ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 425/2021

Ședința publică din data de 09 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Constanța, secția civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 203.175,02 RON actualizată cu indicele de inflație de la data de 12 februarie 2013 și până la data plății efective.

La data de 26 februarie 2019, reclamanta a depus o cerere de micșorare a câtimii obiectului cererii, arătând că debitul pretins este în cuantum de 202.175 RON, actualizat cu indicele de inflație începând cu data de 12 februarie 2013 și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 9144 din 20 septembrie 2018, Judecătoria Constanța, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 868 din 05 aprilie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, prin întâmpinare; a respins ca inadmisibilă acțiunea în pretenții - îmbogățire fără justă cauză formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 113 C din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondate apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și apelul incident formulat de intimatul A., împotriva sentinței civile nr. 868 din 05 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a textelor de lege care regle­mentează instituția îmbogățirii fără justă cauză și condițiile plății nedatorate, ca izvor distinct de drepturi și obligații.

Astfel, curtea de apel a reținut că restituirea sumelor încasate de pârâtă de două ori (prin executare silită și direct prin plata efectuată de reclamantă) ar fi fost posibilă doar pe calea unei contestații la executare silită și că, pe calea îmbogățirii fără justă cauză, nu ar fi întemeiată fără a avea în vedere și art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, invocat ca temei juridic al cererii de chemare în judecată.

Cu privire la temeinicia cererii formulate prin raportare la art. 1345 din C. civ., a susținut că instanța de apel a aminitit-o în considerentele hotărârii recurate, însă motivarea a fost direcționată în mod exclusiv pe culpa recurentei, potrivit căreia nu a apelat la contestația la executare silită în cadrul dosarului nr. x/2012 în care putea solicita întoarcerea executării silite în cazul în care titlul executoriu ar fi fost desființat, arătându-se în mod eronat că se solicită pe calea acțiunii restituirea sumei încasate prin executarea silită.

Or, suma fiind încasată de pârât de două ori, prin plata efectuată de către recurentă și prin executarea silită, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1341 și art. 1345 din C. civ.

Cu privire la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, a precizat că plățile au fost efectuate voluntar, cu ordinele de plată nr. x/27.06.2007 și nr. y/23.12.2011, anterior executării silite și în cadrul executării silite, în care nu s-a arătat că a fost realizată plata voluntar.

Drept urmare, a fost promovată prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 1345-1348 din C. civ. privind îmbogățirea fără justă cauză, dar și pe cele ale art. 1341 din C. civ. privind plata nedatorată, atâta timp cât pârâtul a încasat de două ori aceeași sumă, atât anterior, cât și în cadrul executării silite.

Or, în privința sumei încasate anterior executării silite, singura cale de constrângere în restituirea valorii îmbogățirii pârâtului și restabilirea dezechilibrului patrimonial este acțiunea de drept comun, întrucât numai pentru sumele achitate în timpul executării silite se poate utiliza mijlocul procedural al întorcerii executării silite.

Astfel fiind, hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică în ceea ce privește reținerea potrivit căreia este exclusă instituția juridică la care s-a apelat prin acțiune atâta timp cât legiuitorul a prevăzut o altă cale procedurală pentru apărarea dreptului subiectiv.

Inadmisibilitatea este o sancțiune procesuală prin care se împiedică efectuarea unui act pe care legea nu îl prevede, ori îl interzice sau când se exercită un drept procesual epuizat deja printr-o altă cale procedurală;

Pe de altă parte, de regulă, o cerere poate fi inadmisibilă ori de câte ori nu este obiectiv încuviințată de lege, când lipsește legitimitatea subiectivă a celui care o înaintează sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcțională.

În argumentarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat dispozițiile art. 1341 și art. 1345 din C. civ. ce au reprezentat temeiurile juridice pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată situație ce nu permite exercitarea unui control judiciar de către instanța de recurs.

Chiar dacă între plata nedatorată și îmbogățirea fără just temei nu există deosebiri esențiale, trebuie precizat că în cazul plății nedatorate prestația efectuată fără temei s-a făcut cu titlu de plată, restituirea acesteia neputând fi fundamentată pe ideea de vinovăție (culpă) din partea accipiensului (fiind exclusă asemănarea cu răspunderea civilă delictuală), ci chiar de îmbogățirea fără just temei ce implică diferențieri privitoare la întinderea obligației de restituire în funcție de buna sau reaua-credință a accipiensului.

O astfel de acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 1345 din C. civ., este pusă la îndemâna persoanei care și-a micșorat patrimoniul cu consecința măririi unui alt patrimoniu.

