ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1832/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2023 pe rolul Tribunalului Specializat Mureș sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 205.168,17 RON, reprezentând contravaloarea mărfurilor și serviciilor vândute/prestate de către reclamantă în favoarea pârâtei, evidențiate în factura din 12 septembrie 2022, emisă în baza contractului dintre părți nr. x din 22 aprilie 2022; la plata penalităților de întârziere, calculate până la data promovării acțiunii, precum și obligarea pârâtei la plata tuturor penalităților de întârziere calculate în continuare, până la data achitării efective și integrale a debitului principal; precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la aceeași instanță în data de 29 ianuarie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. rezoluțiunea contractului nr. x din 22 aprilie 2022 încheiat de pârâtă cu societatea reclamantă, restituirea sumei de 29.239,85 Euro, sumă achitată în RON respectiv 144.646,61 RON, în data de 31 mai 2022 la cursul de 4,9469 RON/Euro din data plății; reprezentând avansul datorat contractului nr. x din 22 aprilie 2022 și obligarea pârâtei la ridicarea pe proprie cheltuială a tâmplăriei neconforme cu proiectul spre neschimbare pe baza căruia a fost eliberată autorizația de construire nr. x din 8 februarie 2021 de către Primăria Sinaia/cu Avizul Ministerului Culturii nr. 141/M/2020 din 13 aprilie 2020 pentru clădirea Monument istoric și nici cu normele de servitute obligatorii pentru vitraje, pe care a montat-o la restaurantul C., aparținând societății lor.

Prin încheierea nr. 52 din 26 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Specializat Mureș s-a admis excepția conexității și s-a conexat dosarul nr. x/2024 la dosarul nr. x/2023 aflat pe rolul aceleiași instanțe.

B. Hotărârea instanței de fond.

Prin sentința nr. 65 din 31 mai 2024, Tribunalul Specializat Mureș a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 205.168,17 RON, reprezentând diferența de preț pentru materialele și serviciile furnizate conform contractului nr. x din 22 aprilie 2022; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere, calculate în conformitate cu dispozițiile art. 17 pct. 2 din contract, de la scadența obligațiilor de plată și până la stingerea efectivă a debitului; a respins acțiunea conexată (dosar nr. x/2024) formulată de reclamanta B. S.A. în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.973,36 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în dosar nr. x/2023 și onorariu expertiză administrată în dosarul nr. x/2023.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței civile apelate, și pe fond admiterea acțiunii împotriva A. S.R.L. prin care a solicitat rezoluțiunea contractului nr. x din 22 aprilie 2022 încheiat de pârâtă cu reclamanta, restituirea sumei de 29.239,85 Euro reprezentând avansul datorat contractului nr. x din 22 aprilie 2022 și obligarea pârâtei la ridicarea pe proprie cheltuială a tâmplăriei neconforme cu proiectul vizat spre neschimbare pe baza căruia a fost eliberată autorizația de construire nr. x din 8 februarie 2021 eliberată de Primăria Sinaia, iar pe cale de consecință, respingerea ca nefondată a acțiunii în pretenții formulată de A. S.R.L..

D. Hotărârea pronunțată de instanța de apel.

Prin decizia nr. 341/A din 25 octombrie 2024, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței nr. 65 din 31 mai 2024 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2023.

E. Calea de atac împotriva deciziei pronunțate în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs societatea B. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Instanța de apel a încălcat art. 1874 C. civ. și a aplicat greșit art. 1855 C. civ., art. 1, art. 3 alin. (1) lit. b), art. 7 alin. (4) și art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 50/1991, art. 23 din Legea nr. 422/2001 și art. 1169 C. civ., stabilind, în mod greșit, natura juridică a contractului încheiat de părți și aplicând astfel greșit normele legale, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul încheiat de părți, contrar calificării drept contract de vânzare dată prin denumirea părților și descrierea obiectului său, este în realitate un contract de antrepriză lucrări de construcție față de obligațiile părților stipulate în contract și față de obiectul său explicit, care constă în lucrări de construcție tâmplărie la un imobil, pentru care este necesară autorizație de construire.

Art. 1855 C. civ. care reprezintă o regulă de drept comun privind contractul de antrepriză trebuie interpretat și prin raportare la norma cu caracter special, derogator prevăzută de art. 1874 C. civ., care definește contractul de antrepriză pentru lucrări de construcție.

