ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1859/2024

Ședința publică din data de 16 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 14.01.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige la plata sumei de 342.706,13 RON, T.V.A. inclus, reprezentând contravaloarea lucrărilor pentru care a fost emisă factura nr. x/22.07.2020, a sumei de 36.795,96 RON, reprezentând rest de plată din factura nr. x/12.12.2018, a dobânzii penalizatoare aferente acestor sume, de la data sesizării instanței și până la data plății efective, precum și a cheltuielilor de judecată.

La 02.04.2021, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova – respinsă de prima instanță prin încheierea din 25.05.2021 –, dar și o cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 147.857,49 RON, reprezentând penalități de întârziere, potrivit facturii nr. x/28.08.2020, și a sumei de 33.302 euro, în echivalent în RON la data plății, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere a obligațiilor asumate prin contractul de execuție de lucrări nr. x/15.06.2018.

Prin sentința nr. 27/11.03.2022, Tribunalul Prahova – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea principală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 342.706,13 RON, inclusiv T.V.A., indicată în factura nr. x/22.07.2020, a sumei de 36.795,96 RON, reprezentând rest de plată conform facturii nr. x/12.12.2018 și a dobânzii penalizatoare, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective, a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 19.480,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 25.05.2021, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, solicitând anularea încheierii, admiterea excepției necompetenței teritoriale și, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii reconvenționale.

La 22.09.2022, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar provizoriu Cabinet Individual de Insolvență C., a adus la cunoștința instanței că împotriva sa, Tribunalul București – secția a VII-a Civilă a deschis, prin încheierea din 17.08.2022, dată în dosarul nr. x/2022, procedura generală a insolvenței.

Prin încheierea din 17.11.2022, la solicitarea apelantei-pârâte, curtea de apel a încuviințat administrarea probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcții.

La 22.09.2023, reclamanta a solicitat instanței să constate suspendarea de drept a apelului declarat de pârâtă în legătură cu dispoziția de respingere a cererii reconvenționale, iar la 26.09.2023, a cerut, în temeiul art. 338 C. proc. civ., efectuarea unei noi expertize; prin încheierea din 28.09.2023, instanța de prim control judiciar a respins ambele cereri.

Prin decizia nr. 342/24.10.2023, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a admis apelul, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea principală și a admis cererea reconvențională, obligând reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 147.857,49 RON; a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 26.656 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac.

Împotriva acestei decizii și a încheierii din 28.09.2023, societatea A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, a susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și că instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a circumscris ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea și aplicarea greșită a unor reguli de drept procesual – art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, art. 264, art. 335 și art. 338 C. proc. civ. – și a normelor de drept material cuprinse în art. 1.350 și art. 1.862 alin. (2) C. civ.

În dezvoltarea acestor critici – a căror încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. va fi realizată cu prilejul examinării recursului – autoarea căii de atac a apreciat greșită aplicarea de către instanța de apel, prin încheierea din 28.09.2023, a excepției reglementate de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, în condițiile în care unicul apel din cauză nu era declarat de debitorul în insolvență.

De aceea, a arătat că, din moment ce tribunalul a soluționat prin sentința pronunțată atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, art. 75 din Legea nr. 85/2014 impunea suspendarea căii de atac promovate împotriva dispoziției date cu privire la cea din urmă, intimata urmând să își valorifice pretențiile în procedura insolvenței.

În continuare, a criticat și respingerea prin încheierea recurată a cererii de efectuare a unei noi expertize, evidențiind temeinicia ei, față de pretinsa încălcare de către expert a dispozițiilor art. 335 C. proc. civ.

Recurenta a mai reclamat încălcarea prin decizia recurată a art. 348 și 349 C. proc. civ., precum și ignorarea de către instanța de apel a împrejurării că, prin răspunsul la interogatoriu, intimata a achiesat parțial la pretențiile care formau obiect al celui de-al doilea capăt al cererii principale.

Cu referire la dispoziția de respingere a primului capăt al cererii principale, autoarea recursului a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență, în mod greșit, prevederilor art. 1.516 C. civ. și celor ale art. 249 C. proc. civ., ignorând că, o dată ce a demonstrat existența obligației care revenea pârâtei, acesteia din urmă îi revenea sarcina dovedirii executării ei.

