Decizia nr. 506/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 9144/2018 a Judecătoriei Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Constanța, secția civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 203.175,02 RON actualizată cu indicele de inflație de la data de 12 februarie 2013 și până la data plății efective. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1.345 și următoarele și art. 1.381 C. civ. La 26 februarie 2019, reclamanta a depus o cerere de micșorare a câtimii obiectului cererii, arătând că debitul pretins este în cuantum de 202.175 RON, actualizat cu indicele de inflație începând cu data de 12 februarie 2013 și până la plata efectivă. Prin sentința civilă nr. 9144 din 20 septembrie 2018, Judecătoria Constanța, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța – secția I civilă. Primul ciclu procesual

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 868 din 5 aprilie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, prin întâmpinare; a respins ca inadmisibilă acțiunea în pretenții (având ca temei îmbogățirea fără justă cauză) formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; a obligat pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 113 C din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondate apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și apelul incident formulat de intimatul A. împotriva sentinței civile nr. 868 din 05 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia nr. 425 din 9 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a admis recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 113 C din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, s-a casat decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Hotărârea pronunțată în rejudecare Prin decizia civilă nr. 147 C din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și apelul incident formulat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 868 din 5 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2018. S-a anulat sentința apelată și, în rejudecare, a fost respinsă excepția prescripției ca nefondată. Acțiunea a fost respinsă ca nefondată. Reclamanta a fost obligată la plata către pârât a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 147 C din 21 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2018 a declarat recurs principal reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și recurs incident pârâtul A.. 6.1 Prin cererea de recurs, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare să fie admisă cererea de chemare în judecată. Au fost formulate următoarele critici: Instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu mai poate solicita, în temeiul art. 1341 C. civ., restituirea sumei de 202.175 RON, întrucât nu a apelat la procedurile specifice contestației la executare, în măsura în care la data când a fost executată silit exista deja dovada unei plăți efectuate în temeiul aceluiași titlu executoriu. Prin Ordinul nr. 3747 din 27 iunie 2007 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru a fost validată Hotărârea nr. 1179 din 13 mai 2002 a Comisiei Județene Constanța pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și s-au acordat pârâtului A. compensații bănești în cuantum de 15.493,27 RON. Suma de 15.493,27 RON a fost plătită voluntar de ANRP cu ordinul de plată nr. x din 27 iunie 2007. Prin sentința civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2007 a fost admisă acțiunea formulată de A. și obligată ANRP la plata către acesta a sumei de 105.204,74 RON, sumă actualizată cu indicele de inflație. Având în vedere obligația stabilită prin hotărârea judecătorească, menționată prin ordinul de plată nr. x din 23 decembrie 2011, ANRP a efectuat plata sumei de 105.204,74 RON către pârâtul A.. Deși ANRP și-a îndeplinit obligația efectuării plăților în temeiul Ordinului nr. 3747 din 27 iunie 2007 și a sentinței civile nr. 1055 din 20 iunie 2008, pârâtul A. s-a adresat executorului judecătoresc în vederea executării ANRP cu aceleași sume. Având în vedere situația mai-sus prezentată, nu se poate vorbi de bună-credință din partea pârâtului A. în condițiile în care, deși încasase despăgubirile ce i se cuveneau, a apelat la serviciile unui executor și a încasat prin executare silită o sumă la care nu mai avea niciun drept, patrimoniul acestuia mărindu-se în mod necuvenit cu suma de 203.175,02 RON. În ceea ce privește plata nedatorată, potrivit art. 1341 C. civ., faptul juridic licit ca izvor de obligații constă în executarea de către o persoana (solvens) a unei obligații față de o altă persoană (accipiens), față de care nu era obligată și fără intenția de a executa obligația. Pentru a se naște raportul juridic specific plății nedatorate, este necesară manifestarea unei condiții esențiale, constând în aceea că persoana care efectuează plata să fie încredințată că are de executat obligația respectivă în relație cu accipiens; credința existenței obligației poate fi rezultatul erorii (de fapt sau de drept). Însă, relativitatea condiției erorii este atestată de numeroasele excepții în care nu mai este necesară îndeplinirea condiției sau chiar mai mult, plata poate fi restituită chiar dacă se dovedește