ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2160/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 12 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A.., societate aflată în insolvență, prin lichidator judiciar B.., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 500.947,24 RON, reprezentând contravaloarea/prețul lucrărilor de restaurare și conservare pictură murală de la Biserica "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași, preț care i se cuvine acesteia în baza Contractului de subantrepriză nr. x/22.12.2014; obligarea pârâtei la plata penalităților contractuale de întârziere aferente sumei de la petitul I, în cuantum de 0,01%/zi de întârziere, calculate începând cu ziua următoare scadenței obligației la plată - 21.06.2015 și până la achitarea integrală a sumei datorate, precum și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1494, art. 1489, art. 1535 alin. (1), art. 1539, art. 1852, art. 1854, art. 1862, art. 1864, art. 1874 și următoarele C. civ. art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.A. a solicitat respingerea acțiunii promovate de A.., invocând excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj, prin raportare la dispozițiile art. 107 C. proc. civ., sens în care a solicitat să se dispună declinarea prezentului dosar către Tribunalul Iași.

Totodată, pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 262/2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 și publicată în Buletinul procedurilor de insolvență nr. 13958/18.07.2017, solicitând respingerea acțiunii urmare a admiterii acestei excepții.

În subsidiar, în ipoteza în care se va trece peste susținerile sale, pârâta a solicitat să se rețină că, în speță, a intervenit prescripția dreptului de obligare a acesteia la plata sumei de 500.947,24 RON, reprezentând contravaloarea/prețul lucrărilor de restaurare și conservare pictură murală de la Biserica "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași, cuvenit acesteia în baza contractului de subantrepriză nr. x/22.12.2014.

Totodată, a solicitat să se rețină că reclamanta solicită plata unor lucrări pretins efectuate în perioada decembrie 2014- aprilie 2015 pentru care nu a emis facturi fiscale.

În ceea ce privește obligarea sa la plata penalităților, a solicitat să se aibă în vedere că, în speță, sunt incidente prevederile art. 2503 C. civ., în acord cu care, "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel".

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, în condițiile în care aceasta nu și-a îndeplinit efectiv obligațiile contractuale.

Prin sentința civilă nr. 21/2019 din 10 ianuarie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței specializate de soluționare a cererii și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta A.., în insolvență, prin lichidator B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 5 martie 2019, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 700/2019 din 10 mai 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția de autoritate de lucru judecat.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, a respins, pentru prescripția dreptului material la acțiune, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.. Totodată, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.760 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel principal A.., prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea apelului și anularea în parte a sentinței civile nr. 700/2019, doar în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Intimata-pârâtă C. S.A a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de A.. și menținerea sentinței instanței de fond cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției ca legală și temeinică.

Totodată, a formulat apel incident, solicitând anularea în tot a sentinței civile nr. 700/2019, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul formulat de A., prin lichidator judiciar B.. împotriva sentinței civile nr. 700/2019 din data de 10.05.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

A respins apelul incident promovat de C. S.A. în privința aceleiași sentințe civile.

I. Împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, reclamanta A., societate aflată în insolvență, prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei alte instanțe de același grad/instanței de apel, care, prin decizia pe care o va pronunța, să admită apelul astfel cum a fost formulat și să oblige intimata - pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de la fond și din apel, conform documentelor justificative aflate la dosarul cauzei; cu obligarea intimatei-pârâte la cheltuieli de judecată în recurs.

În motivare, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel nu este motivată.

Detaliind, recurenta a solicitat a se observa faptul că, în motivarea deciziei pronunțate, instanța de apel se limitează doar la a arăta faptul că nu ar reieși din probele administrate faptul că autoarea recursului a prestat activități specifice în executarea obligațiilor asumate ulterior finalului lunii aprilie 2015, motiv pentru care acțiunea formulată ar fi prescrisă.

Cu toate acestea, susține că instanța de apel nu a motivat în niciun fel aceste concluzii, cu toate că apelul său a vizat tocmai greșita admitere a prescripției dreptului material la acțiune, cu ignorarea înscrisurilor aflate la dosar, acesta fiind și motivul pentru care a formulat calea de atac a apelului.