Afirmând că instanța de apel a evaluat în mod eronat materialul probator, din care rezultă că și-a îndeplinit obligațiile din contractul de execuție nr. x/2018, recurenta a reclamat ignorarea, cu nesocotirea art. 1.862 alin. (1) C. civ., a convocărilor pentru recepție pe care le-a adresat intimatei.

În continuare, a apreciat că soluția dată cererii reconvenționale reflectă aplicarea greșită a prevederilor art. 1.350, art. 1.516, art. 1.517 și a art. 1.539 alin. (1) C. civ.

Din această perspectivă, a subliniat că instanța de apel și-a bazat soluția pe dispozițiile art. 1.539 alin. (1) C. civ., dar a omis să observe că, prin art. 19.1 din contractul nr. x/2018, părțile au convenit activarea clauzei penale numai în ipoteza unei neexecutări a obligațiilor contractuale, nu și a executării lor cu întârziere.

Dintr-o altă perspectivă, a criticat calculul penalităților contractuale, reliefând că acesta trebuie realizat nu în raport cu prețul total al contractului, ci cu valoarea lucrărilor neexecutate.

Dezvoltând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a afirmat că instanța de control judiciar devolutiv a omis analiza probelor administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză și a pronunțat o soluție formală.

Prin prisma aceleiași ipoteze de casare, a susținut că deși dispozitivul deciziei reflectă admiterea cererii reconvenționale, în considerente nu se regăsesc argumente care să susțină măsura obligării sale la plata sumei de 33.302 euro, cu titlu de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului produs prin executarea defectuoasă și cu întârziere a lucrărilor.

În limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și textele de lege incidente, Înalta Curte va analiza, cu prioritate, criticile care vizează încheierea din 28.09.2023, prin care recurenta-reclamantă A. S.R.L. (în continuare, "A.") contestă respingerea cererii de suspendare formulată în apel.

Sintetizând parcursul procesual al cauzei în măsura necesară statuării asupra recursului, instanța supremă reține că, prin sentința sa, tribunalul a admis cererea principală și a obligat pe pârâta S.C. B. S.R.L. (în continuare, "B."), la plata prețului lucrărilor executate și a daunelor-interese moratorii; de asemenea, a respins cererea reconvențională, prin care pârâta-reclamantă solicitase obligarea reclamantei-pârâte la plata de daune-interese pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul dintre părți.

Prin unicul apel declarat în cauză, B. a solicitat schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii reconvenționale.

În paralel cu judecata căii de atac, Tribunalul București – secția a VII-a Civilă a deschis în dosarul nr. x/2022, prin încheierea din 17.08.2022, procedura insolvenței împotriva A.. Potrivit sistemului de evidență informatizată a instanțelor, această încheiere a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 1695A/15.11.2022 a Curții de Apel București – secția a VI-a Civilă.

La 22.09.2023, A. a solicitat, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, suspendarea judecării apelului vizând reformarea soluției date cererii reconvenționale de prima instanță.

Prin încheierea recurată, instanța de apel a respins cererea și a continuat judecata, reținând necesitatea soluționării indivizibile a căii de atac și apreciind, totodată, că situația din cauză – în care în apel sunt dezbătute două creanțe, una a societății debitoare și cealaltă deținută împotriva ei – este echivalentă cu ipoteza dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 19/2022.

Afirmând că dispozițiile reglementate de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 nu erau incidente – în condițiile în care singura cale de atac nu a fost promovată de debitorul aflat în insolvență –, recurenta consideră că norma specială impunea suspendarea apelului declarat în legătură cu dispoziția de respingere a cererii reconvenționale, urmând ca intimata să își valorifice pretențiile în procedura insolvenței.

Dezlegarea criticii presupune a stabili dacă derogarea de la prevederile legii speciale și continuarea judecății în calea de atac era permisă de împrejurarea că unicul apel urmărea reformarea dispozițiilor date atât cu privire la cererea principală, cât și la cererea reconvențională, în condițiile în care doar în privința acesteia din urmă era aplicabil art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Pentru considerentele ce succedă, Înalta Curte constată fondată critica recurentei privind încălcarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ce va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și impune părților concluzia că în cauză nu existau temeiuri pentru abaterea de la legea specială.

Preliminar, va reține – opus curții de apel – că decizia nr. 19/2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, nu sprijină soluționarea cauzei de față.