În speță, suma de 105.204,74 RON a fost încasată în data de 12.02.2013, prin executare silită, deși Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților o achitase pârâtului încă din data de 23.12.2021.

Câtă vreme s-a produs majorarea patrimoniului pârâtului, care a încasat de două ori despăgubirile acordate prin sentința civilă nr. 1055/20.06.2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2005, instanța de apel în mod eronat a considerat că recuperarea creanței se putea realiza doar pe calea unei contestații la executare.

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În opinia sa, în limitele efectului devolutiv al apelului, instanța a analizat în mod corect îmbogățirea fără justă cauză de vreme ce acesta a fost temeiul cererii de chemare în judecată deduse judecății în primă instanță.

Prin urmare, instanța de apel nu era datoare să verifice hotărârea apelată din perspectiva plății nedatorate de care vorbește recurenta-reclamantă, permițându-i astfel o schimbare a cauzei atâta timp cât caracterul subsidiar al cererii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză se opune admiterii unei cererii în realizarea dreptului de creanță, care a fost urmată de partea adversă pe calea contestației la executare și întoarcerea executării silite.

Pe de altă parte, nu se întrevede motivul pentru care în cadrul contestației la executare, recurenta nu a invocat plata efectuată în mod voluntar paralizând astfel o a doua plată, deși putea și trebuia să o facă.

Expunând considerente de ordin teoretic cu referire la dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., a precizat că pronunțarea unei noi hotărâri prin care să fie obligat la plata aceleași sume reprezintă o încălcare a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 134/07.01.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 ianuarie 2021, completul filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantă și a fixat termen de judecată la 23 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată de la 23 martie 2021 la 09 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe instituția îmbogățirii fără justă cauză, reglementată de dispozițiile art. 1345-1348 din C. civ., și pe cea a plății nedatorate, prevăzută de dispozițiile art. 1341 și urm. din C. civ.

Reclamanta a susținut că pârâtul, cu rea-credință, a încasat de două ori despăgubirile acordate prin Ordinul nr. 3747/27.06.2007, respectiv prin plata de bunăvoie efectuată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform sentinței civile nr. 1055/20.06.2008, la data de 23.12.2011 și în data de 12.02.2013, prin executare silită ca urmare a deschiderii dosarului de executare nr. 1392/2013 al BEJ B., în temeiului titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1055/20.06.2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2007.

Astfel, patrimoniul acestuia s-a mărit, în mod necuvenit, cu suma de 203175,02 RON, în detrimentul bugetului statului, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogățirii fără justă cauză.

Prin efectuarea unei plății nedatorate se naște un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligații de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul aceleiași obligații, devenind incidente dispozițiile art. 1341 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 1972 R/23.06.2014 instanța a admis în parte contestația la executare formulată de reclamantă în dosarul nr. x/2012, în ceea ce privește suma de 9.534,81 RON reprezentând cheltuieli de executare, sens în care a solicitat întoarcerea executării și recuperarea sumei de 203.175,02 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data de 12.02.2013 și până la data plății efective.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția instanței de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că instanța de apel nu a motivat înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 1341 și art. 1345 din C. civ., a căror incidență a invocat-o prin motivele de apel, iar pe de altă parte că este nelegală în sine soluția de a nu recunoaște dreptul său la restituirea sumei încasate de pârât de două ori cu titlu de plată nedatorată cu consecința îmbogățirii patrimoniului acestuia fără o justă cauză, critică ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critica privind nemotivarea deciziei atacate sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 1341 din C. civ. este fondată.

În virtutea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența Curții Europene s-a reținut constant că acest drept nu poate fi realizat în mod real decât în situația în care instanța procedează la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina contra României).

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte relevă că potrivit dispozițiilor art. 1341 din C. civ., " (1) Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. (3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie."

Acest izvor de obligații, din perspectiva celui obligat la restituire, este definit ca fiind faptul juridic al primirii de către o persoană, numit accipiens, fie personal sau prin mandatar, a unei prestații efectuate de o altă persoană, numită solvens, personal sau prin mandatar, fără să fi fost obligată, care îl obligă la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestației primite.

Așadar, ori de câte ori accipiens-ul primește o prestație care nu-i era datorată, în sensul deja menționat, pot exista două explicații: fie solvens-ul a știut că n-o datorează accipiens-ului, ceea ce înseamnă că a făcut o liberalitate, caz în care nu poate pretinde restituirea, fie a fost în eroare, crezând, în mod greșit, că a făcut o plată veritabilă.

