ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 14 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., prin curator C. și D., obligarea pârâților la plata sumei de 133.412,51 RON, reprezentând investiții/cheltuieli aferente imobilelor aflate în proprietatea acestora, precum și suma de 205.000 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 194 și urm., art. 453 C. proc. civ., principiul îmbogățirii fără justă cauză (actualmente reglementat de dispozițiile art. 1345-1348 din noul C. civ.), art. 484, art. 993, art. 1092 C. civ. de la 1864.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2017, instanța de fond, din oficiu, pentru considerentele de fapt și de drept consemnate în încheierea de la acel termen de judecată, a pus în discuție admisibilitatea demersului juridic al părții reclamante, fundamentat pe instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, iar, ca urmare a celor rezultate din dezbaterile astfel purtate, reclamantul, prin reprezentantul său convențional, a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., să i se acorde un termen pentru precizarea cererii de chemare în judecată.

În data de 24 noiembrie 2017, reclamantul, prin reprezentantul său convențional, a remis dosarului un înscris intitulat notă de ședință, prin care a arătat că pretențiile pe care le-a formulat prin cererea de chemare în judecată se fundamentează pe dispozițiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă contractuală, precizând însă, că înțelege să mențină în totalitate argumentele de fapt și de drept indicate în actul de învestire a instanței.

În raport cu această din urmă mențiune, la termenul de judecată din data de 02 februarie 2018, instanța, după parcurgerea procedurii instituită de prevederile art. 14 alin. (5) și art. 224 din C. proc. civ., a stabilit că sesizarea sa s-a realizat atât pe temeiul instituției de drept a îmbogățirii fără justă cauză, cât și pe temeiul răspunderii civile contractuale.

II. Judecata în primul ciclu procesual.

II.1 Judecata în primă instanță.

Tribunalul Brașov, secția I civilă, prin sentința nr. 34/S din 19 februarie 2018, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior precizată.

II.2. Judecata în apel

Prin decizia nr. 1506/Ap din 16 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată, și, în consecință, i-a obligat pe pârâți să plătească reclamantului A. suma de 45.474 RON, reprezentând cheltuieli aferente terenurilor și suma de 2.953 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, la fond și în apel.

II.3. Judecata în recurs.

Prin decizia civilă nr. 2319 din 04 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1506/Ap din 16 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, iar pe cale de consecință, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D., prin curator C., și E., împotriva aceleiași decizii.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Brașov, secția civilă, la data de 4 martie 2020, sub nr. x/2017*.

III. Judecata în ce de-al doilea ciclu procesual

III.1 Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 407/Ap din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 34/S din 19 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., a obligat pe pârâții E. și D. să plătească reclamantului A. suma de 46.253,72 RON, reprezentând cheltuieli avansate; a obligat pe aceiași pârâți să achite reclamantului A. suma de 2.988 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, la fond și în apel; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

III.2 Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 407/Ap din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs recurentul-reclamant A. la data de 24 august 2020, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 3 septembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâților la plata sumei în cuantum de 133.412,51 RON, reprezentând cheltuieli/investiții efectuate pe terenul proprietatea acestora.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul, după prezentarea situației de fapt, a susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a modificat nesemnificativ suma pe care intimații trebuie să i-o achite, aceștia fiind obligați la plata sumei de 46.253,72 RON, iar anterior a fost stabilită suma de 45.474 RON.

După pronunțarea deciziei nr. 2319 din 04 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, în analiza instanței a rămas doar cererea reclamantului vizând restituirea cheltuielilor efectuate asupra bunului imobil în suma de 133.412,51 RON.

Recurentul a învederat că decizia atacată este nelegală, întrucât rezultatul faptic al judecății a constat în îndreptarea unei erori de calcul, respectiv obligarea intimaților la plata sumei de 46.253,72 RON în loc de 45.474 RON, cât a fost stabilit inițial.

