ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 988/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă în data de 25.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 3.925.367,97 RON, reprezentând sumele împrumutate de către aceasta din urmă, obligarea la plata sumelor datorate cu titlu de dobândă legală, de la data acordării împrumuturilor și până la data efectivă a plății, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 2.164 și urm. C. civ.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 178/2021 din 04.02.2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescris dreptul la acțiune; a obligat reclamantul să plătească pârâtei sume de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 563 din 24.11.2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a anulat-o, și a trimis cauza spre rejudecare.

Al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 1133/2022 din 12.05.2022, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins cererea formulată de reclamant, ca fiind prescris dreptul la acțiune; a obligat reclamantul să plătească pârâtei sume de 34.320 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 262/2023 din 18.05.2023, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a anulat-o, și, rejudecând, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă; a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 7 și 8 C. proc. civ., reclamantul A., prin care a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. - În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., reclamantul a susținut că inițial completul învestit cu judecarea apelului avea o altă componență, acesta pronunțându-se anterior asupra unor cereri incidentale în cauză, respectiv cererea în interes alăturat formulată de către asociatul intimatei-pârâte. A mai invocat că, în afara motivelor legale, s-a procedat la înlocuirea unui membru al completului de judecată, fapt care a afectat continuitatea completului de judecată inițial, învestit în mod aleatoriu. Totodată, a mai precizat și că, deși normele procedurale permit amânarea cauzei în situația în care urmează dezbaterile pe fond, cauza care a condus la respectiva schimbare fiind temporară și ușor surmontabilă la un viitor termen de judecată, s-a decis ascultarea concluziilor părților de către completul de judecată, în noua sa componență. - În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a invocat faptul că, din sentința penală nr. 2622/F/14.11.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția penală în dosarul nr. x/2016, cât și din acordul de recunoaștere a vinovăției (parte a sentinței penale) reiese că sumele de bani primite de intimata-pârâtă proveneau de la recurentul-reclamant și trebuiau returnate acestuia la cerere, fiind la dispoziția sa tot timpul. Așadar, a afirmat că instanța penală s-a pronunțat cu autoritate de lucru judecat când a stabilit aceste fapte și a dispus încetarea procesului față de administratorul intimatei-pârâte și față de aceasta din urmă. De asemenea, a susținut și că, odată stabilit caracterul licit și real al remiterii sumelor de bani și al obligației de restituire a acestora către recurentul-reclamant, prin reinterpretarea situației de fapt, instanța de apel a intervenit asupra lucrurilor tranșate anterior cu autoritate de lucru judecat. - În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut că instanța de apel a interpretat eronat normele de drept substanțial în materia contractului de împrumut atunci când a reținut că este necesară preconstituirea unui înscris, iar alte probe nu sunt admisibile în cazul acestui contract. Astfel, a afirmat că împrumutul este un contract real, dovada făcându-se prin dovada remiterii sumelor de bani, lucru pe care a afirmat că l-a făcut. De asemenea, a invocat și că, fiind vorba despre un contract real, dovada poate fi facută prin orice mijloace de probă, remiterea sumelor de bani fiind un fapt juridic dovedit. Așadar, din interpretarea materialului probator, dar și a actelor care au stat la baza sentinței pronunțate în dosarul nr. x/2016, precum și a considerentelor acesteia, a afirmat că sunt pe deplin probate atât încheierea contractului de împrumut, cât și sumele efectiv remise intimatei-pârâte. A concluzionat prin aceea că acele considerente ale instanței de apel prin care s-a făcut referire la necesitatea existenței unui înscris, ca unică probă a împrumutului, reprezintă o aplicare eronată a dreptului material incident.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Sub un prim aspect, a precizat că motivele de recurs formulate reprezintă doar argumente lipsite de consistență și de suport probator, fiind menite a masca lipsa unor critici reale și pertinente. Sub aspect procesual, a precizat, pe de o parte, că recurentul a formulat critici doar împotriva deciziei instanței de apel, nu și a sentinței tribunalului, astfel încât nu este cazul a se casa și hotărârea primei instanțe și, pe de altă parte, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd, în mod expres, că trimiterea spre rejudecare în ipoteza nesoluționării fondului poate fi dispusă doar o singură dată în cursul procesului. Or, în speță, litigiul se află în cel de-al doilea ciclu procesual. Cât privește criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a menționat că recurentul nu a arătat și nu a dovedit condiție cerută de lege pentru a putea fi primit acest motiv de casare, respectiv ca modificarea componenței completului să fi fost făcută "cu încălcarea legii", susținerile recurentului fiind, totodată, și lipsite de orice suport. Prin încheierea din 11.05.2023 se reține referatul grefierului de ședință, "care învederează că pentru acest termen de judecată stabilirea compunerii completului de judecată a fost consemnată în procesul-verbal nr. x/08.05.2023 depus în mapă separată, conform art. 233 alin. (2) C. proc. civ. și a art. 109 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată (...)