Astfel, recurenta arată că a indicat o serie de înscrisuri doveditoare a celor susținute prin apel, din care, în opinia sa, rezultă fără echivoc faptul că termenul de prescripție a acțiunii a început să curgă cel mai repede la data de 20 mai 2015 (și nu la finalul lunii aprilie 2015) și că termenul a fost întrerupt prin prisma a cel puțin două motive.

Cu toate acestea, susține că instanța de apel nu a motivat și nu a clarificat de ce apreciază că instanța de fond în mod corect a respins acțiunea ca fiind prescrisă și care este explicația pentru care nu a luat în considerare înscrisurile indicate.

Mai arată că, în motivarea instanței de apel, nu se regăsește nicio referire la aceste înscrisuri pe care le-a indicat expressis verbis ca fiind înscrisurile care fac dovada neechivocă a datei până la care a executat lucrări prin specialistul său atestat la șantierul din speță.

Afirmă că instanța de apel s-a limitat doar la a concluziona că nu ar fi probat faptul ca lucrările s-au derulat și după luna iulie 2015, dar nu a motivat în niciun fel această concluzie și nu a explicat de ce nu ar reieși din înscrisurile menționate cele susținute de autoarea recursului în apel.

Astfel, apreciază că instanța de apel nu a analizat în mod efectiv argumentele sale, nu a procedat la o înlăturare, motivat și argumentat, în mod explicit, a susținerilor sale și nici nu a prezentat, în concret, motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa, rezumându-se la indicarea și redarea unor texte legale.

Recurenta conchide prin a arăta faptul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra unor chestiuni invocate în condițiile legii, respectiv în interiorul termenului legal avut la dispoziție, motiv pentru care consideră că, pentru a fi respectat principiul dublului grad de jurisdicție, respectiv, pentru a îi fi asigurat dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în apel, se impune ca, urmare a anulării hotărârilor apelate, sa se dispună trimiterea spre rejudecare a cauzei, conform art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Mai mult decât atât, arată că prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă în două situații.

La data de 26.05.2015, pârâta ar fi recunoscut că, pentru executarea lucrărilor de restaurare până la acel moment, recurenta-reclamată era îndreptățită la cel puțin la suma de 70.000 RON, din care îi fuseseră achitați, în avans, 60.000 RON, iar restul de 10.000 RON i-a încasat prin Ordinul de plată nr. x/26.05.2015, așa cum intimata a recunoscut prin întâmpinare.

Prin urmare, în măsura în care instanța de recurs va avea în vedere ca dată a începerii prescripției data de 20.05.2015, solicită a se constata că, față de dispozițiile art. 2537 pct. 1 C. civ., termenul de prescripție s-a întrerupt la data de 26.05.2015, de la acea dată începând să curgă un nou termen de 3 ani, potrivit art. 2541 alin. (1)-(3) C. civ.

Suplimentar și independent de această cauză de întrerupere a prescripției, arată că, prin notificarea emisă la data de 15.05.2018 către intimată, i-a solicitat executarea obligației de plată, astfel că termenul de prescripție a fost întrerupt din nou, conform art. 2537 pct. 4 C. civ.

Susține, așadar, că, prin această notificare, intimata a fost pusă în întârziere cu privire la executarea acestei obligații, în sensul art. 1522 alin. (1) C. civ., astfel că, în accepțiunea sa, sunt incidente dispozițiile art. 2540 C. civ., potrivit cărora, punerea în întârziere întrerupe cursul prescripției dacă cererea de chemare în judecată este introdusă în interiorul unui termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, condiție îndeplinită, întrucât prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 12.09.2018.

Cu toate acestea, arată că instanța de apel a omis să facă vreo referire la susținerea sa, potrivit căreia cursul prescripției a fost întrerupt prin comunicarea către intimată a notificării din data de 15.05.2018

În altă ordine de idei, recurenta a susținut că instanța de apel a omis să motiveze de ce, în speță, aceste prevederi legale expres indicate, respectiv art. 2540 C. civ., nu ar fi aplicabile, instanța de apel reținând doar faptul că "nu a operat întreruperea cursului termenului prescripției extinctive pentru că nici plata efectuată de intimată la data de 26.05.2015 și nicio altă plată a acesteia nu a avut semnificația recunoașterii datoriei cum fără temei susține apelanta-reclamantă", fără a explica în mod logic și juridic de ce întreruperea termenului nu a operat.