S-a mai susținut că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că în cauză sunt incidente dispozițiile cu privire la îmbogățirea fără just temei, doar în privința unor categorii de cheltuieli efectuate de reclamant, în condițiile în care cheltuielile au fost efectuate și realizate în interesul bunului și se circumscriu categoriei cheltuielilor necesare și utile.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că patrimoniul pârâților s-a mărit cu valoarea de 133.412,51 RON, iar nu doar cu valoarea de 46.253.72 RON, mărire care s-a realizat pe seama micșorării patrimoniului reclamantului.

Recurentul a opinat că instanța de apel, în analiza asupra temeiurilor de drept deduse judecății, a încălcat prevederile legale în materia îmbogățirii fără justă cauză și pe cele care vizează cheltuielile necesare și utile, și nu a ținut cont de faptul că aceste sume nu au fost contestate de pârâți.

Astfel cum a reținut Tribunalul Brașov, în primul ciclu procesual, prin încheierea din data de 02 februarie 2018, pârâții nu au contestat înscrisurile depuse de reclamant în dovedirea pretențiilor sale, iar reținerile instanței de fond au intrat în autoritatea de lucru judecat, astfel că, la acest moment, orice încercare a pârâților de a contesta pretențiile trebuie respinsă întrucât este în contradicție cu manifestarea de voință exprimată în primul ciclu procesual, fiind incidente dispozițiile cu privire la autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a arătat că nelegalitatea reținerii prevederilor referitoare la instituția autorității de lucru judecat de către instanța de apel, raportat la însăși conduita părților adverse care au recunoscut, prin necontestare, înscrisurile depuse de către reclamant în dovedirea pretențiilor solicitate, conduc la pronunțarea unei soluții nelegale de natură a antrena, în continuare, prejudicierea intereselor sale patrimoniale.

A mai arătat că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât, deși la nivel teoretic instanța a constatat aplicabilitatea în cauză a principiului îmbogățirii fără just temei, nu a făcut aplicarea acestui principiu în totalitate, respectiv față de valoarea reală cu care a fost micșorat patrimoniul reclamantului.

În continuare, recurentul a susținut că micșorarea patrimoniului său a intervenit în momentul în care pârâții, după 11 ani de la data la care reclamantul a achiziționat imobilele (prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2005), au redevenit proprietari, respectiv după pronunțarea în anul 2016 a deciziei Curții de Apel în dosarul x/2012 și întabularea în cartea funciară a dispozițiilor sentinței; întrucât în anul 2016 a intervenit însărăcirea patrimoniului reclamantului cu suma de 133.412,51 RON și mărirea patrimoniului pârâților, sunt incidente prevederile Noului C. civ., cum corect s-a reținut, și se impune admiterea acțiunii în integralitate.

Prin soluția pronunțată, instanța de apel nu a indicat, în concret, motivele pentru care a admis acțiunea doar pentru valoarea de 46.253,72 RON, ci s-a rezumat doar la indicarea faptului că doar aceste cheltuieli au legătură cu imobilele și a enumerat apoi o componență a sumei greu de urmărit și stabilit.

Toate cheltuielile în sumă totală de 133.412,51 RON au fost realizate în interesul bunului și se circumscriu categoriei cheltuielilor necesare si utile, fiind cheltuieli care au dus la amenajarea, dotarea și transformarea imobilelor, din imobile care erau în circuitul agricol, în imobile apte pentru desfășurarea de activități de dezvoltare imobiliară; astfel, reclamantul a suportat toate investițiile ce erau impuse unui bun gospodar, respectiv cele privind clarificarea și reglementarea situației juridice a fiecărui număr topografic în parte, toate având menirea constituirii și valorificării ca ansamblu imobiliar pentru edificarea de construcții, atât pentru interesul său și al familiei sale, cât și pentru vânzare.

Recurentul a arătat că a efectuat investiții în terenurile menționate în cuantum de 133.762,51 RON, această sumă fiind compusă din valoarea de 114.112,51 RON, reprezentând investiții dovedite cu înscrisuri, și valoarea de 19.650 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor realizate în regie proprie.

