ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1610/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1556, art. 1777 și urm. C. civ.

La data de 02.04.2021, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova - respinsă de prima instanță prin încheierea din 25.05.2021, dar și o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 147.857,49 RON, reprezentând penalități de întârziere, potrivit facturii nr. x/28.08.2020, și a sumei de 33.302 euro, în echivalent RON la data plății, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligațiilor asumate prin contractul de execuție de lucrări nr. x/15.06.2018.

Prin sentința nr. 27 din 11 martie 2022, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea principală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 342.706,13 RON, T.V.A. inclus, indicată în factura nr. x/22.07.2020, a sumei de 36.795,96 RON, reprezentând rest de plată conform facturii nr. x/12.12.2018 și a dobânzii penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.480,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 22.09.2022, A. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență C., a adus la cunoștința instanței că împotriva sa, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a deschis, prin încheierea din 17.08.2022, dată în dosarul nr. x/2022, procedura generală a insolvenței.

Prin încheierea din 17.11.2022, la solicitarea apelantei-pârâte, curtea de apel a încuviințat administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcții.

La 22.09.2023, reclamanta a solicitat instanței să constate suspendarea de drept a apelului declarat de pârâtă în legătură cu dispoziția de respingere a cererii reconvenționale, iar la 26.09.2023, a cerut, în temeiul art. 338 C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize, solicitări respinse de instanța de prim control judiciar prin încheierea de ședință pronunțată la 28.09.2023.

Prin decizia nr. 342 din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea principală și a admis cererea reconvențională, obligând reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 147.857,49 RON; a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 26.656 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac.

Prin decizia nr. 1859 din 16 octombrie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul reclamantei, fiind casate decizia din apel și încheierea recurate și trimisă cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., întrucât această normă de procedură nu conferă posibilitatea instanței de judecată să constate încetată de drept acțiunea principală, fără a pronunța o soluție asupra apelului declarat de parte.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că decizia atacată conține raționamente contradictorii, întrucât în primul ciclu procesual s-a reținut că suspendarea acțiunilor instituită de art. 75 din Legea nr. 85/2014 nu operează atunci când căile de atac sunt declarate de debitor, iar când acestea sunt formulate atât de debitor, cât și de pârât, judecata va continua pentru a nu se îngrădi dreptul acestora de acces la justiție. Ulterior însă, în al doilea ciclu procesual, s-a reținut că desființarea integrală a soluției pronunțate la fond răspunde atât exigențelor procedurale privind soluționarea unitară a căii de atac, cât și intereselor particulare ale părților, care își pot valorifica separat pretențiile.

Potrivit recurentei, contradictorii sunt și argumentele instanței de apel prin care, deși a reținut inițial că cele două acțiuni (principală și reconvențională) nu pot fi judecate separat, întrucât derivă din modul de executare al aceluiași contract de execuție, solicitările ambelor părți fiind formulate "în oglindă", o parte din argumente fiind comune, ulterior, ca remediu juridic, a confirmat că fiecare dintre pretenții trebuie valorificate prin proceduri de sine stătătoare. În ceea ce privește pretențiile reclamantei, instanța de apel a reținut că acestea trebuie valorificate printr-o acțiune în pretenții, de drept comun.

A mai susținut recurenta că acțiunea sa în pretenții, întemeiată pe dreptul comun, este formulată împotriva unei persoane juridice solvabile, iar împotriva sentinței pronunțate de prima instanță nu a declarat nicio cale de atac.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 264, art. 335 și art. 338 C. proc. civ., art. 1350, art. 1862 alin. (2) C. civ.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat eronat Decizia pronunțată de instanța supremă în interesul legii nr. 22/2024, precizând că apelul în cauză nu a fost declarat de debitor pentru a fi incidente ipotezele dezlegate prin decizia invocată. Astfel, întrucât apelul pârâtei a vizat soluția primei instanțe pronunțate atât cu privire la cererea principală, cât și cu privire la cea reconvențională, în raport cu dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 se impunea suspendarea căii de atac promovate împotriva dispoziției date cu privire la cea din urmă, intimata urmând să își valorifice pretențiile în procedura insolvenței.

În continuare, recurenta a susținut că în primul ciclu procesual instanța de apel a încălcat prevederile art. 338 C. proc. civ., prin faptul că a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză, având în vedere pretinsa încălcare de către expert a dispozițiilor art. 335 din același act normativ.

Recurenta a mai reclamat încălcarea dispozițiilor art. 348 și art. 349 C. proc. civ., precum și ignorarea de către instanța de apel a împrejurării că, prin răspunsul la interogatoriu, intimata a achiesat parțial la pretențiile care formau obiectul celui de-al doilea capăt al cererii principale.

