ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1337/2022

Ședința publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Iași, secția II civilă - contencios administrativ și fiscal la 16 iunie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C. și D. S.R.L. - prin lichidator judiciar Consiliul de Insolventă IPURL a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei de fidejusiune cuprinsă în contractul de credit nr. x/27.10.201, modificat prin actul adițional nr. x/25.08.2011, actul adițional nr. x/05.09.2011, actul adițional nr. x/23.02.2013, actul adițional nr. x/29.08.2012, încheiat între B. S.A. București, D. S.R.L., A. și C., precum și a contractului accesoriu contract de garanție mobiliară nr. x/27.10.2010 și a actului adițional al contractului de garanție nr. x/05.09.2011.

A mai solicitat reclamanta și obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu daune morale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 948 C. civ. și art. 253 alin. (4) coroborat cu art. 1381 și 1391 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta B. S.A..

A fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C. și D. S.R.L. - prin lichidator judiciar Consiliul de Insolvență IPURL.

A fost constatată nulitatea absolută parțială, cu privire la reclamanta E. a următoarelor înscrisuri: Contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adițional nr. x/25.08.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adițional nr. x/05.09.2011 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adițional nr. x din 28.10.2010 la Contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adițional nr. x/23.02.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, Actul adițional nr. x/29.08.2012 la contractul de credit nr. x/27.10.2010, bilet la ordin seria x emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 27.10.2010 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 05.09.2011 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 29.08.2012 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A., bilet la ordin seria x, emis la data de 17.03.2014 de S.C. D. S.R.L. și avalizat de A..

Au fost obligați pârâții C. si B. S.A. să achite reclamantei cu titlu daune morale suma de 20.000 euro (contravaloarea în RON la data plătii).

Au fost obligați pârâții C., D. S.R.L. și B. S.A. să achite reclamantei suma de 21.420 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au fost declarate apeluri principale formulate de pârâții C. și S.C. B. S.A. și apel incident formulat de A..

Prin încheierea din 2 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă au fost admise cererile apelanților C., B. S.A. și a intimatei A. de administrare a probei cu înscrisuri, fiind respinse celelalte probe solicitate.

Prin decizia nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă au fost admise apelurile formulate de pârâții C. și B. S.A. împotriva sentinței nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă - contencios administrativ și fiscal, hotărârea primei instanței fiind schimbată în parte, după cum urmează:

A fost respins capătul de cerere formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C., vizând obligarea acestuia la plata de daune morale.

A fost obligată pârâta B. S.A. să-i plătească reclamantei A. suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată a fost respins apelul incident formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost obligată intimata A. să-i plătească apelantei B. S.A. suma de 1.400 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 2 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a declarat recurs pârâta B. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei instanței de apel pentru rejudecare.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că analizând considerentele încheierii de ședința din 2 iunie 2020, instanța de apel a respins, în mod nelegal, probele solicitate în această fază procesuală, respectiv proba cu înscrisurile constând în declarațiile date de fostul personal al băncii în dosarul penal, persoane care au participat la încheierea actelor juridice care fac obiectul prezentului dosar din cadrul dosarului penal, precum și proba cu interogatoriul apelantului C. si a intimatei-reclamante A..

Față de această împrejurare, recurenta arată că în cuprinsul încheierii atacate nu a fost indicat niciun temei pentru care probele propuse au fost respinse de nefiind utile cauzei, deși potrivit art. . 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile acestora.

Cu referire la fapta ilicită a prepușilor recurentei, ce presupune încălcarea unei norme legale, instanța de apel nu a identificat acea normă, dar reține că "fără dubiu" procedura încheierii contractelor presupune prezența și semnarea contractului în fața funcționarului bancar, iar sub acest aspect, hotărârea instanței de apel este și contradictorie, având în vedere că nu se reține nicio culpă a intimatului-pârât C., care a semnat aceleași contracte, atât în calitate de reprezentant legal al împrumutatei S.C. D. S.R.L., cât și în calitate de fideiusor.

Or, în condițiile în care societatea al cărei reprezentant era C. era beneficiarul împrumutului, acest lucru putea da naștere cel puțin unei prezumții simple că orice persoană care a semnat respectivele acte a făcut-o în beneficiul acestuia, astfel încât, în mod obligatoriu ar fi trebuit angajată și răspunderea delictuală a acestuia.

Într-o altă critică, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta susține că dreptul său la apărare a fost încălcat, în condițiile în care, deși instanțele de fond nu au stabilit cine a semnat actele în discuție pentru intimata-reclamanta A., doar recurenta a fost obligată la plata prejudiciului cauzat acesteia, aspect ce conduce la ideea că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

În opinia recurentei, acest aspect era imperios necesar având în vedere că răspunderea delictuală este una solidară, astfel încât, orice prejudiciu suferit de intimata-reclamanta A. ar fi trebuit să fie imputat tuturor persoanelor care au contribuit la încheierea acestor acte, în conformitate cu dispozițiile art. 1382 C. civ., și în primul rând acelor persoane care aveau un interes direct la încheierea acestor acte, având în vedere că în mod cert nu ar fi fost în interesul băncii ca respectivele acte să fie semnate de o altă persoană decât cea indicată în cuprinsul acestora.