De asemenea, în anul 2006 aceste terenuri nu beneficiau de drumuri amenajate, case construite, nici utilități si nici nu era emis un PUZ aferent acestei zone, sens în care nu poate fi primită teza instanței de apel referitoare la faptul că "lucrările contractate cu societățile F. S.R.L., de către G. S.R.L. nu se încadrează în categoria îmbunătățirilor aduse imobilului teren, acestea fiind în legătură directă cu construcțiile edificate de reclamant pe cele patru parcele nerestituite, pe riscul său", în condițiile în care aceste lucrări de săpătură au fost necesare aducerii utilităților în zonă, sporind astfel valoarea de piață a imobilelor-terenuri la momentul la care terenurile au intrat în patrimoniul pârâților.

În continuare, recurentul a detaliat, defalcat, cheltuielile efectuate cu imobilele în cauză, susținând că toate aceste cheltuieli au fost necesare și esențiale pentru a spori valoarea terenului.

Pe de altă parte, prin raportul de expertiză întocmit de expert H., în dosarul nr. x/2012, raport însușit de către instanța de judecată și reținut la soluționarea cauzei, s-a stabilit că valoarea terenului litigiu în anul 2005 era de 10 euro/mp, adică o valoarea totală de 82.000 euro.

Urmare a lucrărilor și demersurilor realizate de reclamant, valoarea terenurilor a crescut fără aportul pârâților, ajungând în prezent la valoarea de 35 euro/mp, adică 287.000 euro, cu o diferența de 205.000 euro, recurentul susținând că, prin soluția pronunțată în dosarul nr. x/2012, nu mai poate fi beneficiarul sumei de 287.000 euro, în cauză fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1345 C. civ., care reglementează îmbogățirea fără justă cauză.

Recurentul a conchis că sunt îndeplinite toate condițiile pentru adminisibilitatea acțiunii, respectiv că există o îmbogățire a pârâților, întrucât terenurile au în prezent valoarea de 217.000 euro, cu 135.000 mai mare decât la momentul achiziției, și o însărăcire a sa, el fiind cel care a suportat toate costurile investițiilor și modificărilor acestor terenuri - în cuantum total de 133.412,51 RON, existând o legătură directă între îmbogățirea pârâților și însărăcirea reclamantului, care nu mai are posibilitatea valorificării acestor terenuri.

III.3Apărările formulate în cauză.

La data de 29 septembrie 2020, în termen legal, intimații-pârâți D. și E. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 09 octombrie 2020 care nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, magistratul asistent raportor a opinat în sensul că: cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, decizia recurată este susceptibilă de recurs, recursul este exercitat în termenul legal și este legal timbrat.

Cu referire la încadrarea criticilor formulate, raportorul a apreciat că se impune ca acest aspect să fie analizat de către completul de filtru.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 26 mai 2021, conform dovezilor aflate la filele x care nu au depus punct de vedere la raport.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, cu prioritate asupra excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă I., prin mandatar legal S.C. J. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege.

Acesta poate fi exercitat pentru motivele prevăzute de limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reținută ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligația recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

În cauza pendinte, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat instanței, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea, în parte, a deciziei recurate, fără a aduce însă argumente de nelegalitate cu privire la soluția pronunțată și fără a justifica, în concret, raportat la raționamentul instanței de apel, incidența motivului de recurs arătat sau a vreunuia dintre cazurile de casare, expres și limitativ, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că a motiva recursul nu înseamnă, numai arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., în speță, ci și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant prevede următoarele:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Din istoricul rezumat al cauzei, reiese că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă la data de 14 aprilie 2017, sub nr. x/2017, în temeiul prevederilor care reglementează instituția de drept a îmbogățirii fără justă cauză și răspunderii civile contractuale, reclamantul A., în contradictoriu cu B., prin curator C. și D., a solicitat obligarea pârâților la achitarea sumei de 133.412,51 RON, reprezentând investiții/cheltuieli aferente imobilelor aflate în proprietatea acestora, precum și suma de 205.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat.