Printr-o altă critică autoarea recursului a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1516 C. civ. și art. 249 C. proc. civ. în ceea ce privește soluția dată primului capăt de cerere, ignorând că, odată ce s-a demonstrat existența obligației care revenea pârâtei, acesteia din urmă îi revenea sarcina dovedirii executării ei.

Sub un alt aspect, recurenta a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu nesocotirea prevederilor art. 1350 C. civ., întrucât a analizat eronat clauzele contractului de execuție nr. x/2018, din materialul probator administrat în cauză rezultând prestarea de către reclamantă a serviciilor la care s-a obligat, fiind remediate și deficiențele semnalate.

S-a mai invocat de către recurentă și încălcarea art. 1862 alin. (2) C. civ., prin faptul că instanța de apel a ignorat convocările pentru recepția lucrărilor pe care le-a adresat intimatei, fiind astfel nesocotite și prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, cererea reconvențională se impune a fi disjunsă pentru a fi judecată separat, eventualele pretenții putând fi valorificate în procedura insolvenței reclamantei.

Titulara memoriului de recurs a mai subliniat că instanța de apel și-a întemeiat soluția dată cererii reconvenționale pe dispozițiile art. 1539 alin. (1) C. civ., dar a omis să observe că, prin art. 19.1 din contractul nr. x/2018, părțile au convenit activarea clauzei penale numai în ipoteza unei neexecutări a obligațiilor contractuale, nu și a executării lor cu întârziere.

În final, recurenta a criticat calculul penalităților contractuale, reliefând că acesta trebuie realizat nu în raport cu prețul total al contractului, ci cu valoarea lucrărilor neexecutate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 8 iulie 2025.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin rezoluția din 3 septembrie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă își întemeiază calea extraordinară de atac pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității în legătură cu soluția instanței de apel de încetare a acțiunii principale a reclamantei (debitoarea aflată în procedura insolvenței), prin aplicarea greșită a art. 75 din Legea nr. 85/2016 și a art. 480 C. proc. civ.

Criticile din memoriul de recurs al aceleiași recurente, referitoare la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate în raport cu statuările instanțelor din primul ciclu procesual încadrate de parte în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind în legătură cu nerespectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., vor fi analizate tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aspectele semnalate prin memoriul de recurs vizează nereguli de ordin procedural încadrate, într-adevăr, în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 din C. proc. civ. care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actul de procedură al instanței, respectiv hotărârea atacată.

Pentru început, sintetizând parcursul procesual al cauzei, se reține că în primă instanță, prin sentință s-a admis cererea principală a reclamantei (recurenta în cauză) și a fost obligată pârâta la plata prețului lucrărilor executate și a daunelor interese moratorii. Prin aceeași hotărâre, s-a respins cererea reconvențională prin care pârâta-reclamantă solicitase obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune-interese pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul dintre părți.

Prin unicul apel declarat în cauză, pârâta-reclamantă a solicitat schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii reconvenționale.

În paralel cu judecata căii de atac, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a deschis prin încheierea din 17 august 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, procedura insolvenței împotriva reclamantei (recurenta în cauză), hotărâre definitivă prin decizia civilă nr. 1695/A din 15 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Decizia recurată este pronunțată în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere dispusă de instanța supremă prin decizia nr. 1859 din 16 octombrie 2024.

În rejudecarea apelului pârâtei-reclamante, instanța era ținută de dezlegările asupra problemelor de drept ale instanței de recurs ce priveau incidența dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, în temeiul dispozițiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

În legătură cu soluționarea apelului, instanța supremă a statuat, prin decizia de casare, că decizia nr. 19/2022 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii care prevede soluționarea ambelor căi de atac de reformare formulate de debitor și de creditor nu sprijină soluționarea cauzei pendinte. Astfel, se reține că premisa era în cauză una fundamental diferită, întrucât creditorul (pârâta-reclamantă) tinde prin singura cale de atac declarată la recunoașterea unei creanțe împotriva debitorului aflat în insolvență, dar cererea principală (a debitorului) și cererea reconvențională (a creditorului) privesc creanțe distincte.

Conform principiilor de drept procesual civil, instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate de apelant.

Instanța nu poate răspunde criticilor prin hotărâri separate, pronunțate la momente diferite. Toate criticile care vizează nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe trebuie soluționate prin aceeași decizie finală, nefiind posibilă disjungerea în această etapă procesuală.

Incidența dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind suspendarea temporară până la rămânerea definitivă a hotărârii de intrare în procedura insolvenței împiedica analiza instanței de apel asupra motivelor căii de atac privind respingerea cererii reconvenționale.

Prin urmare, instanța de casare a reținut că, dat fiind caracterul unitar al judecății apelului, în mod greșit s-a respins de către prima instanță de apel cererea de suspendare a judecății căii de atac prin care se aduceau și critici soluției de respingere a cererii reconvenționale (a creditorului), pe lângă criticile adresate soluției de admitere a acțiunii principale (a debitorului), în mod firesc măsura suspendării operând asupra cauzei și față de toate părțile din proces.

