Decizia nr. 649/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1660/2019 a Tribunalului Prahova

Prin cererea înregistrată la 4 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 255.238,64 RON debit principal, reprezentând tranșa a doua conform art. 4.2 coroborat cu art. 4.7 din Contractul de prestări servicii profesionale de specialitate și asistență tehnică în vederea obținerii de fonduri europene pentru proiectul "Construcție C. nr. x/17.08.2017" și sumei de 42.114,37 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pe zi de întârziere începând cu 07.02.2019, pana la data de 28.05.2019. De asemenea, reclamanta a solicitat plata penalităților de întârziere contractuale în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 29.05.2019 și până la data achitării integrale a sumei de 255.238,64 RON, precum și contravaloarea în RON a sumei de 40 Euro cu titlu de daune-interese minimale conform art. 9-10 din Legea nr. 72/2013. Prin sentința civilă nr. 1660 din 26.11.2019, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 255.238,64 RON reprezentând debit principal, la care s-a adăugat suma de 42.114,37 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate începând cu 07.02.2019 până la data de 28.05.2019, precum și în continuare penalități de 0,15% pe zi de întârziere calculate începând cu data de 29.05.2019 și până la data achitării integrale a debitului principal. De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei contravaloarea în RON la data plății a sumei de 40 euro, reprezentând daune-interese suplimentare și a sumei de 10.425,81 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 360 din 02.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei și a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs. Prin decizia civilă nr. 2377 din 10.11.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul reclamantei, a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, motivat de faptul că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității, întrucât instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă la data de 09.05.2022, sub nr. x/2019*. Prin decizia civilă nr. 318/2022 din 29 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a fost obligată intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte cheltuieli de judecată în sumă de 4.023 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivare, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1270 și 1350 C. civ. Recurenta apreciază că în calitate de prestator și-a îndeplinit toate obligațiile stipulate în contract, proiectul fiind admisibil astfel cum rezultă din evaluarea tehnică financiară efectuată. Prin urmare, deși proiectul era admisibil, beneficiarul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în Ghidul Solicitantului POR 2.2, proiectul fiind respins la finanțare întrucât dovada capacității financiare nu a fost depusă în termenul de 30 de zile. Mai arată recurenta că obligațiile prestatorului sunt de diligență, de a depune toate eforturile în vederea obținerii finanțării de către beneficiar și nu de rezultat. Din interpretarea per a contrario a art. 4.7 din Contract rezultă că beneficiarul este obligat să plătească prețul dacă proiectul este respins, ca urmare a culpei proprii și a atitudinii sale pasive. De asemenea, nici email-urile din 25-26.10.2017 nu reprezintă o dovadă a executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de recurentă, având în vedere că schimbarea structurii asociative a intimatei nu a condus la declararea proiectului de finanțare ca neeligibil. Nici în ceea ce privește încadrarea societății intimate în categoria microîntreprinderilor sau a întreprinderilor mijlocii nu se poate reține vreo culpă a recurentei. În continuare, recurenta arată că instanța de apel este într-o gravă eroare privind interpretarea contractului și a obligațiilor asumate de părți. În acest sens, susține că și-a îndeplinit obligația contractuală, proiectul fiind declarat eligibil, iar încadrarea intimatei într-o anumită categorie de finanțare reprezintă un element distinct de eligibilitate a proiectului. Prin întâmpinarea depusă la 2 februarie 2023 intimata-pârâtă B. S.R.L. a invocat excepțiile inadmisibilității recursului în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și nulității în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului. Prin notele scrise depuse la 1 martie 2023 recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă și admiterea recursului. 4. Cauza a fost înregistrată la 12 decembrie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 15 februarie 2023, s-a fixat termen de judecată la 16 martie 2023. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate, a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimată, urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat". În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și a instanței de apel. Înalta Curte reține că recursul este întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut l art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile contractuale și că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, proiectul fiind declarat eligibil. Mai arată recurenta că din interpretarea prevederilor art. 4.7 și 8.2 din contract beneficiarul era obligat la plata prețului contractului dacă proiectul era respins din cauza culpei beneficiarului și a atitudinii sale pasive, iar din probele administrate nu se poate reține în sarcina prestatorului o executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ci, dimpotrivă, beneficiarul a fost cel care nu și-a îndeplinit obligațiile din contract. Deși recurenta tinde la a releva aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului și art. 1350 C. civ. referitoare la răspunderea contractuală, Înalta Curte constată că acestea au fost invocate formal, întrucât în realitate recurenta solicită interpretarea clauzelor contractuale privind plata prețului pentru serviciile prestate și își exprimă nemulțumirea față de modul în care au fost interpretate probele privind executarea obligațiilor sale, administrate în fața instanței de apel. Or, instanța de recurs nu poate reanaliza clauzele contractuale și nici nu poate reaprecia probatoriul administrat în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu se poate rejudeca fondul ci se pot analiza exclusiv aspectele de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie. În consecință, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzatoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului. În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac. În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Înalta Curte constată că recurentul nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. În consecință, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 318/2022 din 29 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă. Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.