Recurenta consideră relevant faptul că, la 26.05.2015, a emis factura fiscală având seria x nr. x, în cuantum de 10.000 RON, iar, din conținutul acestei facturi, reiese faptul că suma de 10.000 RON rezultă din scăderea contravalorii situației de lucrări restructurare pictură, în cuantum de 70.000 RON, urmată de stornarea avansului în cuantum de 60.000 Iei.

Prin urmare, susține că restul de plată rămas, corespunzător facturii identificate anterior, este de 10.000 RON. Astfel, arată că această factură confirmă faptul că, la 26.05.2015, societatea intimată a recunoscut situația intermediară de lucrări prezentată de recurentă, în cuantum de 70.000 RON.

Cu toate acestea, arată că instanța de apel s-a mărginit doar la a aprecia că prescripția nu ar fi fost întreruptă prin plata efectuată de intimată, aceasta neavând semnificația recunoașterii datoriei, fără a menționa care este motivul pentru care, în opinia sa, plata nu a echivalat cu o recunoaștere a datoriei și mai ales, referitor la data la care s-a emis și efectuat plata facturii.

Prin urmare, consideră că apare ca evidentă lipsa totală de motivare a soluției pronunțate în cauză de către instanța de apel, aceasta dând dovadă, în opinia sa, de superficialitate în gestionarea litigiului.

Recurenta conchide prin a arăta că instanța de a apel nu a explicat într-o manieră convingătoare și transparentă motivele pentru care a soluționat cauza în sensul respingerii apelului, omițând a motiva chestiuni esențiale în economia speței sau limitându-se la a prelua din motivele instanței de fond.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei instanței de apel spre rejudecare pentru respectarea dreptului la dubla jurisdicție.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că, prin ratificarea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către instanța de apel, s-a produs o încălcare/aplicare greșită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenta susține că instanța de apel nu s-a aplecat asupra problemelor esențiale ale speței, preferând să adopte aceeași motivare cu a instanței de fond, fără a-și creiona propria motivare în baza căreia să soluționeze litigiul.

Așadar, arată ca, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, art. 2523 C. civ. prevede faptul că "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

În continuare, afirmă că momentul la care a cunoscut nașterea dreptului său a fost la data de 20.05.2015, moment la care a luat cunoștință de încasarea de către pârâtă, de la beneficiar, a contravalorii lucrărilor de conservare - restaurare turle și pridvor la Biserica "Sfinții Trei Ierarhi" din Iași, contractate de pârâtă conform Contractului de execuție lucrări nr. x/15.12.2014 și executate în subantrepriză de recurentă, în calitate de subantreprenor.

Prin urmare, apreciază că interpretarea greșită a instanței de fond și de apel a prevederilor legale incidente este evidentă, în sensul că, în mod cu totul eronat, ambele instanțe se raportează la o dată - până la care s-ar fi realizat lucrările - fără nicio relevanță în privința nașterii dreptului la acțiune pentru plata respectivelor lucrări.

Astfel, consideră că, și dacă s-ar raporta la faptul lucrările s-ar fi finalizat în luna aprilie 2015, această dată oricum nu are incidență asupra începerii curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune, întrucât, este de notorietate că, în practică, momentul finalizării realizării unor lucrări nu coincide cu scadența la plată a acestora.

Recurenta menționează că, în cadrul Contractului General de Antrepriză nr. 2561/15.12.2014, la art. 2.1., se prevede faptul că "finanțarea Contractului este asigurată astfel: - 500.000,0 RON se plătesc din fondurile asigurate de către Secretariatul de Stat pentru Culte".

Astfel, recurenta susține că, în luna mai 2015, prin specialistul său atestat, a luat cunoștință de faptul că, în urma depunerii de către intimată a situației de lucrări, aceasta a încasat plata corespunzătoare lucrărilor efectuate de recurentă. În același timp, acela a fost și momentul la care autoarea recursului susține că a luat cunoștință de dreptul său de a încasa plata de la societatea intimată.

