ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2463/2021

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2019 pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. x/2019 reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 983.452.56 RON, reprezentând sume datorate în baza relațiilor contractuale dintre părți.

Prin sentința civilă nr. 739 din 22 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui, a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare, și respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (în insolventă, in insolvency, en procédure collective) prin lichidatorul judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei soluții a formulat apel principal reclamanta A. S.A. și apel incident pârâta B. S.A., iar prin decizia civilă nr. 36 din 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul principal formulat de reclamanta A. S.A. (în insolvență) prin administrator judiciar C.- filiala Brașov și a admis apelul incident formulat de pârâta B. S.A. Brașov împotriva sentinței civile nr. 739 din 22 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă, sentință pe care a schimbat-o în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantă A. S.A. (în insolvență).

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtei B. S.A. a plata sumei de 835.512,63 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare în sumă de 147.927,92 RON, ce urmează a se actualiza până la data plății efective în funcție de rata inflației.

În motivare, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată, sub un prim aspect, că practica judiciară a statuat faptul că apelul incident este admisibil doar în cazul în care privește aspecte asupra cărora planează deja riscul reformării ca urmare a învestirii instanței cu analiza lor prin apelul principal, iar încadrarea apelului incident în limitele devolutive ale celui principal devenind astfel o condiție suplimentară celor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, calea de atac incidentă va fi primită și analizată de instanța de control judiciar doar dacă aceasta fusese deja învestită cu aceeași analiză prin calea de atac principală.

În consecință, raportat la limitele apelului principal, care viza exclusiv analiza pe fond a cauzei și a pretențiilor deduse judecății, respinse pe fond, iar nu în baza excepției, instanța de apel nu putea analiza apelul incident sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune, decizia fiind astfel pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

O altă critică formulată de recurentă vizează greșita interpretare de către instanța de apel a materialului probator existent la dosarul cauzei, în sensul că din partea pârâtei B. S.A., confirmarea soldului în discuție, din data de 24 mai 2017, nu este dată de contabilul șef al acesteia.

În aceste condiții, în lipsa unei dovezi contrare, semnătura de pe confirmarea de sold este prezumată că aparține persoanei însărcinate cu reprezentarea societății în această chestiune.

Prezumția de legalitate a confirmării de sold este dublată și de modalitatea consacrată între societăți prin care s-au confirmat și în trecut soldurile debitoarei pârâte B. S.A., achitate de altfel de către aceasta, prin semnarea de către aceeași persoană care a semnat și confirmarea în discuție.

Pe de altă parte, recurenta susține că, în temeiul art. 249 din C. proc. civ., susținerea contrară din partea debitoarei pârâte în sensul că documentul nu a fost semnat de persoana îndrituită din cadrul societății, trebuie să fie probată de aceasta, sarcina probei fiind răsturnată, câtă vreme este vorba de o afirmație a debitoarei pârâte, în sensul că semnătura nu ar aparține reprezentantului său legal, dar aparține totuși unei persoane din cadrul societății pârâte.

Mai invocă recurenta și nerespectarea dispozițiilor art. 302 din C. proc. civ. de către instanța de apel care, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit fie să cheme reprezentantul legal al pârâtei să semneze în fața instanței, fie să efectueze o expertiză grafoscopică.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta arată că, deși a invocat o serie de aspecte în susținerea respingerii celor susținute de debitoarea pârâtă B. S.A., instanța nu a realizat nici o analiză a acestora, deși erau invocate aspecte esențiale care vizau însăși contestarea confirmării de sold de care depindea analizarea excepției invocate de debitoarea pârâtă.

În acest sens, recurenta reiterează apărările ivocate în fața instanței de apel și neanalizate de către aceasta, constând în decăderea pârâtei din dreptul de a contesta semnătura aflată pe confirmarea de sold din 24 mai 2019, precum și teoria "mandatului aparent".

Sub aspectul decăderii, recurenta arată că deoarece confirmarea de sold în discuție reprezintă un act sub semnătură privată, pârâta avea posibilitatea, potrivit art. 301 din C. proc. civ., fie să-1 recunoască, fie să-1 conteste motivat sub aspectul scrierii și semnăturii, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii.