Așadar, deși nu recurenta este persoana care a săvârșit fapta ilicită, figurând în acest proces doar ca urmare a angajării răspunderii comitentului pentru faptele prepusului, aceasta este singura chemată să acopere prejudiciul, fără nicio mențiune cu privire la niciuna din persoanele care au săvârșit în fapt pretinsele fapte ilicite, aceste din urmă persoane nefiind nici măcar identificate în cuprinsul hotărârii atacate.

Prin urmare, probele propuse în fata instanței de apel aveau drept scop tocmai stabilirea împrejurărilor de fapt în care au fost încheiate/semnate actele care fac obiectul litigiului și au fost respinse de către instanța de apel ca nefiind utile soluționării cauzei sau, după caz, ca urmare a intervenirii unei pretinse decăderi în ceea ce privește proba cu expertiză solicitată în apel, însă prin această probă s-a solicitat efectuarea unei noi expertize, cu obiective diferite față de cea administrată în fața primei instanțe și ale cărei concluzii nu au fost contestate.

Așadar, expertiza solicitată în apel a fost fundamentată pe împrejurări noi, care au fost aduse la cunoștința recurentei ulterior pronunțării hotărârii de primă instanță, iar aceasta era pe deplin admisibilă, fără a fi necesar a se raporta la judecata în primă instanță, față de efectul devolutiv al apelului, care provoacă o nouă judecată atât în fapt cât și în drept, precum și față de dispozițiile art. 470 C. proc. civ. care permit administrarea în această fază procesuală a oricăror probe noi propuse prin cererea de apel.

De asemenea, în mod evident administrarea interogatoriului intimatului-pârât C., alături de celelalte probe propuse și respinse de instanța de apel erau unele pertinente, urmând a stabili care au fost persoanele prezente și în ce condiții a fost aplicată semnătura pentru intimata-reclamanta A. pe actele în discuție. Aceste probe erau necesar a fi administrate, întrucât scopul acestui litigiu și respectarea dreptului la apărare al tuturor părților implicate nu presupunea doar stabilirea faptului că semnătura nu aparține reclamantei, ci și de cercetarea persoanelor care au săvârșit fapta ilicită pentru a se proceda la tragerea acestora la răspundere.

Astfel, spre deosebire de prima instanță, care a reținut că trebuie să răspundă pentru prejudiciu atât recurenta cât și pârâtul C., instanța de apel a lăsat neidentificată persoana care a semnat actele în discuție, cu nerespectarea rolului activ al instanței în aflarea adevărului, iar din acest fapt rezultă o majorare a cotei din prejudiciu care ar urma să fie suportată de recurentă, o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate.

În acest sens, se arată că din cuprinsul înscrisurilor, parte a unui dosar de urmărire penală, reiese ca intimatul-pârât C., a desfășurat de-a lungul mai multor ani, activități ilicite, din documentele anexate rezultând că acesta încerca să deturneze procedura de executare silită a unor bunuri imobile în raport cu care recurenta avea calitatea de creditor garantat, prin folosirea unor persoane interpuse în procedura de adjudecare.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă A., la 18 august 2021, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, în cuantum de 4.500 RON, conform chitanței aflate la dosar recurs.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul-pârât C., la 31 august 2021, s-a solicitat constatarea nulității cererii de recurs, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare pentru nelegalitate prevăzute expres și limitativ la art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinările intimaților, depus la 9 decembrie 2021, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor acestora ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 și a încheierii din 2 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă și a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare evocat vizează pe de-o parte, considerentele încheierii de ședință din 2 iunie 2020, în cadrul căreia instanța de apel a respins în mod nelegal probele solicitate în această fază procesuală, deși avea obligația de a expune raționamentul pentru care aceste probe au fost respinse ca nefiind utile soluționării cauzei pentru ca dreptul la apărare al recurentei să fie respectat, iar pe de altă parte se referă la motivarea contradictorie pe care se sprijină hotărârea atacată, cu referire la fapta ilicită a prepușilor recurentei, întrucât, deși fapta ilicită presupune încălcarea unei norme legale, instanța de apel nu o identifică, dar retine că "fără dubiu" procedura încheierii contractelor presupune prezența si semnarea contractului în fata funcționarului bancar, context în care nu reține nicio culpă a intimatului-pârât C., care a semnat aceleași contracte, atât în calitate de reprezentant legal al împrumutatei S.C. D. S.R.L., cât și în calitate de fideiusor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Relevante sunt și considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională în pronunțarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul 548 din data de 3 iulie 2019, care a statuat că "una dintre garanțiile implicite ale desfășurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanța de judecată, care, în mod necesar, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă".