La finalizarea primului ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2319 din 04 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1506/Ap din 16 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, iar pe cale de consecință, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D., prin curator C., și E., împotriva aceleiași decizii.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a apreciat că, deși nu reglementează ca atare instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, prevederile vechiul C. civ. conțin o serie de dispoziții care dau expresie acestui principiu de drept prin aceea că instituie o obligație de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane (cum ar fi cele ale art. 484, 493, 494 sau 997 din C. civ.). Or, în cauză, instanța a reținut că nu poate face obiectul restituirii către reclamant, pe acest temei de drept, sporul de valoare cunoscut de terenul cumpărat (205 000 euro, potrivit pretențiilor afirmate prin cerere), între data dobândirii sale, și cea a pronunțării hotărârii definitive de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare, a reținut că, spre deosebire de reglementarea Noului C. civ. care permite, prin dispozițiile art. 584 restituirea în anumite condiții, acordarea sporului de valoare sau, după caz, a jumătate din sporul de valoare dobândit de fond în cazul lucrărilor adăugate utile, vechiul C. civ. nu cuprinde nicio astfel de soluție în acele cazuri ce constituie aplicații ale principiului restituirii pentru motivul îmbogățirii fără justă cauză, cele mai apropiate ca figură juridică raporturilor dintre părțile litigante fiind cele ale art. 494 și 997 din vechiul C. civ.

De asemenea, a constatat că restituirea sporului de valoare cunoscut de bun între data dobândirii sale de către reclamant și data restituirii către vânzător, alături de cheltuielile ce reprezintă investiții asupra bunului, nu se înscrie în rațiunea instituției îmbogățirii fără justă cauză, care generează o obligație de restituire limitată la valoarea îmbunătățirilor aduse lucrului, în contextul în care în cauza pendinte situația îmbogățirii fără justă cauză nu este justificată de mărirea patrimoniului din vina celui care o primește, obligația de restituire având loc în limita în care s-a produs mărirea patrimoniului pârâților și, respectiv, micșorarea celui al reclamantului, acționând în mod diferit cazului de răspundere civilă delictuală care are la bază vinovăția și care presupune o obligație de reparare în întregime a prejudiciului cauzat.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 407/Ap din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 34/S din 19 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., a obligat pe pârâții E. și D. să plătească reclamantului A. suma de 46.253,72 RON, reprezentând cheltuieli avansate; a obligat pe aceiași pârâți să achite reclamantului A. suma de 2.988 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, la fond și în apel; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că sumele avansate de către reclamant, reprezentate de cheltuieli aferente întocmirii documentației de arhitectură în valoare de 16.250 RON, documentație topografică, în cuantum de 1.000 RON, documentație dezmembrare parcelară, în cuantum de 3.500 RON, taxe și avize construcții pentru perioada 2006-2012, taxe și alte lucrări de carte funciară, plătite la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov, cheltuieli cu avizul de sănătate publică pentru parcelele nou constituite, pe care au fost edificate construcții, cheltuieli privind taxele și onorariile notariale, inclusiv impozitul plătit pentru vânzarea imobilelor, cheltuieli efectuate pentru autorizarea construcțiilor de către Primăria Săcele, precum și cheltuieli avansate pentru construcțiile realizate pe cele patru parcele de teren care nu au făcut obiectul restituirii în urma constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, deși au determinat, în mod evident, micșorarea patrimoniului reclamantului, nu au condus la mărirea patrimoniului pârâților, în condițiile în care parcelarea terenului cu toate celelalte cheltuieli subsecvente, menționate, avansate în vederea realizării ansamblului rezidențial nu reprezenta un punct de interes pentru aceștia, nefăcându-se nicio dovadă în acest sens.

În același sens, instanța de apel a reținut că scopul urmărit de reclamant în sensul exploatării terenului în discuție, sub forma dezmembrării în cele paisprezece loturi de sine stătătoare, care urmau a fi vândute individual, nu coincide cu scopul urmărit de pârâți, astfel încât aceștia să fie ținuți a-l despăgubi cu toate cheltuielile avansate în acest sens, îmbunătățirea adusă lucrului neputând fi asimilată acestor lucrări, și deci, neînscriindu-se în accepțiunea juridică a unui spor de valoare adus lucrului.