Pârâta nu a contestat însă nici înscrisul și nici semnătura, afirmația nemotivată a acesteia în sensul că "nu rezultă cu certitudine din Confirmarea de sold din 24.05.2019 identitatea persoanei care a semnat acest document" neputând fi considerată o contestare în accepțiunea prevăzută de art. 301 din C. proc. civ.

Din perspectiva teoriei "mandatului aparent" recurenta arată, cu privire la confirmarea de sold din 24 mai 2017, că aceasta reprezintă un înscris sub semnătură privată, un act juridic care aparține B. S.A., fiind semnat și ștampilat de un reprezentat al acesteia, cu privire la care s-a creat aparența de drept că are abilitarea legală și/sau statutară în acest sens.

Astfel, se arată că, fără a se putea indica numele și funcția deținută în cadrul B. S.A. de persoana semnatara a confirmării de sold din 24 mai 2017, pe de o parte aceeași semnătură se regăsește și pe confirmarea de sold din 2 iunie 2016, iar, pe de altă parte, ambele înscrisuri sunt ștampilate, iar aceste două elemente sunt de natură a crea aparența că persoana semnatară a acelor acte juridice și care a aplicat și ștampila societăți are calitatea de reprezentat convențional al persoanei juridice.

Așadar, în acest caz, terțul A. S.A., de bună-credință fiind, are reprezentarea faptului că mandatarul care a semnat confirmările de sold are puterea de reprezentare. După cum dispun prevederile art. 14 alin. (2) din C. civ., buna- credință este prezumată până la proba contrară, care în speță trebuie făcută de B. S.A..

C. civ. român, sub aspectul analizat în prezenta cauză, validează credința persoanelor ce au tras concluzii legitime din observarea unei situații de fapt aparente, realitate consacrată în doctrină și jurisprudență sub denumirea de "mandat aparent".

Mai arată recurenta și că, mandatul aparent produce efecte ca și cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare. Este important ca această credință a terțului în aparența juridică să fi fost cauzată de comportamentul mandantului, condiție îndeplinită în cauză.

Tot cu privire la aparența de reprezentare, recurenta solicită obligarea pârâtei să depună la dosarul cauzei, pentru perioada 2014-2018, confirmările de sold emise și trimise creditorilor de debitoarea B. S.A. în cadrul procedurii de inventariere a patrimoniului acesteia, fișele analitice, balanțele analitice și sintetice, bilanțurile și notele explicative aferente acestora, fișa contului A. S.A., pentru a se putea observa semnăturile existente pe aceste documente și faptul că aceasta era de altfel și practica societății debitoare în relațiile cu terții contractanți.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., precum și toate celelate texte de lege invocate în cuprinsul recursului.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat. Sub aspectul inadmisibilității, se constată că argumentele invocate de recurentă în susținerea acesteia vizează de fapt netemeinicia criticilor formulate de recurentă și nu o veritabilă inadmisibilitate a căii de atac promovate de aceasta.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:

În ce privește susținerea referitoare la faptul că prin apelul incident nu puteau fi deduse judecății în apel alte aspecte decât cele criticate și în apelul principal, critică ce poate fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nu pct. 8, cum în mod greșit a indicat recurenta, Înalta Curte constată că această critică este nefondată.

Contrar susținerilor recurentei, încadrarea apelului incident în limitele devolutive ale celui principal nu poate fi considerată o condiție suplimentară celor prevăzute de lege. Din interpretarea gramaticală, literală a prevederilor art. 472 din C. proc. civ., rezultă că în cuprinsul acestora nu este prevăzută o limitare a obiectului apelului incident, în raport cu obiectul apelului principal. Dimpotrivă, legiuitorul a reglementat, în această normă, posibilitatea intimatului din apelul principal să formuleze, la rândul său, o cerere scrisă prin care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, fără a restrânge devoluțiunea doar la acea parte din hotărârea primei instanțe care a fost atacată de apelantul principal.

Cum o restrângere a obiectului asupra căruia poate fi exercitat apelul incident nu a fost avută în vedere de legiuitor, iar restricțiile trebuie să fie prevăzute expres de lege, rezultă că nu poate fi limitat accesul intimatului la o cale de atac instituită de lege, prin care se tinde la schimbarea unei soluții, în altă manieră decât cea pretinsă de apelantul principal. S-ar impune, astfel, în absența unui temei de drept, o condiție suplimentară celor prevăzute de lege și s-ar distinge de către interpretul normei cerințe pe care legiuitorul nu le-a impus, ceea ce nu poate fi acceptat.