Totodată, subliniază faptul că, în cazul în care situația de lucrări pe baza căreia s-a încasat suma de 500.000 RON, reprezentând finanțare din partea statului român, nu ar fi fost confirmată sau semnată de executantul final, respectiv de reprezentantul său și de dirigintele de specialitate, plata către societatea intimată nu s-ar fi putut efectua.

Făcând trimitere la art. 7.1, 7.2 și 7.3 din contractul de subantrepriză nr. x/22.12.2014, susține că, urmare a refuzului pârâtei de semnare a situației finale de lucrări, fiind, astfel, în imposibilitate de a emite factura finală - a cărei scadență la plată ar fi fost în termen de 5 zile de la emitere, dreptul său material la acțiune a început să curgă de la data acestor acțiuni abuzive ale pârâtei, respectiv din 20.05.2015.

Recurenta subliniază că acesta este motivul pentru care s-a raportat la această dată - 20.05.2015 - întrucât acesta a fost momentul când pârâta și-a manifestat explicit refuzul de a achita integral lucrările.

Susține, totodată, că nu a avut în vedere niciuna din datele ulterioare, pe care le-ar fi putut avea în vedere sub aspectul momentului nașterii dreptului material la acțiune, și anume: 26.05.2015, data când pârâta a efectuat o plată parțială de 10.000 RON, 04.07.2015, dată până la care în "JURNALUL DE ȘANTIER Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași, jud. Iași, februarie 2015 - august 2015" apar lucrări efectuate sub supervizarea recurentei și a specialistului său atestat sau 23.07.2015, dată până la care deține fișele zilnice de lucru cu lucrările efectuate sub supervizarea sa și a specialistului său atestat.

Mai arată că, important în economia speței este și faptul că a executat lucrări în cadrul contractului cu C. exclusiv cu personal propriu, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015. După aprilie 2015, arată că, în conformitate cu clauzele contractului de subantrepriză, a delegat un reprezentant permanent pe șantier, persoană care a fost angajată de la acea dată și la societatea intimată, dar a rămas și angajatul său, inclusiv după încetarea contractului cu intimata. Astfel, arată că, în perioada aprilie 2015 - iulie 2015, dl. D. a fost angajat atât în cadrul recurentei, cât și în cadrul societății intimate, iar nu exclusiv în cadrul societății intimate.

Arată că, astfel, se explică și eroarea strecurată în acțiune, respectiv, luna aprilie 2015 a fost indicată ca fiind luna până la care executarea lucrărilor a fost făcută prin personal angajat exclusiv la recurentă, iar în restul perioadei de execuție a lucrărilor, până în luna iulie 2015, o parte din angajații recurentei au lucrat în dublă calitate. Mai arată că specialistul său a fost prezent săptămânal pe șantier, unde a stabilit operațiunile de efectuat și a controlat calitatea lucrărilor efectuate de toți angajații, având doar calitatea de angajat al recurentei.

De altfel, afirmă că așa se explică și faptul că aceasta este în posesia jurnalului de șantier și a fișelor zilnice, fiind cea care a administrat șantierul inclusiv din punct de vedere documentar.

În continuare, arată că, odată cu momentul la care societatea intimată a refuzat recunoașterea contribuției sale și a specialistului său (fără a cărui semnătură și îndrumare nu se puteau executa niciun fel de lucrări), aceasta a anunțat faptul că nu își mai asumă responsabilitatea lucrărilor, iar la finalul lunii iulie 2015 a retras personalul specializat propriu, moment după care societatea intimată a demarat procedura de concediere a acestora.

Recurenta afirmă că toate aceste aspecte nu au fost observate nici de instanța de fond și nici de instanța de apel.

În încheiere, pentru considerentele expuse anterior, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei atacate, iar, ca urmare a constatării nelegalei respingeri a apelului său, admiterea recursului, cu menținerea soluției pronunțate de instanța de apel în ceea ce privește respingerea apelului incident formulat de intimată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 2 iulie 2020, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A.

La 31 iulie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat admiterea excepției inadmisibilității recursului, iar într-un subsidiar secund, respingerea recursului ca neîntemeiat, formulând, totodată, și recurs incident împotriva deciziei civile nr. 121/12.03.2020.