." Prin urmare schimbarea compunerii completului nu a fost o chestiune ocultă, nelegală, ci a avut loc cu respectarea întocmai a procedurii instituite de Regulamentul aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3243/22.12.2022. Totodată, arată și că acest motiv de nelegalitate este invocat tardiv, cu nerespectarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, recurentul trebuia să reclame și să dovedească pretinsa nelegalitate a compunerii completului la termenul din data de 11.05.2023, când a luat act de situația de fapt. Cu toate acestea, a ales să rămână în pasivitate și să participe la dezbateri, sens în care a pus concluzii pe fond, fără a formula obiecțiuni, sens în care înțelege să invoce excepția inadmisibilității formulării acestui motiv de casare. Cât privește criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a menționat că susținerile sunt nefondate, din moment ce hotărârea penală nu atestă cele invocate de recurent. Însuși inculpatul A. a fost condamnat definitiv pentru luare de mită, pentru că a pretins în mod nelegal aceste sume în considerarea demnității publice pe care o avea. Dacă ar fi fost vorba despre sume licite pe care le-ar fi împrumutat cuiva, niciodată nu ar fi fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare. Nicăieri în cuprinsul hotărârii penale nu se vorbește despre vreo sumă licită de bani ori despre vreun împrumut acordat intimatei, motiv pentru care este absurd a se pretinde și reține că, de fapt, situația litigioasă dintre părți ar fi fost tranșată. Recurentul nu face trimitere concretă și nici nu citează pretinsele considerente ale hotărârii penale, întrucât acestea nu există. Concluzionează în sensul că instanța penală nu a statuat cu privire la caracterul licit al sumelor sau cu privire la existența contractului de împrumut. Cât privește criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că recurentul a omis să indice, în concret, normele de drept material care au fost încălcate. Mai mult, recurentul invocă o greșită analiză a materialului probator, care în accepțiunea sa ar fi fost unul complet și relevant, motiv pentru care argumentele formulate nu se încadrează în motivul de casare evocat, recursul fiind nul în condițiile art. 489 C. proc. civ. În concret, se pretinde că, fiind în prezența unui contract real, pentru a fi admise în fond pretențiile, creditorul reclamant trebuia doar să facă dovada remiterii sumelor de bani. Recurentul este în eroare, din moment ce remiterea sumelor de bani nu reprezintă forma ad probationem a raportului juridic de împrumut. Remiterea nu este un act juridic cu valoare probatorie, ci este un fapt juridic. Pentru a opune în instanță un asemenea raport, creditorul trebuia să facă dovada contractului însuși. Or, dovada poate fi făcută exclusiv printr-un înscris, fiind vorba despre o sumă ce depășește 250 RON, și nu prin orice mijloc de probă, așa cum greșit afirmă recurentul. Pe fondul cauzei, invocă aplicabilitatea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât recurentul încearcă să încaseze sumele de bani pretinse prin săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență și spălare de bani (infracțiuni pe care le-a recunoscut și pentru care a fost condamnat definitiv), astfel încât nu poate opera repetițiunea unei obligații care are un obiect ilegal ori imoral. În mod cert suma solicitată în prezenta cauză este aceeași cu cea reținută prin hotărârea penală, fapt de altfel afirmat de către reclamant, prin reprezentantul său, și prin precizările depuse la dosar la termenul din 14 aprilie 2022. Nu există două rânduri de sume pe care să le fi plătit S.C. C. S.A. către intimată, unele cu titlu de împrumut și altele cu titlu de mită pentru reclamant. Prin urmare, cât timp, prin hotărârea penală se afirmă, cu autoritate de lucru judecat, că aceste sume sunt ilicite și provin din săvârșirea unor infracțiuni, nu se poate reține, în prezenta pricină, că ele au un caracter licit. Reclamantul evită a răspunde dacă împrumutul a fost consemnat în anul 2010 printr-un contract scris (pentru că niciodată nu a intervenit o asemenea convenție), însă pretinde că raportul juridic dintre părți ar rezulta din declarația dată în dosarul penal de doamna D., declarație pe care o apreciază ca fiind o mărturisire extrajudiciară. Sub aspect procedural declarația din dosarul penal nu poate fi primită ca fiind forma ad probationem a contractului pretins, având în vedere că: doamna D. nu avea mandat din partea intimatei pentru a recunoaște un împrumut; declarația nu poate constitui și nu poate fi primită ca o mărturisire extrajudiciară, pentru că instituția "mărturisirii" are ca obiect, potrivit art. 348 alin. (1) C. proc. civ., doar fapte juridice, nu și acte juridice; nicăieri în cuprinsul declarației nu se vorbește despre un împrumut acordat de reclamant pârâtei; potrivit art. 350 alin. (2) C. proc. civ., mărturisirea extrajudiciară nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă, iar, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., proba cu martori nu poate fi admisă pentru a dovedi un act juridic cu o valoare de peste 250 RON. Mai mult, declarația nu poate constitui nici măcar început de dovadă scrisă în înțelesul art. 310 C. proc. civ., pe de o parte, pentru că este un act unilateral și nu vorbește despre un împrumut, iar, pe de altă parte, pentru că începutul de dovadă scrisă face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă. Or, reclamantul nu a mai procurat nicio alta probă în susținerea pretențiilor sale pe parcursul judecății în cele două cicluri procesuale. Nici afirmația recurentului în sensul că respectiva declarație ar avea valoarea unui înscris recognitiv nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că nici prin