Art. 1855 este o normă prin care se urmărește delimitarea contractului de vânzare bunuri viitoare de contractul de antrepriză lucrări, fiind numeroase asemănări între vânzare și antrepriză, dar și diferențe de regim juridic importante.

În orice situație în care producătorul de tâmplărie face proiectarea tâmplăriei pornind de la caracteristicile imobilului și montajul acesteia ca parte a lucrărilor de construcție la acel imobil, contractul are ca scop principal realizarea lucrării de construcție, iar nu simplul transfer de proprietate asupra unor bunuri determinabile.

Derogarea de la art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 50/1991 nu este aplicabilă, căci prin lucrările de tâmplărie realizate de A. S.R.L., nu doar că se modifică forma golurilor, anterior terasa nefiind închisă cu tâmplărie, ci deschisă, iar ulterior fiind închisă cu tâmplăria realizată și montată de aceștia.

Lucrările pe care A. S.R.L. s-a obligat să le facă la imobilul monument istoric erau lucrări care necesitau autorizație de construcție, fapt pentru care contractul dintre părți trebuie calificat ca fiind un contract de antrepriză lucrări de construcție.

Un tâmplar diligent putea și trebuia să cunoască faptul că această clădire este monument istoric din simpla existență a plăcuței pe clădire, dar și din caracterul public al listei monumentelor istorice de importanță națională.

Potrivit contractului, vânzătorul avea obligația de a face măsurătorile și de a întocmi documentația de execuție în baza proiectului de arhitectură, mai mult să semnaleze eventualele neconcordanțe în raport cu proiectul clădirii și tema contractului și să contribuie la găsirea de soluții pentru crearea golurilor de montaj și pentru crearea legăturilor necesare între tâmplăria ce o monta și structura clădirii. Acestea sunt obligații specifice unui antreprenor, iar nu ale unui vânzător care nu urmărește ca scop principal realizarea clădirii.

Asumarea tuturor acestor obligații reprezintă un mix de elemente de proiectare, ca antrepriză de lucrări și de execuție-montaj, ca lucrări de construcție ce necesită autorizație de construcție.

Elementele de tâmplărie după montaj nu mai reprezintă un bun cu o existență proprie, ci devin prin accesiune imobiliară parte a imobilului unde au fost încorporate, astfel că scopul principal la montarea unei tâmplării este lucrarea prin care tâmplăria este încorporată clădirii, indiferent de diferența de valoare între manoperă și materiale. Valoarea materialelor folosite de producătorul tâmplăriei nu a fost nicicum dovedită ca fiind mai mică decât valoarea proiectării tâmplăriei și montajului materialelor.

Invocarea principiului libertății contractuale prevăzute de art. 1169 C. civ. este eronată față de chiar limitele acestui principiu arătate în acest text normativ, căci libertatea contractuală este îngrădită de lege care reglementează expres prin art. 1874 C. civ. că atunci când discutăm de lucrări de construcție ce necesită autorizație de construcție ne aflăm în fața antreprizei de construcții, precum și de articolele din Legea nr. 50/1991 care impun cu caracter de ordine publică necesitatea existenței unei autorizații de construcție pentru aceste lucrări.

Antreprenorul tâmplar, ca profesionist, nu se poate prevala exclusiv de obiectul lucrărilor de construcție din contractul de antrepriză atunci când face proiectarea detaliilor de execuție, realizează tâmplăria și o montează, ci este responsabil și de respectarea normativelor tehnice privitoare la executarea lucrărilor de tâmplărie.

Faptul că antreprenorul și beneficiarul au încheiat contractul fără a verifica conținutul proiectului și al autorizației de construcție este o culpă reciprocă a părților, atât a beneficiarului care ar fi trebuit să aibă oameni calificați care să cunoască necesitatea ca lucrările de antrepriză angajate să corespundă proiectului pe baza căruia s-a obținut autorizația de construire, precum și a antreprenorului, care pentru a oferta o lucrare trebuia să solicite în prealabil proiectul, astfel încât să se asigure că obiectul contractului este posibil, iar oferta sa are sens.