În continuare, curtea de apel a reținut că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea cheltuielilor reprezentate de prețul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, în valoare de 3.000 RON, având în vedere faptul că acesta reprezintă un efect al nulității contractului, sub aspectul repunerii părților în situația anterioară.

În ceea ce privește sumele aferente documentației de arhitectură, documentației topografice, documentației de dezmembrare a terenului în 14 loturi, curtea a conchis în sensul că acestea nu se cuvin reclamantului, având în vedere că acestea nu reprezintă cheltuieli care să fie în legătură cu scopul urmărit de pârâți, ci cu scopul propriu urmărit de reclamant de valorificare a imobilului, ca ansamblu rezidențial, care excede utilizării sale de către intimați.

În același sens, cu privire la cheltuielile aferente acordării avizelor pentru construcții, racordarea la K. sau pentru obținerea avizului de sănătate publică, precum și sumele avansate pentru achitarea taxelor pentru eliberarea de extrase de carte funciară, de documente cadastrale sau pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, instanța de apel a constatat că acestea sunt în strânsă legătură cu scopul urmărit de reclamant de construire a unor imobile pe parcelele nou create și vânzarea lor către terți, și ca atare, nu pot fi încadrate în noțiunea de îmbunătățire adusă imobilului, însă în măsura în care au fost acordate de prima instanță de apel, acestea nu mai pot face obiect al controlului judiciar, impunându-se păstrarea lor, conform principiului non reformatio in pejus.

Totodată, curtea a reținut că nu se impune nici restituirea cheltuielilor care vizează taxele, onorariile notariale cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru cele patru imobile care nu au reintrat în patrimoniul pârâților, dată fiind înstrăinarea lor de către acesta unor terți, având în vedere faptul că, deși aceștia au fost despăgubiți, aceasta nu înseamnă o îmbogățire a acestor părți.

În același sens, curtea de apel a constatat că nici cheltuielile legate de autorizarea construcțiilor edificate de reclamant pe cele patru loturi, nerestituite pârâților ca și cheltuielile legate de lucrările efectuate în regie proprie, precum și cele privind săpăturile și amenajările realizate de S.C. F. S.R.L., de către S.C. G. S.R.L., nu intră în categoria îmbunătățirilor aduse terenului, aceste lucrări fiind făcute de reclamant pe riscul său, fără a comporta o îmbogățire a intimaților pârâți.

În esență, din analiza conținutului memoriului de recurs, Înalta Curte constată că nemulțumirea recurentului reclamant care a determinat exercitarea prezentei căi de atac este reprezentată de o pretinsă aplicare și interpretare greșită de către curtea de apel a prevederilor legale a art. 1345 C. civ. care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, din perspectiva în care, în opinia acestuia, în mod eronat, instanța de apel a reținut că micșorarea patrimoniului său s-a realizat doar cu suma de 46253,72 RON, și nu cu suma de 133412,51 RON, și care, în opinia sa, intră în categoria cheltuielilor necesare și utile, și, ca atare, pot fi acordate în temeiul "actio de in rem verso".

Prioritar, se reține că prin decizia de casare, nr. 2319 din 04 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, obligatorie, de altfel, conform prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că, în raport de împrejurarea că incidența normelor din noul C. civ. a fost criticată, din punct de vedere temporal, omisso medio, legea aplicabilă cauzei, ca drept material, în raport cu norma tranzitorie a art. 103 din Legea nr. 71/2011, este C. civ. de la 1864, ca act normativ ce contura cadrul juridic al faptelor extracontractuale la data producerii împrejurării care a condus la îmbogățirea (neimputabilă) a pârâților.

Prin urmare, analiza admisibilității în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării criticilor de nelegalitate în motivul de casare prevăzut de dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se vor raporta la prevederile din vechiul C. civ., de la 1864.