Astfel, scopul apelului incident fiind acela de a obține reformarea hotărârii, intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se face în raport cu dispozitivul și considerentele hotărârii atacate, prin care intimatului nu i s-a dat satisfacție deplină, rămânând însă în cadrul substanțial obiectiv al judecății în primă instanță.

De esența apelului incident sunt existența unor interese contrarii în proces și faptul că apelul incident depinde de introducerea și validitatea apelului principal, iar nu de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât intimatul contestă hotărârea pronunțată, din perspectiva propriilor interese, ceea ce determină concluzia imposibilității limitării apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.

Invocarea unor hotărâri judecătorești în susținerea criticilor sale de către recurentă este lipsită de relevanță, câtă vreme sub acest aspect practica instanțelor a fost una neunitară, ceea ce a și dus în final la pronunțarea Deciziei nr. 14 din 22 iunie 2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 472 și art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluții cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate și/sau considerentele acesteia.

Criticile privind greșita interpretare de către instanța de apel a probatoriului administrat în cauză nu pot fi analizate, fiind incompatibile cu calea de atac a recursului. Astfel, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, și este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Critica privind pretinsa încălcare a rolului activ de către instanța de apel, prin faptul că aceasta nu a procedat la o analiză mult mai aprofundată a semnăturii de pe confirmarea de sold, prin chemarea reprezentantului legal al pârâtei să semneze în fața instanței și eventual prin efectuarea unei expertize grafoscopice, se constată a fi nefondată.

Astfel, recurenta reclamantă nu a propus, ea însăși, administrarea unui probatoriu în acest sens, iar potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Se apreciază însă ca fiind fondată critica privind neanalizarea unor apărări esențiale formulate de recurenta reclamantă, critică ce poate fi cercetată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, iar potrivit art. 478 alin. (2) din același cod, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În consecință, în condițiile în care prin apelul incident a fost repusă în discuție excepția prescripției invocată de pârâta B. S.A., instanța de apel ar fi trebuit să analizeze toate apărările formulate de reclamanta A. S.A. sub acest aspect în fața primei instanțe, acestea fiind și ele repuse implicit în discuție, ca efect al apelului incident formulat în cauză.

Astfel, instanța de apel reține că "nu pot fi primite susținerile apelantei-reclamante în sensul că prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea ce rezultă din confirmarea de sold din 15.05.2017 semnată de reprezentanți B. S.A. înscris aflat la dosar fond", rezumându-se să constate că aceasta "nu a fost asumată de persoana care avea dreptul să reprezinte societatea în relațiile cu terții."

Sub acest aspect însă, recurenta reclamantă a susținut, pe de-o parte, că intimata pârâtă B. S.A. ar fi decăzută din dreptul de a contesta semnătura de pe confirmarea de sold, iar pe de altă parte, că această confirmare a fost semnată de un reprezentant al intimatei pârâte cu privire la care s-a creat aparența de drept că are abilitatea legală și/sau statutară în acest sens, susținând teoria mandatului aparent.

Deși în conformitate cu dispozițiile art. 479 din C. proc. civ. instanța de apel ar fi trebuit să verifice, chiar în limitele cererii apelului incident, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, se constată că, sub aspectul invocatului mandat aparent, niciuna dintre instanțele de fond nu s-a preocupat să stabilească situația de fapt.

În consecință, din perspectiva neanalizării apărărilor recurentei reclamante referitoare la neîmplinrea termenului de prescripție în cauză, decizia atacată apare ca fiind nelegală, așa încât Înalta Curte consideră întemeiat acest motiv de recurs, decizia instanței de apel urmând a fi casată.

Este necesar ca instanța, în rejudecarea apelului incident, să stabilească în primul rând situația de fapt din perspectiva afirmată de recurenta reclamantă, cu privire la modalitatea de confirmare a soldurilor în relațiile comerciale dintre părți, chiar cu suplimentarea probatoriului, în măsura în care va aprecia că aceasta este necesară.

Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care o va casa în tot, având în vedere că de soluția ce urmează a fi prounțată asupra apelului incident, vizând excepția prescripției, depinde și soluția asupra apelului principal, și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C. împotriva deciziei civile nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2021.