Recurenta susține că, observând caracterul neconform al lucrărilor realizate de reclamantă, nu a putut recepționa lucrările executate fără respectarea autorizației de construire pentru un monument istoric și a normelor specifice de protecție pentru sticla termopan. Lucrările trebuie ridicate, iar avansul primit restituit, fiind culpa gravă a antreprenorului faptul că a proiectat și a realizat această tâmplărie fără a verifica concurența cu proiectul de arhitectură și implicit respectarea normelor obligatorii pentru asemenea lucrări.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, cu corecta aplicare a normelor de drept material aplicabile, pe baza indicațiilor de casare ce se vor formula.

F. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită.

Problema juridică ce se circumscrie acestui motiv de casare este calificarea juridică a contractului încheiat între părți, respectiv dacă este un contract de vânzare sau un contract de antrepriză - aceasta fiind critica formulată de recurentă.

Contractul nr. x din 22 aprilie 2022 încheiat între părțile din litigiu, are ca obiect "vânzarea, respectiv cumpărarea produselor conform anexei 1" - elemente demontabile de vitraj termoizolant aferent teraselor, pentru imobilul D..

Art. 1855 C. civ., cu denumirea marginală "delimitarea față de vânzare" prevede:

"Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci când, potrivit intenției părților, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere și valoarea bunurilor furnizate".

Este de reținut faptul că, în ceea ce privește contractul de antrepriză, acesta este reglementat în Capitolul VI din C. civ. - art. 1851 - art. 1873, care reprezintă dreptul comun în materia antreprizei, aplicabil și în cazul antreprizei de lucrări de construcții în măsura necesară completării normelor speciale pentru a trasa regimul juridic.

Contractul de antrepriză a unei lucrări cu materialele antreprenorului prezintă asemănări cu vânzarea, ceea ce poate naște dificultăți în interpretarea acordului de voințe al părților. Calificarea contractului urmează să se facă potrivit intenției părților: dacă contractul s-a încheiat în considerarea modului de executare a lucrării, a muncii prestate de către cel care o execută, atunci contractul va fi o antrepriză; dacă, din intenția părților, rezultă că s-a contractat în considerarea materialelor ce urmează a fi folosite, avându-se în vedere valoarea acestora și mai puțin în considerarea calității muncii executantului care nu constituie scopul principal al lucrării, atunci contractul este de vânzare.

Înalta Curte reține că în mod corect a apreciat instanța de apel că părțile au încheiat un contract de vânzare și nu unul de antrepriză, analiza acestei instanțe cu privire la clauzele contractuale, obiectul contractului, obligațiile părților fiind exhaustivă.

Obligația principală asumată de intimata A. S.R.L. este aceea de vânzare a unor produse viitoare, iar nu aceea de montare a acestora, în sensul de punere în operă.

Cel de-al doilea criteriu oferit de art. 1855 C. civ. este unul obiectiv, respectiv valoarea bunurilor. Astfel, s-a reținut că prețul inițial al contractului a fost de 303.402,4 RON, din care valoarea materialelor era în sumă de 249.873,82 RON, iar pentru serviciile de montaj era percepută suma de 53.528,58 RON; valoarea produselor fiind net superioară sumei achitate pentru montajul elementelor demontabile de vitraj termoizolant aferent teraselor.

Așa fiind, instanța de apel a utilizat cele două criterii instituite prin textul de lege, respectiv art. 1855 C. civ. pentru a determina natura contractului, ajungând la concluzia corectă că suntem în prezența unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu a unuia de antrepriză, astfel cum susține recurenta.

S-a reținut, de asemenea, în mod corect faptul că dispozițiile art. 1874 C. civ. nu pot fi aplicate în mod automat în situația în care se susține că lucrarea ar necesita autorizație de construire, ci doar în ipoteza în care se stabilește anterior, prin raportare la prevederile art. 1855 C. civ. că există un contract de antrepriză.

Criticile privind îndeplinirea sau nu a obligației prevăzute la art. 4 lit. d) din contract de către intimată sunt nefondate.

Pe de o parte, Înalta Curte reține că în recurs nu se poate analiza situația de fapt, aceasta nefiind o critică de nelegalitate, iar pe de altă parte, susținerea că intimata, în calitate de profesionist, trebuia să solicite documentația completă, respectiv proiectul ce stă la baza autorizației de construire, precum și avizul Ministerului Culturii și Cultelor face abstracție de clauzele contractuale și de obligațiile asumate de vânzător.