În același sens, Înalta Curte constată că prin decizia de casare, s-a statuat, cu caracter definitiv, că restituirea sporului de valoare cunoscut de bun între data dobândirii sale de către reclamant și data restituirii către pârâți, alături de cheltuielile ce reprezintă investiții asupra bunului, nu se înscrie în rațiunea instituției îmbogățirii fără justă cauză. Prin urmare, în raport de prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., susținerile recurentului-reclamant din cuprinsul memoriului de recurs referitoare la pretinsa nelegalitate a deciziei curții de apel din perspectiva respingerii cererii privind acordarea sumei de 205.000 euro, reprezentând diferența de valoare a imobilului între data dobândirii, anul 2005, de 10 euro/mp, și data predării către pârâți, 2016, de 35 euro/mp, " deși toate investițiile au fost suportate de către reclamant, în cauză fiind incidente prevederile art. 1345 din C. civ..", nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Procedând, în continuare, la analiza conținutului memoriului de recurs, Înalta Curte reține că aserțiunea recurentului-reclamant conform căreia în analiza căii de atac se impune ca instanța de recurs să se raporteze la împrejurarea că "pârâții nu au contestat suma de 133412,51 RON, solicitată în temeiul acțiunii privind îmbogățirea fără justă cauză", precum și la faptul că "părțile nu s-au opus administrării acestor probe, așa cum reiese din încheierea din 02 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. x/2017, și ca atare, instanța de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a acestei încheieri", nu poate fi circumscrisă motivului casare invocat, în lipsa unei critici care să vizeze aplicarea sau interpretarea greșită a unei norme de drept material, și nici nu poate fi încadrată, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., în vreunul dintre motivele de casare, limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

De asemenea, aceste afirmații ale recurentului-reclamant rămân simple alegații, în contextul în care absența formulării unor apărări din partea pârâților sau necontestarea materialului probator nu pot conduce la concluzia că aspectele relevate prin cererea de chemare în judecată sunt fondate sau întemeiate, așa cum, în mod greșit, se susține. De altfel, simpla necontestare de către partea adversă a pretențiilor deduse judecății nu poate conduce eo ipso la admiterea cererii deduse judecății, instanța având obligația de a analiza temeinicia acțiunii în raport de normele legale și de probele administrate, așa cum impun exigențele art. 22 din C. proc. civ.

Totodată, faptul că pârâții nu au exercitat calea de atac împotriva soluției de admitere a probatoriului, pronunțată prin încheierea din 02 februarie 2018 de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. x/2017, așa cum se susține prin motivele de recurs, nu este apt a releva un motiv de nelegalitate al deciziei curții de apel, prevăzut de alin. (1) a art. 488 din C. proc. civ., în contextul în care aspectele invocate de recurenți nu circumstanțiază o situație care să evidențieze o aplicare sau interpretare greșită a principiilor sau regulilor statuate la nivel doctrinar sau jurisprudențial în materia îmbogățirii fără just temei, singurele în raport de care instanța de recurs ar avea căderea a analiza legalitatea deciziei curții de apel.

Pe de altă parte, nesocotirea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, invocată de către recurentul-reclamant, vizează, de regulă, situația în care instanța a reluat dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia judecătorul a statuat, împrejurare care nu este întrunită în cauză. Or, în speță, recurentul nu a învederat existența unei atare ipoteze și prin urmare, critica formulată nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. De altfel, soluțiile pronunțate de instanță prin încheieri, cu privire la cererile de probatorii nu se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul dispozițiilor art. 430 și art. 431 din C. proc. civ., vizate de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., legiuitorul român chiar reglementând posibilitatea instanțelor de a reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară, conform art. 259 din C. proc. civ.

Situația de fapt, relevă că, în cauză, imobilului restituit pârâților i-a fost schimbată categoria de folosință, din teren agricol, în aceea de teren construibil, scop în care a fost întocmit Plan Urbanistic Zonal, au fost efectuate lucrări cadastrale, respectiv, s-au făcut demersuri pentru dotarea acestuia cu utilități: curent electric, apă și gaz.

