altă parte, din analiza dispozițiilor art. 1175 și art. 1203 C. civ. 1864 rezultă că simulația poate fi licită sau ilicită (făcută în scopul de a ocoli dispozițiile legale imperative, de ordine publică), însă niciuna dintre cele doua instanțe nu a procedat la calificarea judicioasă a cererii introductive, sens în care simulația atrage sancțiunea nulității atunci când se dovedește că a avut drept scop a frauda legea.

Reclamanții au invocat existența simulației sub forma interpunerii de persoane, ambele părți din contractul aparent urmărind, în mod conștient, ca efectele contractului să se producă față de o terță persoană, specificată în actul secret (care nu există la dosar).

4) Instanța de apel a încălcat principiul actori incubit probatio, transpus în art. 249 C. proc. civ.

Rolul judecătorului este cel de a afla adevărul și a stabili realitatea situației de fapt, fiind pus în situația de a decela adevărul în contextul unui probatoriu administrat care, raportat la fiecare probă în parte poate conduce la reținerea unor situații de fapt contradictorii, cum este cazul de față, respectiv de a corobora probatoriul administrat și a înlătura motivat probele administrate ce nu sunt în concordanță și nu corespund situației de fapt.

În cazul de față, atât judecătorul fondului, cât și cel din apel, nu au verificat și evaluat materialul probator, ci și-au fundamentat soluția prin raportarea exclusivă la susținerile unei dintre părți (respectiv a reclamanților intimați), și nu prin coroborarea și aprecierea probelor.

Astfel, ambele instanțe de fond au considerat că sunt suficiente ca probe un contract de furnizare de utilități încheiat anterior vânzării imobilului, un contract de prestări servicii prin care s-a efectuat anumite îmbunătățiri (efectuate exclusiv în partea care reclamanții considerau că li se cuvin), toate acestea în condițiile în care reclamanții intimați nu au anexat și dovezile de plata a acestor servicii și mai mult, reclamantul intimat A. având calitatea de administrator al societății vânzătoare RC-CF Trans S.R.L..

Tot în acest sens, ambele instanțe au interpretat în favoarea reclamanților depoziția martorei G. (aflată în relații de subordonare cu reclamantul A.), însă analiza acestei probe relevă o poziție contradictorie a martorei, în sensul că, pe de o parte, precizează că știe de aranjamentul celor doi, însă motivul pentru care reclamantul A. nu a fost menționat în actul de vânzare-cumpărare este acela că avea o societate în pragul falimentului și se afla în pragul unui divorț.

Se pune întrebarea, pertinentă de altfel, dacă reclamantul A. se afla într-o situație financiară precară la momentul încheierii contractului, cum ar fi putut să achiziționeze împreună cu defunctul D. acest imobil în valoare de 1.651.000 RON, respectiv să achite suma de 825.500 RON (jumătate din contravaloarea imobilului).

Procedând la soluționarea cauzei, ambele instanțe au ignorat cu desăvârșire faptul că reclamanții intimați nu au dovedit în niciun mod achitarea către defunctul D. a sumei de 825.500 RON (transfer bancar, chitanțe descrescătoare de plată, etc.) ținând cont de cuantumul destul de mare al acestei sume), și nici nu a existat un raport de expertiză care să demonstreze că îmbunătățirile imobilului (la cota de 1/4 pretins deținută) au fost efectuate de către reclamanți.

Reclamanții intimați, în prezenta cauză, aveau dreptul doar la eventuale îmbunătățiri asupra imobilului (dacă dovedeau ca sunt achitate personal de către aceștia și nu de către o societate unde asociat era defunctul D.).

Este de observat, de asemenea, reaua credință a reclamanților intimați, întrucât au promovat acțiunea în simulație după decesul lui D. și după circa 10 ani de la încheierea contractului și în condițiile în care reclamantul A. a rămas asociat și administrator al companiilor deținute de defunct.

Nu în ultimul rând, prețul în cuantum de 1.651.000 RON a fost achitat de defunctul D. către societatea vânzătoare RC-CF Trans S.R.L. prin transfer bancar, iar martora G. a precizat în depoziția sa faptul că prețul a fost plătit de D. din dividendele de la societate.

Fără să existe un minim de probatoriu, instanța de apel a apreciat suficientă proba cu martori și incidența unor prezumții simple, în condițiile în care reclamanții intimați nu se pot prevala de propria incorectitudine pentru a obține protecția juridică a dreptului, cunoscutul principiu "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" fiind o garanție a respectării regulilor sociale, principiul fiind o excepție de la regulile care guvernează sancțiunea nulității absolute sau relative, presupunând că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a pretinde recunoașterea unui drept.