La 8, respectiv, 9 septembrie 2020, întâmpinarea intimatei-pârâte a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 21 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care, pentru argumentele dezvoltate, a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, a excepțiilor invocate prin întâmpinare, precum și respingerea ca neîntemeiată a solicitării subsidiare secunde, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, iar, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, admiterea apelului incident și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii introductive formulate de A.. prin reținerea incidenței dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 262/2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016

În motivare, recurenta-pârâtă arată că înțelege să critice decizia Curții de Apel Iași sub un dublu aspect, respectiv: (i) pentru încălcarea normelor de procedură prin neanalizarea uneia dintre criticile formulate de aceasta cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond și (ii) pentru existența unor considerente contradictorii, motivarea care a stat la baza deciziei fiind în contradicție cu soluția pronunțată în apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, deși a învederat expres instanței de apel atât prin intermediul apelului incident, cât și prin răspunsul la întâmpinare, faptul că a înțeles să invoce autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 262/2017 raportat la dispozițiile alin. (2) al art. 431 din C. proc. civ., instanța de control s-a rezumat la a afirma că nu poate analiza acest motiv de apel câtă vreme instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei chestiuni.

Consideră că, din poziția sa de instanță de control, instanța de apel trebuia să îndrepte toate neajunsurile hotărârii instanței de fond (legate de situația de fapt sau de drept) și nu să perpetueze aceeași greșeală.

Evocând dispozițiile art. 476 și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că niciuna din cele două limite ale apelului nu permit instanței de control să nu analizeze o cerere sau o apărare formulată de către părți, motivat de faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la respectiva chestiune. Dimpotrivă, în opinia recurentei, în ipoteza în care constată că prima instanță a omis să analizeze cererile sau apărările părților, instanța de apel este obligată ca, la momentul verificării legalității și temeiniciei hotărârii atacate, să rejudece cauza sub toate aspectele invocate de părți.

Așadar, recurenta consideră că, la momentul verificării legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond, instanța de apel este ținută de "limitele cererii de apel" și nu de "limitele hotărârii apelate".

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că motivarea instanței de apel nu este una liniară, multe dintre considerentele reținute de Curtea de Apel Iași fiind contradictorii.

Detaliind, recurenta-pârâtă susține, în esență, că principala critică a apelului său incident viza faptul că, în mod greșit și nelegal, instanța de fond a considerat că este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză, pentru a putea reține autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 262/2017, aspectele prezentate, referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale de către recurenta-reclamantă fiind deja analizate de Tribunalul Specializat Cluj în cadrul dosarului nr. x/2016, dosar în care, prin sentința civilă nr. 262/2017, instanța a admis contestația formulată de autoarea recursului incident împotriva tabelului preliminar al creditorilor debitoarei A.. nr. 47/31.10.2016, publicat în BPI nr. 19841/01.11.2016 întocmit de către administratorul judiciar B.., analizând rezoluțiunea unilaterală a contractului de subantrepriză.

Raportat la considerentele sentinței mai sus arătate, recurenta arată că a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat, în opinia sa, fiind incidente prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, drepturile ce i-au fost recunoscute printr-o hotărâre definitivă neputând fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, posterioară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Sub aspectul considerentelor contradictorii, recurenta-pârâtă susține că, deși Curtea de Apel a îmbrățișat viziunea sa privind incidența în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prezumția de lucru judecat a sentinței nr. 262/2017, în final, a respins apelul incident, păstrând sentința atacată.

În susținerea afirmațiilor sale, recurenta-pârâtă a reprodus anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind contradictorii.

Sintetizând considerentele deciziei recurate, autoarea recursului susține că, ceea ce se înțelege din întreaga motivare este că, într-adevăr, considerentele sentinței nr. 262/2017 au autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, chiar instanța de control arătând că "se impunea ca instanța de fond să dea eficiență prezumției de lucru judecat a sentinței nr. 262/2017 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016".

Mai arată că instanța reține în mod just faptul că, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca, în judecata ulterioară, să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior și care să fi fost soluționată de instanță în litigiul anterior, prin reținerea unei anumite situații de fapt și de drept în considerentele hotărârii, așa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că toate argumentele instanței de apel converg spre o soluție de admitere a apelului incident, iar nu de respingere, așa cum în mod greșit a decis în final instanța.