Prin cererea de recurs, după descrierea, în mod amplu și detaliat, a situației de fapt care a generat prezentul litigiu și a parcursului procesual al cauzei, filele x, reclamantul a susținut, sub un prim aspect, că decizia curții de apel este nelegală din perspectiva în care "deși, la nivel teoretic, instanța constată aplicabilitatea principiului îmbogățirii fără justă cauză, în mod netemeinic, curtea de apel nu face aplicarea acestui principiu în totalitate, în raport de valoarea reală cu care a fost micșorat patrimoniul reclamantului", respectiv că, în raport de data la care a intervenit micșorarea patrimoniului reclamantului, prin pronunțarea deciziei civile nr. 352 din 04 octombrie 2016 de Curtea de apel Brașov care a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 decembrie 2005 de Biroul Notar Public L., sunt incidente prevederile noului C. civ.

Privitor la pretinsa incidență în cauză a normelor de drept material privitoare la îmbogățirea fără justă cauză, cuprinsă în prevederile Noului C. civ., astfel cum s-a menționat și anterior, această chestiune a fost tranșată în ciclul procesual anterior, și ca atare, nu mai poate face obiect de analiză în prezenta cale de atac, în raport de prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce privește afirmația recurentului-reclamant potrivit căreia decizia recurată este nelegală din perspectiva în care, deși reține incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză, curtea de apel nu face aplicarea acestui principiu în totalitate, în raport de valoarea reală cu care a fost micșorat patrimoniul reclamantului", Înalta Curte constată că simpla susținere că instanța de apel nu face, în totalitate, aplicarea principiului imbogățirii fără justă cauză, nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Îmbogățirea fară justă cauză dă naștere unui raport obligațional între îmbogățit și însărăcit. Îmbogățitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligației de restituire.

În ceea ce privește limitele restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, obligația de restituire are o dublă limită: pe de o parte, îmbogățitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare, iar pe de altă parte, însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obținute de îmbogățit sunt mai mari. Așadar, obligarea pârâtului la o restituire superioară celei a îmbogățirii de care a beneficiat echivalează cu o însărăcire injustă, după cum, acordarea în favoarea reclamantului a unei restituiri superioare însărăcirii sale, echivalează cu o îmbogățire injustă.

Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, Înalta Curte reține că silogismul judiciar al instanței de apel care a stat la baza pronunțării soluției contestate a avut în vedere împrejurarea că, în cauză, cheltuielile privitoare la exploatarea și valorificarea imobilului cu destinația de ansamblu rezidențial nu au servit scopului pârâților, în sensul în care deși au avut ca efect o însărăcire a patrimoniului reclamantului, acestea nu au determinat o mărire a patrimoniului pârâților, și ca atare, nu pot justifica admiterea acțiunii și cu privire la această categorie de cheltuieli.

În susținerea căii de atac, recurentul-reclamant s-a rezumat în a aprecia că, în mod greșit, instanța de apel nu a admis acțiunea și cu privire la restituirea cheltuielilor, necesare și utile, în opinia sa, avansate de către acesta pentru amenajarea, dotarea și transformarea imobilului în scopul desfășurării unor activități imobiliare, în cuantum de 133412,51 RON, fără însă a dezvolta argumente apte a combate reținerile instanței de apel cu privire la aceste chestiuni litigioase și în lipsa cărora nu se poate exercita controlul de legalitate.

În continuare, reclamantul a redat toate cheltuielile efectuate în acest sens, referitoare la lucrări cadastrale de dezmembrare în 14 loturi, la documentația de carte funciară pentru dezmembrare, la dotarea parcelelor nou create cu utilități, constând în curent electric, gaz și apă, a cheltuielilor determinate de efectuarea lucrărilor efectuate în regie proprie, de întocmirea documentației de arhitectură solicitate, incluzând valoarea proiectului, PUZ, avize, aprobări, proiectul de arhitectură rezistență instalații, verificare rezistență, precum și documentația topografică, taxele și onorariile specifice la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, la biroul notarial la care a fost realizată legalizarea actelor necesare, precum și la Primăria Săcele, cheltuieli pe care instanța de apel, în opinia sa, în mod greșit a apreciat că nu sunt necesare și utile.