Fiind în prezența unui contract de vânzare-cumpărare, astfel cum în mod corect a stabilit instanța de apel, invocarea necesității autorizației de construire este lipsită de relevanță juridică.

Critica privind faptul că instanța de apel a scăpat de aplicarea normelor de siguranță în construcție și de toate neplăcerile lor, apreciind că părțile au ales libere alt material decât cel obligatoriu, iar montajul nu poate fi decât legal de vreme ce alegerea materialelor încalcă evident legea - este o critică nefondată.

Astfel, recurenta utilizează în continuare respectiva terasă închisă cu vitraje montate de intimată, ceea ce dovedește lipsa deficiențelor în funcționalitatea acestora, iar, pe de altă parte nu au existat obiecțiuni cu privire la calitatea și caracteristicile mărfurilor vândute de intimată.

Este de menționat faptul că în contractul încheiat între părți nu se face nici o referire la autorizația de construcție, la memoriul de arhitectură sau la avizul emis de Ministerul Culturii sau vreo altă documentație vizând imobilul.

În acest context, clauza de la art. 14 din contract prevede că "în cazul unor reclamații, ele vor fi făcute în scris în maxim 5 zile de la preluarea produselor, vor conține specificațiile referitoare la marfa respectivă și la toate detaliile legate de marfă și defecțiune, documentat cu poze de ansamblu și detaliu".

Alegațiile recurentei privind faptul că Înalta Curte, ca instanță de casare este chemată să dea o interpretare rațională, sistemică și firească normelor legale, pornind de la finalitatea lor, iar nu din simpla aplicație a principiului libertății contractuale, ce nu constituie o expresie a fanteziei nelimitate a părților, baza pentru orice fraudă la lege, ci trebuie pus în acord cu sistemul normativ existent și finalitatea reglementărilor - nu pot fi primite.

Recursul presupune numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii.

Principiul libertății contractuale oferă părților libertatea de a încheia orice fel de contract și de a stabili conținutul acestuia, alegându-și partenerul și clauzele, cu singura condiție ca acestea să respecte legea, ordinea publică și bunele moravuri, permițând chiar adoptarea unor contracte atipice "nenumite" și derogarea de la normele legale dispozitive, acolo unde legea permite.

Limitele acestui principiu sunt: normele imperative, ordinea publică, bunele moravuri și protecția terților.

Faptul că recurenta este nemulțumită de interpretarea dată de instanță contractului pe care părțile l-au încheiat, fiind întrutotul de acord cu clauzele acestuia nu conduce la nelegalitatea deciziei recurate.

De altfel, chiar recurenta susține faptul că "antreprenorul și beneficiarul au încheiat contractul fără a verifica conținutul proiectului și a autorizației de construcție este o culpă reciprocă a părților, atât a beneficiarului care ar fi trebuit să aibă oameni calificați care să cunoască necesitatea ca lucrările de antrepriză angajate să corespundă proiectului pe baza căruia s-a obținut autorizația de construire, precum și a antreprenorului care pentru a oferta o lucrare trebuia să solicite în prealabil proiectul astfel încât să se asigure că obiectul contractului era posibil, iar oferta sa are sens".

Astfel cum a reținut în precedent, Înalta Curte subliniază că în contractul părților nu s-a făcut nici o referire la autorizația de construire sau la avizul emis de Ministerul Culturii, neexistând nici o obligație a intimatei din această perspectiva. Invocarea acestora este străină de contract și nu se poate imputa vânzătoarei că nu le-a avut în vedere la momentul încheierii contractului și nici cu ocazia executării acestuia.

Nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Această prevedere o vizează pe recurentă, iar pe de altă parte, nu conține cerința expresă ca tâmplăria să fie din aluminiu.

Criticile aduse de recurentă cu referire la faptul că intimata este profesionist și trebuia să verifice proiectul și autorizația de construcție nu pot fi primite. Recurenta este ea însăși profesionist, și a încheiat contractul cu intimata, asumându-și clauzele acestuia.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că în cauză nu există motive de nelegalitate, care să impună casarea deciziei recurate, și pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 341/A din 25 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 4 decembrie 2025.