Instanța subliniază, prin decizia de casare, că suspendarea era justificată în legătură cu obiectul și părțile cererii reconvenționale, pentru că se urmărea realizarea creanței împotriva debitorului (reclamanta-pârâtă) intrat în procedura insolvenței.

Totodată, soluția instanței de apel după casarea cu trimitere spre rejudecare urma să fie în concordanță cu stadiul procedurii insolvenței reclamantei la data pronunțării.

Instanța de casare a mai reținut că imperativul soluționării unitare a apelului nu justifica respingerea cererii debitorului de aplicare a art. 75 din Legea nr. 85/2014, în pofida conexității axiomatice a cererii principale și a cererii reconvenționale, cele două acțiuni la care se refereau criticile din calea de atac urmând să își păstreze individualitatea, deși urmau să primească dezlegare prin același act jurisdicțional.

Revenind la recursul pendinte, recurenta-reclamantă reproșează ignorarea dispozițiilor art. 480 C. proc. civ. privind soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, critici care sunt fondate.

Prin dispozitivul deciziei atacate, instanța de apel a încetat atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională, fără nicio referire la calea de atac cu care a fost învestită, în sensul admiterii acesteia, unica modalitate de reformare a sentinței pronunțate de prima instanță.

Or, instanța de casare a făcut o distincție clară între soluționarea apelului care, având ca obiect sentința, este caracterizat de principiul unicității și trebuie să primească o singură soluție și anume, una dintre cele menționate în art. 480 C. proc. civ., pe care le-a trecut în revistă ca variante teoretice, în raport cu criticile împotriva dispozițiilor primei instanțe asupra fiecărei cereri cu care a fost învestită și, pe de altă parte, cele două cereri principală și reconvențională.

Față de acestea din urmă s-a reținut explicit că efectele art. 75 din Legea nr. 85/2014 se produc diferențiat, fiind incident numai în privința uneia dintre acestea.

Instanța de casare a decis că substanța dreptului de creanță apărat prin cererea reconvențională nu este afectată de încetarea de drept a judecății acesteia, pârâta-reclamantă având dreptul să îl pretindă în cadrul procedurii concursuale, prin formularea unei declarații de creanță împotriva debitorului (recurenta-reclamantă).

În analiza memoriului de recurs, Înalta Curte reține că în procedura insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2014, regula suspendării/încetării acțiunilor judiciare vizează doar acțiunile îndreptate împotriva debitorului, nu și pe cele pornite de acesta, acțiunile în pretenții formulate de debitor pentru recuperarea unor creanțe continuând, în vederea maximizării averii debitorului.

Prin urmare, dacă debitorul în insolvență a câștigat procesul în primă instanță, cum este situația în speță, soluția de admitere a acțiunii principale putea fi atacată de către pârâtă în temeiul dispozițiilor din C. proc. civ.. Procesul continuă la instanțele de drept comun fără a fi afectat de încetarea prevăzută de Legea insolvenței, fiind exclusă posibilitatea încetării căii de atac a apelului ce nu se limitase la atacarea soluției date cererii reconvenționale.

Rezultă că limitarea dreptului creditorului (pârâta-reclamantă) de a-și finaliza acțiunea judiciară îndreptată împotriva debitorului de la data deschiderii procedurii insolvenței, prin prevederea măsurii încetării ex lege a acțiunii de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, impunea instanței tratarea diferențiată a criticilor formulate prin cererea de apel, în sensul înlăturării, făra a mai fi analizate în fond, a celor care priveau soluția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale, dar nu și a celor care priveau admiterea acțiunii principale, acestea urmând a primi dezlegarea instanței învestite cu apelul.

În acest context procedural, soluția instanței de apel pronunțate prin decizia recurată, sub pretextul că solicitările ambelor părți litigante sunt formulate "în oglindă" și derivă din modul de executare al aceluiași contract de execuție de lucrări, de încetare unitară a judecării cauzei, inclusiv a acțiunii reclamantei (debitoare în procedura insolvenței), contravine dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Înalta Curte constată că instanța a aplicat în mod greșit art. 75 din Legea nr. 85/2014 într-o situație de excepție, în care măsura încetării de drept nu se aplica, adică cererii debitorului pentru recuperarea unei creanțe, care, astfel, este lipsit de posibilitatea obținerii unui titlu executoriu și a accesului la instanță.

Hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, pentru aceste considerente, nu mai este utilă analiza celorlalte motive de recurs care privesc fondul cauzei și Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Ca atare, prin raportare la prevederile art. 501 C. proc. civ., instanța de apel urmează ca în judecarea apelului pârâtei-reclamante să dea eficiență incidenței dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 asupra cererii reconvenționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 134 din 6 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 11 noiembrie 2025.