că solvens știa că nu este datorată nicio plată și totuși a făcut o plată. Astfel, condiția erorii celui care a făcut plata nu este necesară dacă suntem în prezența unei inexistențe absolute sau obiective a temeiului plății. De asemenea, una din excepțiile reținute, care golesc practic de conținut condiția erorii este plata făcută ca urmare a dolului. Aceasta produce aceleași efecte precum cea făcută din eroare și dă naștere obligației de restituire din partea celui ce a primit-o. În cauză sunt întrunite aceste excepții, întrucât intimatul-pârât a apelat cu rea-credință la executorul judecătoresc, deși încasase despăgubirile bănești la care a fost îndreptățit. Plata nedatorată are ca efect nașterea unui raport de obligații între accipiens și solvens. În temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat. Conform art. 1638 C. civ. "prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii". Mai mult, având în vedere reaua-credință a intimatului-pârât, acesta ar putea fi obligat și la plata dobânzilor ce încep să curgă de la data primirii sumei de bani, fiind aplicabile regulile răspunderii civile de la executarea prin echivalent (art. 1530 și următoarele din C. civ.). În concluzie, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1341 C. civ. considerând că ANRP nu poate solicita restituirea plății nedatorate, întrucât nu a apelat la procedurile specifice contestației la executare. O altă critică privește obligarea ANRP la plata sumei 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, recurenta-reclamantă solicitând instanței cenzurarea soluției primei instanțe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporțional cu gradul de dificultate și munca prestată efectiv în prezenta cauză. Prin Decizia nr. 492/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 5 iulie 2006, Curtea Constituțională a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. În sensul celor expuse este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil. Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său. Făcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate. Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale. Recurenta-reclamantă solicită instanței ca, în cazul în care se va aprecia că se impune respingerea acestui capăt de cerere, solicită, în subsidiar, să fie micșorat onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la complexitatea, volumul și activitatea avocatului depusă în dosar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. 6.2 Pârâtul A. a declarat recurs incident, prin care a solicitat casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului incident, desființarea în parte a hotărârii primei instanțe și respingerea cererii ca prescrisă, fiind formulate următoarele critici: Aceasta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în fața instanțelor de fond, sub aspectul ambelor temeiuri de drept: îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată. Curtea de Apel Constanța, în rejudecare, a respins această excepție, reținând că ar fi incidente dispozițiile art. 131 Codul de procedură fiscală (2003) și, întrucât creanța este de natură fiscală, termenul de prescripție este de 5 ani, iar nu de 3 ani. Instanța a făcut trimitere la actul de organizare al ANRP, respectiv H.G. nr. 572/2013, evocând dispozițiile art. 21 Codul de procedură fiscală, care definește creanța fiscală. Potrivit art. 131 Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept. Astfel, se impune a fi stabilit care este actul administrativ fiscal prin care s-a stabilit creanța care să fi dobândit caracter executoriu. Este evident că nu există o creanță fiscală, deoarece s-ar fi procedat la executarea actului administrativ fiscal - titlu executoriu – fără intervenția instanței de judecată. Față de prevederile art. 1 și art. 2 Codul de procedură fiscală, creanța pretinsă de reclamanta ANRP nu poate fi încadrată nici în categoria impozitelor, nici în cea a contribuțiilor reglementate de Codul fiscal. Recurentul-intimat a mai susținut că nu există raport fiscal în speță, iar recurenta ANRP nu este organ fiscal și nu desfășoară activitate de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, prin urmare sunt incidente dispozițiile din C. civ. Potrivit art. 2.517 coroborat cu art. 2.528 alin. (2) C. civ., acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani. Față de art. 2.523 C. civ. și art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, recurentul-intimat a susținut că momentul debitării contului a fost cunoscut de reclamantă la 18 octombrie 2012, respectiv 12 februarie 2013, acestea fiind momente obiective de când începe să curgă prescripția extinctivă pentru sumele de 36.733 RON, respectiv 212.709,83 RON, momentul efectuării plății - 23 decembrie 201,1 fiind indubitabil cunoscut reclamantei. În consecință, plecând de la momentul obiectiv, se observă că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la 18 octombrie 2015, respectiv 12 februarie 2016, mult înainte de sesizarea instanței, la 15 mai 2018. Este indubitabil că s-a cunoscut paguba și cel vinovat de ea și din împrejurarea că reclamanta a formulat contestație la executarea silită, care de altfel a fost admisă în parte. Recursul incident nu a fost motivat în drept. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților La 15 martie 2022, recurentul-intimat A. a comunicat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. La 18 aprilie 2022, recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a comunicat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. La 22 aprilie 2022, recurentul-intimat A. a comunicat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Procedura de filtrare Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. În cuprinsul raportului s-a reținut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar criticile formulate prin recursul incident pot fi circumscrise în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la recursul incident s-a apreciat că susținerile recurentului-pârât A. pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor Codului de procedură fiscală în ceea ce privește termenul de prescripție. Prin încheierea din 3 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 147 C din 21 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, stabilind termen de judecată la 9 februarie 2023, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 2.1 Examinând decizia recurată, pe baza motivelor de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul principal declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este fondat, pentru considerentele ce urmează: Prealabil analizării criticilor din recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând cenzurarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, acordate intimatului-pârât. Or, Înalta Curte reține că aspectele referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaților, cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, acestea nu vor putea fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum s-a statuat prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii. În ceea ce privește prima critică din recurs, respectiv cea care privește aplicarea greșită a prevederilor art. 1.341 C. civ. față de raportul juridic dedus judecății, prin prisma următoarelor circumstanțe factuale, stabilite de instanțele de fond, și relevante pentru soluționarea recursului, se constată următoarele: Prin Ordinul nr. 3747 din 27 iunie 2007 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru s-a validat Hotărârea nr. 1179 din 13 mai 2002 a Comisiei Județene Constanța pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și s-au acordat pârâtului A. compensații bănești în cuantum de 15.493,27 RON. Totodată, prin sentința civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul Constanța a obligat pe ANRP la plata sumei de 105.204,74 RON reprezentând compensații bănești pentru construcție și teren în suprafață de 2.400 mp conform Legii nr. 9/1998, sumă actualizată cu indicele de inflație. Prin ordinul de plată nr. x din 23 decembrie 2011, ANRP și-a îndeplinit obligația de plată a despăgubirilor în valoare de 105.204,74 RON către A., conform sentinței civile menționate. În cursul anului 2012, pârâtul a început executarea silită împotriva reclamantei, constituindu-se două dosare de executare aferente celor două titluri executare. Astfel, pe rolul Biroului executorilor judecătorești asociați B. s-au format dosarul de executare nr. 1390/2012, privind punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Ordinul nr. 3747 din 27 iunie 2007 emis de Șeful Cancelariei Primului Ministrul, precum și dosarul de executare nr. 1392/2012, privind punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Constanța pronunțată în dosarul nr. x/2007. Prin ordinul de plată nr. x din 18 octombrie 2012, reclamanta a achitat debitului total urmărit în dosarul de executare nr. 1390/2012 în cuantum de 36.733,39 RON, compus din creanța urmărită și cheltuieli de executare. Prin ordinul de plată nr. x din 12 februarie 2013 reclamanta a achitat debitului total urmărit în dosarul de executare nr. 1392/2012, în cuantum de 212.709,83 RON, compus din creanța urmărită de 106.204,75 RON, actualizată, și cheltuieli de executare (9.339,37 RON onorariu executor și 195,41 RON alte cheltuieli). ANPR a formulat contestație la executare împotriva executării silite pornite în cadrul dosarului de executare nr. 1392/2012 al BEJA B., care a fost parțial admisă prin decizia nr. 1972/R din 23 iunie 2014 a Tribunalului București – secția a V-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2012, fiind anulate doar actele de executare pentru suma de 9.534,81 RON, reprezentând cheltuieli de executare. Se reține că în cadrul contestației la executare nu a fost invocată împrejurarea că obligația de plată stabilită prin sentința civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Constanța – titlu executoriu, ar fi fost deja executată voluntar la 23 decembrie 2011, deci anterior declanșării procedurii executării silite în dosarul de executare nr. 1392/2012. Raportat la aceste circumstanțe de fapt, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 202.175 RON, astfel cum rezultă din cererea precizatoare depusă la 26 februarie 2019, indicând drept temei al pretențiilor și plata nedatorată. Astfel, a susținut că are dreptul la restituire în temeiul prevederilor art. 1.341 