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată, în ceea ce îl privește pe pârâtul C., că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei pronunțate ce susțin admiterea apelului declarat de acesta, faptul că, în cauză nu se arată în concret în ce ar consta fapta ilicită și nici nu se conturează vinovăția acestuia, concluzia tribunalului - în sensul că acesta a cunoscut că a fost semnat în fals contractul în numele fostei sale soții E., ca și actele adiționale la acest contract și mențiunea falsă a avalizării în nume propriu de către reclamantă - nu se întemeiază pe probe, reprezentând presupuneri care nu se transformă în prezumție legală ori judiciară.

Astfel, în lipsa celor condițiilor menționate, pârâtului C. nu îi pot fi aplicate dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 și nici acelea ale art. 1357 C. civ.

În acest context, se reține că decizia pronunțată în apel nu cuprinde o analiză a motivelor ce ar cuprinde aspecte care ar înlătura răspunderea pârâtului C., astfel că, instanța de apel avea obligația, potrivit normelor evocate, de a expune raționamentul pentru care a înlăturat răspunderea delictuală a acestuia, raportat la probatoriul administrat, respectiv raportul de expertiză criminalistică nr. x/23.06.2016, efectuat în dosarul penal x/2015 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, care atestă falsul semnăturii reclamantei, dar și modalitatea în care a înțeles să-și exercite drepturile procedurale în cauza de față, ascunzând existența unor acte adiționale și a unor bilete la ordin avalizate în nume propriu.

În aceste condiții, se constată că pârâtul C. în perioada 2010 - 2014 a încheiat cu B. S.A. un contract de credit, cunoscând că acesta a fost semnat în fals în numele fostei sale soții E., precum și cinci acte adiționale la acest contract, încredințând băncii pentru garantarea acestui contract un număr de șase bilete la ordin, emise în aceeași perioadă și cuprinzând mențiunea falsă a avalizării în nume propriu de reclamantă, iar sub aspectul prejudiciului produs reclamantei, rezultă implicit legătura de cauzalitate din modalitatea băncii și a împrumutatului principal de a acționa, chestiuni ce nu constituie un element care se impune a fi probat separat.

Așadar, din motivarea instanței de apel nu reies aspecte din care să rezulte că doar banca B. S.A. trebuie să răspundă pentru prejudiciul creat, câtă vreme prin acțiune se face referire la fapta ilicită a prepușilor băncii, dar și a pârâtului C., context în care se constată greșita înlăturare de către instanță a răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1381 și art. 1391 C. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta susține că prin hotărârea atacată i s-a încălcat dreptul său la apărare, în condițiile în care, deși instanțele de fond nu au stabilit cine a semnat actele în discuție pentru intimata-reclamanta A., doar recurenta a fost obligată la plata prejudiciului cauzat acesteia, fără nicio mențiune cu privire la niciuna din persoanele care au săvârșit în fapt pretinsele fapte ilicite, aceste din urmă persoane nefiind nici măcar identificate în cuprinsul hotărârii atacate, iar acest aspect ce conduce la ideea că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Aceste critici se constată a fi nefondate, în condițiile în care, nemulțumirile recurentei pot fi subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care deja au fost analizate, având în vedere că modul de administrare al probatoriului, al utilității acestora, revine instanței de judecată.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate în cadrul căii de atac a apelului, în raport cu temeiurile de drept invocate, în condițiile în care instanța de apel nu a expus raționamentul pentru care nu a reținut ca fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale și pentru pârâtul C., reglementată de art. 1381 și art. 1391 C. civ., alături de B. S.A., iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Cu referire la criticile aduse încheierii din 2 iunie 2020, prin care instanța a admis părților proba cu înscrisuri, respingând restul probelor solicitate de către pârâta B. S.A., se constată că acestea nu sunt întemeiate din perspectiva rolului activ ce îi revine judecătorului și din faptul că prin încheierea respectivă curtea de apel a analizat și a explicat în mod detaliat considerentele pentru care a încuviințat administrarea anumitor probe și totodată pentru ce a respins administrarea altor probe.

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor 497 C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 și a încheierii din 2 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, cu consecința casării în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea apelurilor principale declarate de pârâții B. S.A. și C. împotriva sentinței nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate cu privire la apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, precum și cu privire la acțiunea în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 346/2020 din 23 iulie 2020 și a încheierii din 2 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu intimații A., C. și D. S.R.L. - prin lichidator judiciar CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ IPURL.

Casează în parte decizia atacată, în sensul că:

Trimite cauza aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea apelurilor principale declarate de pârâții B. S.A. și C. împotriva sentinței nr. 324/2019 din 11 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate cu privire la apelul incident declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, precum și cu privire la acțiunea în anulare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2022.