Or, detalierea, prin menționarea tuturor înscrisurilor care au stat la baza probării cheltuielilor, (chitanțe, facturi fiscale și bonuri fiscale), ocazionate de efectuarea lucrărilor pentru aducerea la îndeplinire a unui scop personal al reclamantului, nu poate învesti instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate, în condițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în absența unor critici concrete care să vizeze modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea normelor de drept material care guvernează regulile de calificare a cheltuielilor în utile și necesare și care să argumenteze legătura dintre aceste cheltuieli efectuate și destinația acordată de către pârâți imobilului în litigiu. Pe de altă parte, valoarea juridică probatorie a respectivelor înscrisuri nu poate fi reapreciată în recurs, ci reprezintă apanajul exclusiv al instanțelor de fond, în speță, a instanței de apel.

Pentru a fi necesare și utile, cheltuielile solicitate în cadrul acțiunii de in rem verso se impunea ca acestea să profite pârâților, în sensul în care să producă un spor de valoare patrimoniului pârâților, în lipsa căruia, nu se poate discuta despre îmbogățirea fără justă cauză; or, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant nu face vorbire de sporul de valoare adus patrimoniului pârâților, ci doar de însărăcirea propriului patrimoniu cu suma de 133412,51 RON aferentă aducerii la îndeplinire a unui plan personal de valorificare a imobilului, respectiv de exploatare a imobilului cu destinația de ansamblu rezidențial, chiar acesta susținând că ansamblul imobiliar urma să fie edificat "în interesul personal și al familiei sale".

În același sens, deși recurentul-reclamant arată că " săpăturile și amenajările realizate de societatea F. S.R.L. în anul 2009 s-au ridicat la suma de 4904 RON, montarea și sudarea conductei de apă de 110 mm din polietilenă și hidranți speciali din fontă pentru pompieri, montarea căminelor de vizitare, executate de societatea G. S.R.L., s-a ridicat la suma de 40750 RON, la care s-au adăugat și alte lucrări executate de aceeași societate, în valoare de 38650 RON", nu indică, în concret, care a fost modalitatea în care aceste lucrări au condus la mărirea patrimoniului pârâților, respectiv că " au profitat, în exclusivitate" acestora și cum acestea au afectat soluția curții de apel din perspectiva aplicării sau interpretării greșite a normelor de drept material incidente.

Simpla afirmație că aceste cheltuieli " contrar statuărilor curții de apel, au fost necesare pentru a transforma categoria de folosință a imobilului și au fost realizate în interesul bunului", că "sumele au fost achitate în întregime de către reclamant", că acestea se impuneau a fi efectuate în calitatea sa de bun gospodar, nu au valența unor critici de nelegalitate, care să poată să fie circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci tind la o reevaluare a situației de fapt, prin schimbarea acesteia, incompatibilă cu structura recursului care are menirea de a dezlega aspecte legate de modalitatea de aplicare și interpretare de către instanța de apel a regulilor și normelor de drept material.

Nici argumentele recurentului-reclamant referitoare la modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la modificarea valorii imobilului, astfel cum aceasta a rezultat în urma raportului de expertiză efectuat într-un alt dosar, (dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Brașov), în sensul în care valoarea imobilului a crescut de la 10 euro/mp, la 35 euro/mp, excedează controlului de legalitate ce poate fi realizat în rejudecare, aceste aspecte vizând, în esență, sporul de valoare al bunului și care potrivit statuărilor, de altfel, obligatorii, conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., ale deciziei nr. 2319 din 04 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, nu pot fi circumscrise categoriei de cheltuieli necesare și utile care pot fi acordate în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Trimiterile la doctrina și jurisprudența în materia actio de in rem verso din cuprinsul filelor x din memoriul de recurs nu pot suplini lipsa oricăror argumente care să poată fi încadrate în motivele de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și care să se circumscrie raționamentului expus de instanța de apel în justificarea soluției date în apel.

Având în vedere că recurentul-reclamant nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 407/Ap din data de 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 407/Ap din data de 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2021.