C. civ., întrucât pârâtul A. a încasat, cu rea-credință, de două ori despăgubirile acordate prin sentința civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, respectiv prin plata de bunăvoie efectuată la 23 decembrie 2011 de ANRP și, ulterior, la 12 februarie 2013, în cursul executării silite din dosarul nr. x/2013 al BEJA B., vizând titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2007. În rejudecare, analizând acest temei al cererii de chemare în judecată, curtea de apel a reținut că doar lipsa oricărei cauze naște premisa plății nedatorate, astfel că pentru a ajunge la calificarea celui care a plătit ceva nedatorat ca fiind solvens, iar a celui care a primit ca fiind accipiens, este nevoie de lipsa oricărui raport juridic care să genereze obligația de plată. Față de aceste considerații teoretice, instanța a concluzionat că în speță nu se regăsește o astfel de ipoteză. De asemenea, instanța a argumentat că statul nu poate pretinde că a plătit din eroare sumele decurgând din cele două executări silite, în măsura în care avea posibilitatea să promoveze căile procedurale puse la dispoziția oricărei persoane fizice sau juridice executate silit, spre a stopa urmărirea silită. Înalta Curte constată că, în aplicarea art. 1.341 alin. (1) C. civ., care dispune: "Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire", raționamentul juridic al instanței de apel este greșit, prin urmare este întemeiat motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă. Pentru a fi în prezenta plății nedatorate trebuie îndeplinite câteva condiții care rezultă explicit sau, după caz, implicit din economia reglementărilor din textele art. 1.341- art. 1.344 C. civ., care alcătuiesc sediul legal al acestui fapt juridic licit, coroborate și completate cu prevederile art. 1.635- art. 1.649 din același cod, care conțin regulile generale aplicabile, în principiu, tuturor obligațiilor de restituire. Astfel, pentru a fi incidentă plata nedatorată este necesară întrunirea următoarelor condiții: existența unei plăți, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe și plata să fie făcută de către solvens, în principiu, din eroare. Sub un prim aspect, este adevărat că orice plată presupune o datorie, astfel cum stipulează art. 1.470 C. civ.. Așadar, plata, ca operațiune juridică, presupune existența unei obligații care trebuie stinsă. Dacă o asemenea obligație nu există și eventual s-a făcut o plată, aceasta nu este valabil săvârșită, fiind lipsită de cauză (temei). Temeiul executării plății îl constituie datoria, deci existența unei obligații născute valabil. Dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, consecința este logică, în sensul că plata făcută este nedatorată și trebuie restituită lui solvens. Rezultă astfel că dreptul la restituire în temeiul art. 1.341 alin. (1) C. proc. civ. se naște dacă cel care plătește nu datora, una dintre condițiile plății nedatorate fiind aceea ca datoria, a cărei stingere s-a urmărit prin plată, să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens. Cum plata reprezintă un mod de stingere a obligației, astfel cum prevede art. 1.469 C. civ., înseamnă că o a doua plată realizată pentru stingerea aceleiași obligații reprezintă o plată fără temei și, deci nedatorată, întrucât datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu mai exista din punct de vedere juridic la data când s-a efectuat a doua plată. Plata nedatorată poate avea un caracter absolut sau un caracter relativ, distincția fiind utilă pentru punerea în valoare a condiției erorii lui solvens. Inexistența absolută a unui temei al plății face ca plata să fie nedatorată, în vreme ce plata nedatorată are caracter relativ atunci când ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligației dintre solvens și accipiens sau când obligația concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestații nu exista între părți, fără a fi exclusă existența unei obligații de altă natură. Revenind la condiția ca plata să fie făcută din eroare, Înalta Curte reține că sunt întemeiate susținerile recurentei-reclamante, deoarece existența și dovada erorii lui solvens sunt necesare numai în cazul plății nedatorate relative, aceasta având ca efect absența cauzei/temeiului juridic care a stat la baza executării prestației. Relativitatea acestei condiții este atestată de numeroase excepții în care nu este necesară îndeplinirea condiției erorii sau, chiar mai mult, plata poate fi restituită și dacă se dovedește că solvens știa că nu este datorată nicio plată și totuși a făcut o plată. Acesta fiind raționamentul teoretic, Înalta Curte constată că, în analiza raportului juridic dedus judecății din perspectiva plății nedatorate, curtea de apel a făcut o confuzie în ceea ce privește cauza obligației executate de recurenta-reclamantă ANRP, reținând că ar fi vorba de sume executate silit. Astfel, în speța dedusă judecății, temeiul obligației ce se impunea a fi executată, care este și cauza raportului juridic dintre părți, este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, a căror interpretare și aplicare a fost realizată prin sentința nr. 1055 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Constanța, care constituie