În încheiere, recurenta reiterează solicitarea de admitere a recursului incident formulat împotriva deciziei civile nr. 121/12.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2019.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

La 8, respectiv, 9 septembrie 2020, astfel cum atestă procesele-verbale de înmânare aflate la filele x, cererea de recurs incident a fost comunicată recurentei-reclamante.

La 21 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând, în principal, respingerea acestuia ca inadmisibil (pe motiv că, asupra excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 262/2017, instanța de apel s-a pronunțat prin încheierea din 27 februarie 2020, care nu a fost atacată cu recurs), iar, în subsidiar, ca nefondat.

La 2 octombrie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte.

La 12 octombrie 2020, recurenta-pârâtă C. S.A. a transmis (prin poștă) răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea apărărilor formulate, reiterând, totodată, solicitarea de admitere a recursului incident.

Prin încheierea nr. 1538 din 16 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub dosar nr. x/2019.

Analizând recursurile formulate, în temeiul criticilor formulate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esență, faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanța de apel nu expus raționamentul pentru care a reținut faptul că lucrările au fost executate până în luna aprilie 2015, aspect ce a atras incidența prescripției dreptului material la acțiune.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens prezentând raționamentul-logico juridic pentru care a reținut incidența prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța supremă reține că, prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, recurenta-reclamantă a solicitat plata unor sume ce reprezintă cost al lucrărilor executate în perioada decembrie 2014- aprilie 2015, în temeiul contractului dintre părți, lucrări pentru care nu s-ar fi emis facturi fiscale, din culpa pârâtei.

Prin sentința primei instanțe s-a reținut că termenul de 3 ani pentru promovarea acestei acțiuni curge de la data la care reclamanta, titular al dreptului la acțiune, a cunoscut despre nașterea acestui drept, moment ce se identifică cu data la care lucrările executate în temeiul contractului au fost finalizate, anume ultima zi a lunii aprilie 2015, pentru că prin cererea de chemare în judecată chiar reclamanta susține că lucrările au fost executate în perioada decembrie 2014- aprilie 2015. A mai reținut prima instanță faptul că nu s-a probat niciun demers al reclamantei datând din 20.05.2015, precum și faptul că apărarea potrivit căreia termenul de prescripție ar fi fost întrerupt la 15.05.2018 trebuie înlăturată, întrucât această dată se situează ulterior datei la care instanța a stabilit îndeplinirea termenului de prescripție, respectiv 02.05.2018.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel, prin care a susținut, în esență, faptul că prima instanță ar fi reținut în mod eronat data de început a termenului de prescripție, întrucât, din probatoriu ar rezulta că termenul de prescripție a început să curgă la 20.05.2015 sau la 24.07.2015, fiind întrerupt la data de 26.05.2015 și la 15.05.2018.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, respectiv dispozițiile art. 2540 C. civ. și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în același timp menținând temeiurile de drept invocate de instanța de fond, respectiv art. 2523 și art. 2524 alin. (1) C. civ., a căror aplicare nu a fost, de altfel, contestată prin calea de atac formulată de intimata-reclamantă.

Instanța de apel a reținut atât faptul că, nu reiese din probele administrate că reclamanta ar fi prestat activități specifice în executarea obligațiilor asumate, conform contractului de subantrepriză, ulterior finalului lunii aprilie 2015, cât și faptul că nu a operat întreruperea termenului prescripției extinctive, pentru că nici plata efectuată de intimată la 26.05.2015 și nici o altă plată a acesteia nu a avut semnificația recunoașterii datoriei.

În acest cadru, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 262/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, prin care s-a stabilit, pe de o parte, că reclamanta nu a executat obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de subantrepriză nr. x/22.12.2014 și, pe de altă parte că, intervenind conform convenției părților, rezoluțiunea unilaterală, reclamanta este ținută să restituie intimatei C. sumele achitate de aceasta și penalitățile de întârziere aferente neexecutării. Raportat la aceste considerente, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu s-ar mai putea examina aceeași situație de fapt și, eventual, să se statueze contrar Tribunalului Cluj, în sensul urmărit de reclamantă. A conchis instanța de apel în sensul că, în contextul rezoluțiunii unilaterale a contractului pentru neexecutare ar fi inadmisibil a se reține că plățile ce au fost efectuate de pârâta-intimată C. S.A. ar valida de fapt recunoașterea executării obligațiilor apelantei-reclamante.