Instanța de unificare, interpretând dispozițiile art. 262 alin. (4), prin raportare la art. 75 din Legea nr. 85/2014, a statuat că nu sunt suspendate de drept căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare împotriva hotărârilor judecătorești prin care au fost soluționate acțiunile inițiate de creditori pentru realizarea creanțelor împotriva averii sale, înaintea deschiderii procedurii.

În cauză, însă, premisa era fundamental diferită, creditorul tinzând prin calea de atac declarată la recunoașterea unei creanțe împotriva debitorului aflat în insolvență, iar cererea principală și cererea reconvențională priveau creanțe distincte.

Trecând la analiza chestiunii centrale a recursului, instanța de casare constată că imperativul soluționării unitare a apelului nu justifica respingerea cererii debitorului de aplicare a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Reamintind că circumstanțele procesului reflectă învestirea primei instanțe cu o cerere principală și cu o cerere reconvențională, Înalta Curte notează că, în ciuda conexității lor axiomatice, cele două acțiuni nu își pierd individualitatea, chiar dacă, sub rezerva situației reglementate de art. 210 C. proc. civ., primesc dezlegare printr-un unic act jurisdicțional.

Hotărârea judecătorească este un act unitar și același caracter este imprimat și căii de atac îndreptată împotriva ei, astfel încât instanța de control judiciar poate, în temeiul art. 480 ori art. 496 C. proc. civ., respinge, anula, perima ori admite calea de atac; în acest ultim caz, ea se admite (în tot, nu în parte), măsura în care criticile expuse sunt întemeiate fiind cea care determină anularea, schimbarea ori casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte.

De la această regulă fundamentală nu se poate deroga nici dacă prin aceeași cale de atac se critică atât soluția dată cererii principale, cât și cea dată cererii reconvenționale, deci nici în cazul în care art. 75 din Legea nr. 85/2014 este incident numai în privința uneia dintre acestea.

De aceea, trebuie conchis că instanța de prim control judiciar a respins în mod greșit cererea de suspendare formulată de reclamantă în apel, deși era chemată să pronunțe o soluție de suspendare sau de încetare a căii de atac, concordant cu stadiul procedurii insolvenței, raportându-se la împrejurarea că, în apel, pârâta-reclamantă B. urmărea recunoașterea unei creanțe bănești împotriva averii debitoarei insolvente, reclamantă-pârâtă A..

Aceasta, deoarece, într-o situație ca cea din cauza de față, când deschiderea procedurii insolvenței a intervenit după pronunțarea sentinței primei instanțe, hotărârea nu poate fi decât una de suspendare a judecății apelului, care, față de caracterul său unitar, nu poate primi decât o singură soluție – încetare, perimare, admitere sau respingere –, și nu o pluralitate de soluții, în raport cu temeinicia criticilor îndreptate împotriva dispozițiilor date de prima instanță fiecărei cereri cu care a fost învestită.

Contrar deciziei recurate, o atare soluție nu este prejudiciabilă pentru părți.

Articolul 75 din Legea nr. 85/2014 materializează o normă de ordine publică, pentru că suspendarea tuturor acțiunilor, urmată de încetarea procesului – la momentul la care soluția deschiderii procedurii insolvenței devine definitivă –, este unitară, uniformă și imperativă, tocmai pentru că singura cale de valorificare a drepturilor patrimoniale față de debitorul insolvent este formularea cererilor de admitere a creanțelor.

Iar substanța dreptului de creanță apărat prin cererea reconvențională nu este afectată de suspendarea/încetarea de drept a judecății, pârâta-reclamantă B. având dreptul să îl pretindă în cadrul procedurii concursuale, prin formularea unei declarații de creanță împotriva A..

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ceea ce atrage casarea ei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, reținând dispozițiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ., constată că măsura casării încheierii de dezbateri atrage și pe cea a casării deciziei recurate, act subsecvent ei, care nu poate avea o existență de sine stătătoare; de aceea, analiza celorlalte critici nu se mai impune a fi efectuată.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și încheierea recurate și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, care va soluționa și cererile părților de acordare a cheltuielilor de judecată, în calea extraordinară de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei nr. 342/24.10.2023 și a încheierii din 28.09.2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Casează decizia și încheierea recurate și trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2024.