titlul executoriu. Însă, astfel cum s-a arătat anterior, reclamanta a executat voluntar obligația de plată stabilită prin această sentință la data de 23 decembrie 2011. Faptul că ulterior, după declanșarea procedurii executării silite a aceluiași titlu executoriu reclamanta a executat pentru a doua oară aceeași obligație de plată, impunea din partea instanței de apel o analiză concretă și punctuală a îndeplinirii condițiilor plății nedatorate astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 1.341 C. civ. Or, instanța de apel a reținut greșit că nu este incidentă plata nedatorată, acest silogism judiciar fiind fundamentat exclusiv pe premisa că o plată realizată în cadrul procedurii executării silite nu este de plano nedatorată, cu alte cuvinte că nu poate fi lipsită de cauză în sensul dispozițiilor art. 1.341 alin. (1) C. civ., fără însă a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate. În aceste coordonate, cu ocazia rejudecării apelului declarat de reclamantă, instanța de apel este chemată a cerceta dacă reclamanta are dreptul la restituirea despăgubirilor achitate intimatului-pârât pentru a doua oară, raportat la circumstanțele factuale și la prevederile art. 1.341 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost dezlegate prin prezenta decizie. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, Înalta Curte urmează a admite recursul principal, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta ANRP aceleiași instanțe de apel. 2.2 Examinând decizia recurată, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul incident declarat de pârât nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Chestiunea de drept supusă analizei prin recursul incident declarat de intimatul-pârât, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este reprezentată de termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, pentru a cărei dezlegare este relevantă calificarea creanței pe care a invocat-o reclamanta. Recurentul-pârât A. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în fața instanțelor de fond, sub aspectul ambelor temeiuri de drept: îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată. Curtea de Apel Constanța, în rejudecare, a respins în mod corect această excepție, reținând că ar fi incidente dispozițiile art. 131 Codul de procedură fiscală (2003), întrucât creanța este de natură bugetară, prin urmare, termenul de prescripție aplicat în cauză este cel de 5 ani, iar nu cel de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ. Regimul de prescripție a dreptului de creanță privește raportul de drept material/substanțial. Rezultă astfel că relevantă pentru aplicarea regimului de prescripție instituit de Codul de procedură fiscală este stabilirea naturii juridice a creanței. Esențială în acest sens este destinația sumelor ce urmează a fi încasate, iar nu statutul colectorului, neavând relevanță critica recurentului-pârât în sensul că ANRP nu este organ fiscal. În conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (3) din O.U.G. nr. 92 din 2003, creanțele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează de instituțiile publice, provenite din venituri proprii, precum și cele rezultate din raporturi juridice contractuale se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală. Înalta Curte constată că reclamanta ANRP pretinde o creanță constând în plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri acordate în mod nedatorat în baza Legii nr. 9/1998, sumă ce reprezintă un venit propriu al acestei instituții, care se varsă la bugetul de stat. În acest context, în ipoteza în care dreptul la restituire ar fi recunoscut pe cale judecătorească, creanța care ar fi stabilită printr-o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea unor despăgubiri acordate în baza Legii nr. 9/1998, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este o creanță bugetară, întrucât suma s-ar face venit la bugetul consolidat al statului, acesta fiind motivul pentru care i se aplică termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de Codul de procedură fiscală. Regimul derogatoriu de la dreptul comun, în materia executării creanțelor bugetare, constituie opțiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, determinate de interesul general ocrotit, care impune adoptarea unor reguli menite să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate. Ca atare, această situație justifică diferența de tratament juridic în ceea ce privește normele de prescripție a dreptului de a constitui titlul de creanță, ca și a celui de a proceda la executare. Drept urmare, nu se aduce astfel atingere principiului egalității, cu privire la care Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudență sa că nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât dacă la situații juridice egale se impune un tratament juridic egal, la situații diferite tratamentul aplicabil nu poate fi decât diferit (Decizia CCR nr. 942 din 23 septembrie 2008). Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport cu criticile invocate de recurentul-pârât A., nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul incident ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din același cod.