III. Apărările formulate în cauză

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, având în vedere faptul că nici motivele invocate, nici dezvoltarea lor, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.

Recurenta - reclamantă C. a depus la dosar două cereri cuprinzând motivele de recurs, ambele înlăuntrul termenului legal de motivare a căii de atac, respectiv de 30 de zile de la comunicarea deciziei de apel, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, la termenul de judecată din 1.02.2022, partea a făcut dovada datei depunerii la poștă a celei de-a doua cereri de recurs, în raport de care Înalta Curte a constatat că și această cerere a fost formulată în termenul legal, urmând ca toate motivele de recurs expuse prin cele două cereri ale recurentei să fie luate în considerare la soluționarea cauzei.

Prin prima cerere de recurs, recurenta a formulat critici referitoare la proba simulației, subliniind absența în cauză a unui contraînscris care să conțină voința reală a părților contractante, invocând, totodată, aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1198 C. civ., care nu sunt incidente în cauză, precum și încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua cerere, recurenta a dezvoltat critica vizând necesitatea existenței unui contraînscris, adăugând argumentul potrivit căruia reclamantul nu este terț față de actul juridic contestat, susținând, în același timp, critici noi - înlăuntrul termenului legal de motivare a recursului - referitoare la nemotivarea deciziei de apel, la neexercitarea rolului activ al judecătorului, încălcarea dreptului la apărare al recurentei și a principiului contradictorialității.

Astfel formulate, motivele de recurs pot fi analizate din perspectiva cazurilor descrise de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate, de altfel, în mod explicit de către recurentă, chiar dacă aceasta nu a făcut, în cazul fiecărei critici, o asociere corespunzătoare cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Sancțiunea nulității căii extraordinare de atac intervine doar dacă niciuna dintre criticile formulate nu reprezintă critici veritabile de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Prin urmare, neindicarea de către recurent a temeiului juridic al criticilor formulate ori o eventuală încadrare greșită a acestora nu atrag nulitatea recursului, în măsura în care, din dezvoltarea susținerilor părții, rezultă că acestea pot fi încadrate juridic în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, ceea ce este cazul în speță.

În același timp, reiese a contrario din același text de lege că, în situația în care au fost invocate mai multe motive de recurs, dar o parte dintre ele sunt susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu intervine sancțiunea nulității recursului în integralitatea sa.

Într-un astfel de caz, recursul nu poate fi constatat nul, însă, neîncadrarea unora dintre motivele invocate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege va împiedica analizarea pe fond a acestora, urmând ca, în soluționarea recursului, să fie luate în considerare exclusiv motivele ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate, potrivit constatărilor ce vor fi expuse în prezenta decizie.

În consecință, excepția nulității recursului nu este întemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Motivele de recurs, astfel cum au fost înfățișate în analiza excepției nulității recursului, urmează a fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și în succesiunea impusă de efectele eventualei admiteri a fiecăreia dintre ele asupra examinării celorlalte, ținându-se cont de toate argumentele expuse în dezvoltarea lor și arătându-se motivat dacă reprezintă critici de nelegalitate ori de netemeinicie.

Astfel, vor fi examinate următoarele critici: nemotivarea deciziei de apel; încălcarea principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil; nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la proba simulației, încălcarea dispozițiilor art. 1198 C. civ., precum și a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Primele două critici dintre cele menționate anterior se impun a fi examinate împreună, așa cum au fost concepute chiar de către recurentă, chiar dacă se disting ca motive de casare distincte, încadrabile la pct. 6 al art. 488 alin. (1), în cazul nemotivării hotărârii, respectiv la pct. 5 al aceleiași norme, în privința pretinsei încălcări a unor principii procesuale fundamentale.

Recurenta a pretins că instanța de apel s-a rezumat la expunerea cererii de apel și a întâmpinării, la indicarea argumentelor teoretice în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune și la redarea sumară a stării de fapt, pentru a conchide în sensul incidenței dispozițiilor art. 1175 din vechiul C. civ., fără nicio adăugire care să poată fi catalogată drept un raționament propriu al instanței de apel în ipoteza din speță.

