ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1783/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 15 octombrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.062.430,88 RON, reprezentând redevență, taxă de administrare, cheltuieli utilități și penalități de întârziere, actualizată, potrivit prevederilor contractuale, la data plății efective a acesteia.

La 20 aprilie 2016, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a defalcat sumele solicitate, în debit principal și penalități, iar la 28 martie 2019, reclamanta a depus la dosar o precizare la acțiune, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 964.275,73 RON, cu titlu de penalități de întârziere, față de concluziile raportului de expertiză - varianta finală .

Prin sentința civilă nr. 754/2019 din 3 iunie 2019, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat că a intervenit decăderea reclamantei din dreptul de a solicita obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în valoare de 964.275,73 RON, cerere formulată la termenul din 28 martie 2019; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins în parte acțiunea, în ceea ce privește debitul principal și penalitățile de întârziere solicitate în temeiul contractului nr. x din 20 octombrie 2009, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 12.685,91 RON, reprezentând penalități de întârziere și a respins în parte acțiunea pentru suma de 12.685,91 RON; a luat act că reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata debitului principal solicitat în temeiul contractelor nr. x din 27 februarie 2009 și nr. 2781 din 7 iunie 2010; a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 122.113,3 RON, reprezentând penalități de întârziere și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, iar pârâta a formulat apel incident.

Prin decizia nr. 278 din 15 octombrie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea pârâtei de constatare a decăderii reclamantei din dreptul de a solicita penalitățile de întârziere aferente contractelor nr. x/2009 și nr. y/2010; a respins ca nefondat apelul incident al pârâtei și a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

La data de 1 aprilie 2021, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei nr. 278 din 15 octombrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Prin încheierea din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului, ca nefondată.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei curții de apel pentru o nouă judecată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a susținut în primul rând că încheierea recurată nu cuprinde o motivare efectivă, ci motive contradictorii.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a apreciat că nu sunt necesare clarificări suplimentare cu privire la conținutul dispozitivului, reținând că a admis apelul și a modificat sentința apelată în ceea ce privește soluția asupra sancțiunii decăderii, pentru ca ulterior să rețină că s-a acordat deja reclamantei toate penalitățile stabilite de expertul cauzei pentru cele doua contracte precizate.

Or, potrivit recurentei, dispozițiile sunt contradictorii, întrucât, pe de-o parte, se apreciază că soluția fondului a fost modificată, deoarece decăderea din dreptul de a mai formula la acel moment solicitarea penalităților a fost greșit admisă de prima instanță, iar pe de altă parte se reține că admiterea apelului nu a produs consecințe practice asupra sumelor la care era obligată pârâta, întrucât oricum fuseseră acordate de tribunal.

Așadar, instanța nu putea, pe de-o parte, să constate decăderea și, în același timp, să admită acțiunea cu privire la același capăt de cerere și la aceleași sume pentru care a apreciat că a intervenit decăderea, neputându-se deduce, astfel, în ce limite și cu privire la ce sume instanța de apel a admis apelul.

Cea de-a doua critică invocată vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 425 și ale art. 443 C. proc. civ., în argumentarea căreia recurenta a susținut că motivarea hotărârii este neclară și nu poate fi pusă în aplicare, context în care partea se află în dificultate cu privire la oportunitatea formulării căii de atac a recursului asupra fondului cauzei.

Totodată, nu poate fi reținut considerentul curții de apel potrivit căruia neclaritatea provine din felul în care părțile și-au formulat pretențiile. Într-o astfel de ipoteză, instanța avea posibilitatea de a repune pe rol cauza, cu reluarea cercetării judecătorești.

Potrivit recurentei, instanța trebuia să continue cu raționamentul în motivarea hotărârii și să analize dacă sumele aflate în discuție erau datorate, cu precizarea cuantumului la care pârâta este obligată.

În aceste condiții, hotărârea curții de apel prezintă neclarități și este imposibil de pus în executare, lăsând la aprecierea părților modul în care hotărârea va fi interpretată și limitele în care apelul a fost admis (în contextul în care obiectul acțiunii este unul clar - acțiune în pretenții).

Față de data începerii procesului, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2022, recursul a fost admis în principiu și a fost fixat un termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate care, în drept, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de recurs vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., care sunt norme de procedură și nu de drept substanțial. Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde însă din raportarea argumentelor expuse în susținerea recursului la considerentele încheierii recurate; în cauză, se constată că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, fiind de principiu că instanța nu este ținută să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile, răspunzând printr-un considerent comun, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele articolului anterior menționat.

De asemenea, criticile recurentei-reclamante nu susțin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată.

În esență, respingând cererea de lămurire a dispozitivului deciziei pronunțate în apel, prin care s-a constatat că reclamanta nu este decăzută din dreptul de a-și preciza cuantumul penalităților aferente celor două contracte, nr. x/2009 și nr. y/2010, curtea de apel a argumentat de o manieră neechivocă că schimbarea soluției Tribunalului Prahova, prin dispozitiv, a fost practic doar formală, în condițiile în care prima instanță acordase deja reclamantei toate penalitățile solicitate de aceasta, aferente celor două contracte, conform expertizei, astfel încât nu se impune clarificarea soluției adoptate în calea de atac și menționată în dispozitiv.

În consecință, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele instanței de apel nu atrage incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., anume absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Cu referire la motivul de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că, potrivit art. 443 C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

Textul are în vedere, asadar, caracterul neclar sau contradictoriu al mențiunilor din dispozitiv pentru că, în situatia caracterului contradictoriu al considerentelor, hotărârea ar fi afectată de viciul nemotivării, neregularitate care nu poate fi îndreptată după procedura prevăzută de art. 443 C. proc. civ., ci poate face obiect al criticilor în căile de atac. De asemenea, prin această procedură nu este posibilă nici asigurarea concordanței între dispozitiv și considerente, constatarea existenței unei astfel de contradicții putând constitui cel mult motiv de declanșare a căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii respective.

Or, în speță, ceea ce se solicită de către reclamantă prin cererea dedusă judecății este tocmai punerea de acord a dispozitivului hotărârii pronunțate, cu considerentele acesteia, cu privire la cuantumul penalităților, chestiune care, în lumina celor mai sus arătate, nu poate fi rezolvată pe calea prezentei proceduri, ci prin intermediul altor soluții procedurale.

Cum nu s-a procedat în această manieră, Înalta Curte constată că reclamanta nu are posibilitatea remedierii prezumtivelor deficiențe ale hotărârii pe calea prevăzută de art. 443 C. proc. civ., o eventuală soluție de admitere a cererii sale și de lămurire a dispozitivului hotărârii în sensul dorit de aceasta fiind de natură să conducă la modificarea nejustificată a unei soluții definitive.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect cererea de lămurire a fost respinsă, curtea de apel făcând o justă aplicare a prevederilor art. 443 C. proc. civ., deoarece dispozitivul deciziei nr. 278 din 15 octombrie 2020 are prevederi clare de natură a facilita executarea silită a titlului dobândit pe cale judiciară, după cum s-a arătat în considerentele expuse în analiza motivului de nelegalitate anterior.

Așadar, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentă nu au aptitudinea de a contura nelegalitatea încheierii atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva încheierii din 27 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.