Apare necesară, în condițiile expuse, corelarea dispozițiilor art. 1344 din C. civ. cu cele regăsite în art. 1635 și art. 1636 din același cod, care normează cu titlu general cauzele restituirii prestațiilor și persoana îndreptățită la restituire.

Prin prisma considerentelor de ordin teoretic expuse, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu se circumscrie exigențelor art. 425 din C. proc. civ. atâta timp cât curtea de apel în argumentarea soluției pronunțate a procedat la o analiză efectivă a condițiilor în care operează îmbogățirea fără justă cauză prin prisma dispozițiilor art. 1345 din C. civ., ținând cont de circumstanțele factuale ale speței, deși reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată și pe dispozițiile art. 1341 din C. civ., care reglementează instituția plății nedatorate, obiect de critică în apel.

Se reține că, prin art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a fost consacrat rolul activ al judecătorului, conform căruia acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale. Alin. 7 al aceluiași articol obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părților, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., ci să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Astfel, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut în limitele învestirii.

Or, din acest punct de vedere, se observă că în cererea de chemare în judecată s-a indicat și temeiul de drept referitor la plata nedatorată, în cadrul motivelor de apel se regăsesc critici în privința neanalizării/neaplicării acestor dispoziții legale de către prima instanță, iar în considerentele deciziei recurate deși s-a semnalat faptul că "prima instanță a dat o dezlegare corectă excepției inadmisibilității acțiunii vizând existența unei plăți nedatorate pe dispozițiile art. 1341 din C. civ. având în vedere că plata sumei solicitate de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu s-a făcut fără temei faptic și legal, ci în baza unui titlu executoriu, într-o procedură execuțională", iar "debitorul respectivei obligații a urmărit să eludeze procedurile execuționale și să obțină, într-un demers inform în raport cu norma indicată, recuperarea unor sume plătite în executarea silită - ignorând existența unei creanțe plătite parțial, a dispozițiilor legale care impuneau actualizarea ei, a acoperirii sumei prin executare silită, precum și cheltuielile de executare care îi incumbau, conform legii", s-a apreciat a fi primordială în analiza unei astfel de cereri verificarea condiției juridice a intentării acțiunii în îmbogățire fără justă cauză în raport de care întreaga construcție juridică s-a axat pe argumente ce țin de paralizarea demersului judiciar în condițiile impuse de dispozițiile art. 1345 din C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 477- 478 din C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat și, respectiv, la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, apelul fiind, astfel, guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Astfel, art. 477 din C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispozițiile art. 478 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță, sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.

Or, absența din decizia recurată a oricărei analize care să releve o examinare efectivă a criticilor deduse judecății în apel cu referire la îndeplinirea condițiilor plății nedatorate, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 1341 din C. civ., ipoteză care ar fi determinat nașterea raportului juridic obligațional, prin prisma situației de fapt stabilite în urma probatoriului administrat în cauză, ilustrează neobservarea exigențelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - normă care prevede că "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță." - precum și a celor stabilite imperativ prin dispozițiile art. 6 și 8 din C. proc. civ.

În schimb, recurenta-reclamantă deși pretinde că decizia atacată nu corespunde exigenței unei motivări în ceea ce privește temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1345 din C. civ., care să permită exercitarea controlului de legalitate, în realitate în condițiile expunerii unor dizertații teoretice generale legate de modul cum operează instituția plății nedatorate și cea a îmbogățirii fără justă cauză și al reliefării caracterul subsidiar al celei din urmă numai în absența oricărui mijloc juridic de recuperare al pierderii suferite cu trimitere la circumstanțele factuale ale speței, concluzionează că "instanța se află în eroare considerând că recuperarea creanței se putea realiza doar pe calea unei contestații la executare," aspecte care se circumscriu, mai degrabă, modului de interpretare și aplicare a textului legal menționat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căruia a expus și critici din acest punct de vedere, a cărui analiză nu se mai impune în condițiile reținerii incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, după cum s-a relevat în precedent, în lipsa unei analize concrete a tuturor aspectelor evocate de apelantă din perspectiva incidenței art. 1341 din C. civ., cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va analiza cauza și sub aspectul invocării prevederilor art. 1341 din C. civ., stabilindu-se consecințele și implicațiile invocării în cauză și a acestor prevederi legale.

Având în vedere cele statuate cu privire la motivele admiterii căii de atac (care nu vizează fondul chestiunii litigioase), față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs de către intimatul-reclamant urmează a fi examinată de către instanța de apel.

În consecință, pentru argumentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 113 C din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 113 C din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 martie 2021.