Raportat la aceste considerente regăsite în cuprinsul deciziei atacate rezultă că instanța de apel a reținut, în esență, că, în cauză, nu poate opera niciunul dintre cazurile de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune. Aceasta deoarece, prin sentința civilă nr. 262/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a stabilit cu valoare definitivă faptul că reclamanta nu a executat obligațiile pe care și le-a asumat în cadrul raportului contractual și totodată, s-a dispus rezoluțiunea unilaterală a contractului de subantrepriză și s-a dat eficiență efectului rezoluțiunii, acela de repunere a părților în situația anterioară, recurenta-reclamantă fiind obligată la plata sumelor încasate. Așadar, ca urmare a desființării contractului de subantrepriză pentru neexecutarea lucrărilor contractate și repunerea părților în situația anterioară, susținerile recurentei-reclamante, referitoare la plata efectuată de către intimata-pârâtă în considerarea lucrărilor efectuate, nu mai pot fi valorificate, întrucât se opune efectul pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură sentința civilă nr. 262/2017 a Tribunalului Cluj.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Raportat la aceste considerații, instanța supremă reține că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva nemotivării, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține, contrar celor învederate de recurentă, că, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, astfel că instanța de recurs nici nu ar putea să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum, în realitate, urmărește recurenta-reclamantă, prin reiterarea susținerilor sale din memoriul de apel privind înscrisurile (fișele zilnice de lucru, jurnal de șantier, ordinul de plată nr. x/26.05.2015) depuse în probațiune.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2523 C. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Potrivit art. 2523 C. civ., "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripției extinctive este data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică de a acționa în justiție.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripție extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, și pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanța de apel, ca instanță devolutivă.

Astfel, s-a ajuns la concluzia, justificată în cauză pe baza probatoriului administrat, că prima instanță a stabilit corect data de început a cursului prescripției extinctive ca fiind sfârșitul lunii aprilie 2015.

A mai reținut instanța de apel că recurenta-reclamantă nu a depus probe concludente din care să rezulte că s-au efectuat lucrări ulterior lunii aprilie 2015, precum și faptul că nu a operat întreruperea termenului de prescripție extinctivă pentru că nici plata efectuată de intimată la 26.05.2015 și nici o altă plată a acesteia nu a avut semnificația recunoașterii datoriei, cum fără temei a susținut reclamanta.

Recurenta-reclamantă susține faptul că data la care s-a născut dreptul la acțiune este 20.05.2015, moment la care reclamanta ar fi luat cunoștință despre încasarea de către pârâtă de la beneficiar, a contravalorii lucrărilor de conservare-restaurare turle și pridvor la Biserica "Sf. Trei Ierarhi" din Iași, executate în subantrepriză de reclamantă, în calitate de subantreprenor.

Pentru ca argumentele dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, în vederea determinării unui alt moment de început al curgerii termenului de prescripție, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A.., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, în dosarul nr. x/2019.

II. Prin memoriul de recurs depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă critică decizia nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, atât din perspectiva faptului că instanța de apel nu ar fi analizat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 262/2017, cât și din perspectiva faptului că, deși Curtea de Apel a îmbrățișat viziunea recurentei-pârâte privind incidența în cauză a prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a reținut prezumția de lucru judecat a sentinței nr. 262/2017, în final, a respins apelul incident, păstrând sentința atacată.

Criticile astfel formulate, subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., și în etapa căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, caz în care instanța de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum. Ca atare, instanța de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Pe de altă parte, apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată verifică legalitatea și temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, instituit de art. 478 C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că, prin sentința primei instanțe, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă.

Împotriva acestei soluții, reclamanta a formulat apel principal cu privire la soluția asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pârâta a formulat apel incident, prin care a solicitat anularea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat.