Aceste susțineri, corelate cu cele ce vizează încălcarea de către instanța de apel a unor principii procesuale, denotă faptul că recurenta este nemulțumită de menținerea de către instanța de apel a situației de fapt expuse prin hotărârea primei instanțe în ceea ce privește fondul raportului juridic dedus judecății, referirea la excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind formală, în absența vreunei critici în calea de atac a recursului.

În acest context, trebuie subliniat că simpla împrejurare a concordanței situației de fapt reținute de către ambele instanțe de fond nu este aptă să declanșeze controlul judiciar de legalitate al deciziei de apel, în condițiile în care niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la a căror analiză se limitează atribuțiile acestei instanțe de recurs, nu se referă la temeinicia hotărârii recurate, respectiv la statuarea în fapt de către instanța de apel, pe baza probelor administrate, în evocarea fondului cauzei.

În același timp, se impune a se reaminti că efectul devolutiv al căii ordinare de atac cunoaște o dublă limitare, potrivit dispozițiilor art. 477 și 478 C. proc. civ., astfel încât interesează, pe de o parte, criticile concrete formulate de către apelant la adresa hotărârii primei instanțe, instanța fiind ținută, în virtutea art. 477, să judece cauza în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, nefiind posibilă schimbarea în apel a cadrului procesual obiectiv și subiectiv stabilit în fața primei instanțe.

Din această perspectivă, respectarea exigențelor referitoare la motivarea hotărârii, prescrise de art. 425 C. proc. civ., trebuie să aibă în vedere aceste reguli restrictive cu privire la devoluțiunea apelului, ceea ce înseamnă că motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, ce reprezintă un element obligatoriu al oricărei hotărâri judecătorești, se circumscriu cadrului învestirii instanței, prin raportare la prevederile art. 477 și 478 C. proc. civ.

Or, contrar susținerilor recurentei din prezenta cauză, decizia recurată cuprinde o analiză a tuturor motivelor de apel, instanța, în rejudecarea fondului cauzei, examinând acele motive, mijloace de apărare și dovezi invocate la prima instanță și arătate în motivarea apelului.

Pe lângă criticile referitoare la suspendarea judecății, existența unui sechestru asigurator instituit în dosarul penal și prescripția dreptului material la acțiune, pârâta C. a susținut prin motivele de apel următoarele: prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., deoarece nu a dispus amânarea cauzei, cu toate că a avut la dispoziție dovezi clare privind imposibilitatea prezentării pârâtei la interogatoriu; achitarea unor facturi și efectuarea unor lucrări sanitare la imobilul în litigiu de către reclamant au fost justificate de relația de prietenie dintre acesta și autorul pârâtei; ambele declarații de martor pe care s-a bazat sentința provin de la persoane aflate în relații de prietenie și de subordonare față de reclamantul A..

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a verificat aplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., raportându-se la actele de procedură întocmite și la motivarea sentinței, pentru a constata că, în pofida celor susținute de către apelantă, tribunalul nu a dat eficiență în plan probator neprezentării părții la interogatoriu, în sensul că nu a echivalat o atare împrejurare cu o mărturisire deplină ori cu un început de dovadă, nefăcând, așadar, aplicarea art. 358 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că s-a răspuns motivului de apel pe aspectul în discuție și nu se poate reține nelegalitatea deciziei din această perspectivă, cu atât mai mult cu cât, prin motivele de recurs, nu s-a formulat în mod efectiv vreo critică a aprecierii instanței de apel asupra lipsei de relevanță a unui mijloc de probă în fundamentarea soluției primei instanțe.

Astfel, cu toate că a făcut din nou referire la consemnările din încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 1.10.2020, la care prima instanță a respins cererea pârâtei de amânare a cauzei, recurenta s-a limitat la reiterarea susținerilor vizând dispozițiile art. 358 C. proc. civ., fără a se raporta la considerentele pentru care instanța de apel a constatat neaplicarea efectivă de către prima instanță a acestei norme de procedură, în aprecierea coroborată a probelor administrate.

În acest context, invocarea de către recurentă a încălcării principiului contradictorialității este formală și nu relevă o critică de nelegalitate a deciziei, care să fie analizată de către instanța de control judiciar, în absența vreunei referiri la considerentele expuse în decizia de apel, în sensul că prima instanță, contrar celor constatate, ar fi reținut, în ansamblul probator, mijloacele de dovadă prevăzute de art. 358 C. proc. civ.