aceasta și nici prin hotărârea penală nu se vorbește despre un împrumut (acesta fiind o ficțiune), iar, pe de altă parte, pentru că era necesar ca reclamantul să dovedească că există un astfel de raport juridic, fiind incorectă susținerea acestuia în sensul că declarația ar face concomitent și dovada raportului și ar reprezenta și o recunoaștere a acestuia. Arată, de asemenea, și că recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre cele două condiții esențiale de existență și de validitate ale raportului juridic de împrumut. În ceea ce privește acordul de voințe, chiar dacă ar fi intervenit vreodată, existența lui poate fi dovedită numai printr-o formă scrisă - ad probationem. În ceea ce privește remiterea efectivă a bunului dat cu împrumut, în mod cert recurentul nu aduce dovezi în sensul că ar fi remis, din patrimoniul său, vreo sumă către intimată, că urmare a acordului de voințe. Nicăieri în cuprinsul declarației nu se vorbește despre existența vreunui contract de împrumut intervenit între recurent și intimată, ci se vorbește doar despre anumite sume de bani încasate de intimată de la terțul S.C. C. S.A., în baza unor contracte de consultanță. Sumele arătate în declarație nu sunt menționate ca împrumuturi, ci ca mită solicitată și pe care trebuia să o primească recurentul pentru facilitarea semnării de către S.C. C. S.A. a unui contract public. Prin urmare, declarația nu poate fi considerată o recunoaștere a unui împrumut, ci o recunoaștere a unei sume ilicite pe care reclamantul a pretins-o din poziția publică în care se afla. De asemenea, arată, cu privire la susținerea în sensul că terțul ar fi acționat în calitate de mandatar al recurentului, că acesta nu a făcut dovada existenței raportului juridic de mandat. Recurentul nu are nicio legătură juridică cu terțul respectiv, nu este și nu a fost niciodată acționar al acestei societăți, nu are niciun raport juridic din care să rezulte că aceasta i-ar datora vreo sumă de bani și nu a acordat niciodată vreun mandat acestei societăți, pentru ca, în numele lui, să achite intimatei vreo sumă de bani cu orice titlu. În mod cert, natura sumelor de bani solicitate prin acțiune este una ilicită, așa cum în mod definitiv s-a stabilit prin hotărârea penală. Recurentul a recunoscut, prin acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat cu organele penale, că sumele sunt ilicite și că reprezentau foloasele sale necuvenite, așa cum a recunoscut și în prezenta cauză. Sumele de bani pretinse prin cererea introductivă nu reprezintă un împrumut al recurentului dat intimatei, ci reprezintă sume achitate de către terțul S.C. C. S.A. către intimată în cadrul unui raport contractual cadru intervenit în anul 2009, raport juridic care nu face obiectul analizei în cauza de față. Dacă există cineva care ar putea emite vreo pretenție asupra acestor sume, aceea este societatea C. și nicidecum recurentul, care, invocându-și propria culpă, dorește ca sumele ilicite care au dus la condamnarea sa să devină legitime și să-i fie acordate. Totodată, menționează și că, deși instanța de trimitere a constatat că se impuneau explicații și administrarea unui probatoriu suplimentar pentru a se determina, prioritar, dacă există sau nu un raport juridic de împrumut și dacă acesta este legal și moral, recurentul nu a procurat cauzei niciun argument ori probă care să susțină temeinicia pretențiilor sale. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția netimbrării căii de atac, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, precum și cererile adresate Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în respectiva ordonanță de urgență. De asemenea, potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 100 RON dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON; în aceeași ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON. Totodată, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar alin. (3) al aceluiași text de lege statuează că neîndeplinirea acestei cerințe este sancționată cu nulitatea. În speță, prin rezoluția de comunicare a motivelor de recurs s-a stabilit că recurentul datorează, pentru soluționarea cererii de recurs, sub sancțiunea anulării acesteia, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 26.571,09 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013. Această obligație procesuală i-a fost comunicată recurentului în data de 29 septembrie 2023, prin intermediul adresei emise în data de 25 septembrie 2023, potrivit procesului-verbal de înmânare aflat la dosar. Cu toate acestea, recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și nici nu a formulat cerere de ajutor public judiciar, ori cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru. Întrucât recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul stabilit de către instanță, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, coroborate cu art. 486 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este legal timbrat, astfel încât se impune sancțiunea anulării acestuia. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului pentru netimbrare, invocată din oficiu, și va anula, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 262/2023 din 18 mai 2023 a Curții de Apel Iași, secția civilă, împrejurare față de care nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate în cauză. Reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea acestuia la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.315,95 RON, din care suma de 7.500 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedit prin factura nr. x/16.10.2023 și prin ordinul de plată nr. x/17.10.2023, respectiv prin factura nr. x/05.04.2024 și prin extrasul de cont depus la dosar, și suma de 815,95 RON reprezentând cheltuieli de transport, dovedite prin chitanța nr. x/05.04.2024 și prin extrasul de cont depus la dosar.