Cercetând decizia atacată, din perspectiva criticilor invocate, instanța supremă constată că, analizând apelul principal, în temeiul motivelor de apel și a apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, instanța de apel a reținut, în primul rând, faptul că, se impun fi corectate considerentele instanței de fond în sensul că, se impunea ca instanța de fond să dea eficiență prezumției de lucru judecat a sentinței nr. 262/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, în sensul prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Dând eficiență autorității de lucru judecat ca prezumție legală, instanța de apel a reținut că beneficiază de autoritate de lucru judecat cele reținute prin sentința nr. 262/2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2016, referitoare la solicitarea apelantei-reclamante de a i se achita contravaloarea lucrărilor pretins a fi fost executate în baza contractului de antrepriză nr. x/22.12.2014.

Astfel, a reținut instanța de apel că, prin sentința civilă amintită instanța a stabilit, pe de o parte, că apelanta-reclamantă nu a executat obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de antrepriză nr. x/22.12.2014, și, pe de altă parte, că, intervenind conform convenției părților, rezoluțiunea unilaterală, reclamanta este ținută să restituie intimatei C. sumele achitate de aceasta și penalitățile de întârziere aferente neexecutării. Ca atare, a reținut că, în cauza de față, instanța nu ar mai putea să examineze aceeași situație de fapt și, eventual, să statueze contrar Tribunalului Cluj în sensul urmărit de apelanta-reclamantă.

Mergând mai departe cu raționamentul, a reținut instanța de apel că, odată ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că a operat rezoluțiunea unilaterală a contractului de subantrepriză nr. x/22.12.2014 pentru neexecutarea obligațiilor contractuale din culpa apelantei-reclamante A., este inadmisibil a se reține că plățile ce au fost efectuate de pârâta-intimată C. S.A. ar valida de fapt recunoașterea obligațiilor pe care și le-a asumat prin același contract și, implicit, recunoașterea executării obligațiilor apelantei-reclamante.

Pe cale de consecință, a reținut instanța de apel că apărările apelantei referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive sunt nefondate, urmând a fi respinse, iar soluția instanței de fond privind respingerea cererii apelantei-reclamante pentru prescripția dreptului material la acțiune este întemeiată.

Raportat la considerentele mai sus expuse, Înalta Curte reține, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă, că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei judecătorului sindic nr. 267/2017, invocat atât prin întâmpinare, cât și pe calea apelului incident de către recurenta-pârâtă, a fost valorificat de instanța de apel ca și apărare a pârâtei, în vederea respingerii apelului principal, soluția primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă fiind menținută.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu poate invoca o vătămare a intereselor sale procesuale, ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pe de altă parte, instanța supremă reține că excepția prescripției este o excepție de fond, peremptorie. Ca atare, fiind menținută soluția primei instanțe în ce privește respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, instanța de apel nici nu putea analiza, în continuare, fondul cererii de chemare în judecată, respectiv temeinicia pretențiilor reclamantei, în raport de care pârâta C. ar fi dorit reținerea efectului pozitiv al sentinței nr. 267/2017, prin care s-a constatat cu caracter definitiv că reclamanta nu și-a executat obligațiile asumate prin contractul de subantrepriză.

Pentru cele prezentate anterior, Înalta Curte constată că limitele în care a fost judecat apelul au fost în acord cu cele două principii avocate, iar decizia nu conține motive contradictorii, instanța de apel expunându-și raționamentul logico-juridic într-o manieră ce poate face obiectul cercetării instanței superioare de control judiciar.

Prin urmare, recursul-incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, în dosarul nr. x/2019 va fi respins, ca nefondat.

Față de cererile formulate de ambele recurente privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Pe de altă parte, poziția juridică de parte câștigătoare în proces este determinată de rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. Ca atare, cum recursurile formulate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă vor fi respinse, nu se poate considera că vreuna dintre ele are calitate de parte câștigătoare, iar cealaltă de parte căzută în pretenții, pentru a se pune problema acordării cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., așa cum solicită ambele recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A.., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 121/2020 din 12 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, în dosarul nr. x/2019 și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, ca nefondate.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenta-reclamantă și de recurenta-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.