Cât privește împrejurările relevate prin motivele de apel, respectiv achitarea unor facturi și efectuarea unor lucrări sanitare la imobilul în litigiu de către reclamantul A., se constată că instanța de apel, pornind de la premisa că aceste susțineri ale pârâtei tindeau la reaprecierea în calea de atac a existenței acordului simulatoriu, a verificat din atare perspectivă temeinicia hotărârii primei instanțe și a confirmat că demersurile realizate de intimații reclamanți înainte și după perfectarea contractului de vânzare-cumpărare denotă intenția părților de a achiziționa împreună imobilul.

Instanța de apel a făcut referire la toate probele administrate, arătând motivele pentru care a considerat ca fiind relevante înscrisurile și declarațiile de martor, inclusiv prin prisma conduitei procesuale a pârâtei în cursul judecății în primă instanță, față de audierea martorilor propuși de către reclamanți, răspunzând, în acest fel, și ultimului motiv de apel, ce avea ca finalitate neluarea în considerare a acestor depoziții la stabilirea situației de fapt, în virtutea relațiilor de prietenie și de subordonare a martorilor față de reclamantul A..

Față de cele arătate anterior, se constată netemeinicia susținerilor recurentei referitoare la nemotivarea hotărârii, în contextul în care instanța de apel a analizat toate motivele de apel și a rejudecat fondul în limitele stabilite de către apelantă, expunând considerentele pentru care a înlăturat criticile formulate și a confirmat situația de fapt stabilită de către prima instanță.

În același timp, se constată că susținerea vizând încălcarea de către instanța de apel a rolului său activ, cu consecința nerespectării dreptului părții la apărare, este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

Recurenta a pretins, astfel, că instanța, în măsura în care era nelămurită cu privire la probatoriul administrat, îi putea pune în vedere să administreze dovezi suplimentare ori să ofere lămuriri.

Or, în condițiile în care recurenta nu a propus în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, nu poate invoca omisiunea instanței de a ordona, din oficiu, probe pe care partea nu le-a propus și administrat în condițiile legii, după cum prevede în mod expres art. 254 alin. (6) C. proc. civ., text ce transpune în materia probelor principiul imposibilității invocării propriei culpe a părții în proces.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge criticile circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea referitoare la ignorarea absenței în cauză a unui contraînscris, ca o condiție a dovedirii existenței acordului simulatoriu, implicit a simulației unui act juridic, se constată că este formulată omisso medio, pentru prima dată în calea de atac a recursului, întrucât nu a fost susținută și prin motivele de apel, astfel cum acestea au fost formulate și redate în analiza primelor două motive de recurs.

Or, în aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare prevăzute la alin. (1) al aceleiași norme nu pot fi primite dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, drept pentru care Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă critica în discuție.

Cât privește susținerea referitoare la dispozițiile art. 1198 C. civ., se reține că recurenta a reproșat instanței de apel aplicarea greșită a acestora în cauză, în condițiile în care nu este întrunită situația premisă a normei, respectiv imposibilitatea procurării unui înscris, ce nu a fost dovedită prin probele administrate.

Similar considerentelor expuse anterior, și în privința acestei susțineri se constată că este invocată omisso medio, nefiind formulată și în calea de atac a apelului, astfel încât este inadmisibilă, potrivit prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât recurenta tinde la reaprecierea probelor, în sensul de a se constata de către instanța de recurs nedovedirea situației premisă de aplicare a dispozițiilor art. 1198 C. civ., finalitate incompatibilă cu atribuțiile acestei instanțe de control judiciar.

Pentru același motiv nu poate fi primită nici susținerea vizând calitatea de parte contractantă, și nu de terț față de contract, a reclamantului A., ce atrăgea, potrivit recurentei, necesitatea dovedirii simulației potrivit normelor de drept comun care reglementează dovada actelor juridice, respectiv printr-un contraînscris care ar combate actul public.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se constată că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat la faptul absenței vreunei opoziții a pârâtei la audierea ca martor a persoanei despre care afirmă că ar fi concubina defunctului D..

În conformitate cu art. 315 alin. (2) din cod, "Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3", așadar și concubinul, persoană menționată la art. 315 alin. (1) pct. 2.

Or, în condițiile în care pârâta a fost prezentă la termenul de judecată din data de 16.01.2020 în fața primei instanțe, la care a fost audiată martora în discuție, fără ca pârâta să se opună audierii, a intervenit o convenție tacită a părților în privința administrării probei, în aplicarea art. 315 alin. (2) C. proc. civ., critica recurentei pe acest aspect, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind fondată.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți B. și A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 575/Ap din data de 13 mai 2021 a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.